Nora Iuga despre împlinire, artă, trecerea timpului, cenzură și poezie

nora iuga

Autorul lunii februarie 2021 este scriitoarea Nora Iuga.

Amintirea curge continuu ca un izvor tot mai limpede, copilăria trăiește-n noi tot mai vie, aproape orbitoare, în ciuda durerilor trupului. De aici: „a dat în mintea copiilor”. Nu putem trăi fără semnalele trimise de peste zeci de ani, cînd adormeam legănată-n poveștile bunicii.

Nora Iuga despre împlinire, artă, trecerea timpului, cenzură și poezie

LIBRIS: Ați împlinit recent 90 de ani, ați traversat patru regimuri politice și l-ați cunoscut și pe Regele Mihai, ați călătorit pe tot mapamondul de la Stockholm și până la Buenos Aires, ați parcurs secole de literatură și aveți o operă impresionantă care cuprinde proză, poezie dar și traduceri. Vă simțiți împlinită? Vă mai uimește, vă mai impresionează astăzi ceva, privind din vârful acestui munte de experiențe, deopotrivă biografice și culturale?

NORA IUGA: Cred că dacă ajungi, după un urcuș cu destule surpături de teren, de fiecare dată cu zgîrieturi ușoare, să atingi un vîrf, la care puțini se încumetă, ai toate motivele să fii împlinită! Un bărbat-poet, redescoperit cu fiecare generație drept o mare revelație fiindcă toată viața a refuzat să fie văzut, e de asemenea un adevărat premiu! Din păcate sau din fericire toată viața a refuzat să fie văzut. Și a fost văzut cînd s-a îndepărtat prea mult, ca privirea noastră să nu-l mai ajungă. Sîntem împliniți după cît cerem noi, ca să credem că am dat și am primit tot.

Personal, împlinirea cea mai mare mi-a dat-o băiatul meu, Tiberiu, care poartă în el toată arta neamului nostru, transmisă încă de la străbunici. Tiberiu Almosnino a fost prim-balerin la Opera Română, interpretînd roluri de neuitat, cînd Romeo, cînd Frollo, cînd Petrucchio, cînd Berlioz, cînd Peer Gynt…

Nu, nu ne împlinim doar prin ce realizează mîinile sau creierul nostru, noi ne împlinim și prin ce rămîne să bucure pe acest pămînt. În ce mă privește nu mă simt împlinită atîta timp cît creierul și sîngele meu sunt gata în vis și în act să nască necunoscut!

LIBRIS: Îmbătrânirea ar putea fi privită pe un spectru cu două extreme: între înțelepciunea gravă, detașarea de lume, retragere și privire spre transcendent, respectiv blândețea, exuberanță, deschidere deplină eliberată de presiunea aspirațiilor de destin. Pe acest spectru, dumneavoastră unde v-ați plasa? Se mai teme de ceva un om care a ajuns la 90 de ani?

NORA IUGA: Da! Frica nu e a creierului, frica e a trupului, a animalului… frica nu ține de ratio, frica e instinct. Trupul se teme de durerea cărnii.

LIBRIS: Ați văzut atât de multe locuri, ați traversat atâtea decenii de istorie în atâtea culturi.  Există vreo perioadă a vieții dumneavoastre sau vreun loc, vreun eveniment de care vă amintiți cu mare drag, la care reveniți mental și resimțiți în deplinătate emoțională, senzorială momentele trăite atunci?

NORA IUGA: Amintirea curge continuu ca un izvor tot mai limpede, copilăria trăiește-n noi tot mai vie, aproape orbitoare, în ciuda durerilor trupului. De aici: „a dat în mintea copiilor”. Nu putem trăi fără semnalele trimise de peste zeci de ani, cînd adormeam legănată-n poveștile bunicii.

LIBRIS: V-ați născut într-o familie de artiști. Tatăl dumneavoastră era muzician, mama balerină, ați fost de mică expusă unor arte care au privilegiat cultivarea auzului, a mișcării elegante. Ce simț  privilegiați în creația dumneavoastră,  în proza sau în poezia pe care o scrieți?

NORA IUGA: Da, e un lucru rar, foarte rar, cred că mi-a fost predestinat. Bunicii dinspre tată și unchii, muzicanți, artiști plastici, cei dinspre mamă, bunica subretă în trupa de operetă a lui Leonard, bunicul regizor, mama balerină, tata violonist la Operă, unde a început iubirea lor: ea, o fetiță de 12 ani, el, un tînăr timișorean de 20, ajuns la Operă cu diplomă de merit. Ce-aș fi putut eu să devin decît un jucător de-a visul!

LIBRIS: L-ați avut ca profesor pe George Călinescu. Cât de importantă a fost întâlnirea cu el pentru dumneavoastră? L-ați considerat un maestru? Cum v-a marcat?

NORA IUGA: Pot spune că poezia mea nu le-o datorez numai înaintașilor mei artiști, ci și marilor dascăli care au simțit de-a lungul adolescenței mele vibrația interioară. Pesemne cineva acolo sus mă iubește. Am avut o profesoară de română în liceu, pe doamna Golopenția, cunoscută în lumea literelor, și în facultate pe cel mai excentric om întîlnit de mine vreodată, care m-a stîrnit ca poetă, prof. George Călinescu la literatură română, pe Tudor Vianu la literatură universală, Henri Wald la materialism științific, unde el ne preda filozofie pură!

LIBRIS: Vă declarați o admiratoare a avangardei, a stilisticilor complexe de tip Joyce sau Faulkner,  preferați Boris Vian, Gellu Naum, vorbiți și în alte interviuri despre faptul că aveți o gândire histrionică, nonliniară, că sunteți preocupată de a vedea neobișnuitul.

Ați avut 8 ani de interdicție de publicare. Cum ați supraviețuit literar și psihologic unui regim care a căutat mai degrabă să uniformizeze și să limiteze diversitatea? Unde ați aflat oazele de libertate și neobișnuit, biografic și literar,  în perioada comunistă?

NORA IUGA: În curgerea istoriei lucrurile se urîțesc sau se îndulcesc „după vorbă, după port”, vorba bardului popular. Cenzura era terorizantă și ridicolă în același timp. Existau liste de cuvinte interzise în literatură: frig, noapte, hașiș, biserică, lumînare, bucătărie, mîncare, înger etc. și pe plajă, la 2 Mai, boema artiștilor români făcea nudism laolaltă cu superbe verstale venite din nord, cu hippies, cu punkiști la focuri de tabără, cîntînd la chitară noaptea pe plajă sub clar de lună…

O epocă în care se visa, o epocă în care la al doilea volum de versuri am avut 8 ani interdicție de publicare, dar eram uniți, ne iubeam, nu eram dezbinați în tabere adverse ca acum în Querelle mai absurde și adesea intolerabile. Nu cunosc dedesubturile izbucnirilor de ură iscate între grupuscule, în general minore, care fac vîlvătăi, dar cei mai atacați sînt unii care au luptat sub comunism cu ghearele și cu dinții pentru autonomia literaturii pe care o premiantă Nobel o numește, pe scena Ateneului Român, Scheisse! „Rahat”.

LIBRIS: Într-un alt interviu ați declarat că priviți cursurile de scriere creatoare drept o ghilotină a poeziei, că poezia nu e un instrument la care să înveți să cânți. A da expresie inspirației este însă ceva ce poate fi învățat sau cizelat? Considerați că scriitura dumneavoastră a evoluat? Considerați că aveți etape de creație? E vreun volum pe care l-ați semnat și pe care să-l citiți astăzi și să vi se pară naiv sau amuzant?

NORA IUGA: În poezie nu se cizelează nimic cu profesori speciali. Poezia nu e meserie, nu e o materie care se predă. Veți spune, sărmana, ce vrei, la 90 de ani nu mai judecă, dar creative writing omoară poezia. Ce să-l înveți pe poet, ce cere de la el Teoria literară, în loc să-l lași să cînte ca pasărea cerului după soare sau după ploaie; poezia n-are instrument să înveți să-l mînuiești ca alte arte, cum e muzica, pictura, fotografia etc.

Îl cred mult mai mult pe Rilke în Scrisori către un tînăr poet, care-l îndeamnă pe cel aflat la început de drum să nu citească un rînd de critică literară! În poezia populară a căror poeți au fost analfabeți găsim versuri de o profunzime cum nicio minte învățată nu poate inventa: „și mergea așa frumos/ parcă pieptăna pe jos…”. Ce cursuri de creative writing a făcut Villon sau Rimbaud sau Rilke sau Hölderlin în turnul nebuniei sale sau Paul Celan, poetul cel mai iubit de mine?

Poezia evoluează după legile naturii, nu după cele ale marilor inventatori recenți. Sînt convinsă că în curînd vom vedea pe toate drumurile roboți-poeți – asta va fi Apocalipsa omenirii! -, parcă aș fi Torquemada. Dar mă sperie lăcomia și rapacitatea asta a oamenilor de a-și grăbi sfîrșitul.

Nu știu, nu cunosc… cînd eram tînără scriam mult dacă eram îndrăgostită; glandele, hormonii joacă un rol foarte important în stimulara creației… perioadele dese de vise nocturne anunță inspirații prelungite.

Poezia e de toate felurile. În poezia românească Eminescu, poate cel mai complex, dintre toți, a reușit adesea să fie sentimental și melodramatic ca o pictură de Gang – și cu totul altfel în „porni Luceafărul / plutea în camera lui pe bară și cînd de mii de ani treceau / în tot atîtea clipe”… Cum se combină aceste două viziuni cînd îți vine în minte „s-a dus amorul / un amic supus amîndurora” –.

Poetul adevărat e în toate felurile și pe dinăuntru și pe dinafară; aci e amuzant, aci satiric, aci naiv, aci de-a dreptul funebru… că așa e și omul ca paltonul cu două fețe, îl porți și pe față și pe dos și tot palton rămîne.

LIBRIS: Spuneți că atunci când scrieți, de fapt visați. Blocajul scriitorului este așadar un mit? Ați trăit vreodată anxietatea scriitorului de a se simți lipsit de inspirație? 

NORA IUGA: Există și o moarte a poetului, total inexplicabilă. Cazul Rimbaud nu l-am putut înțelege niciodată. Să-l fi scîrbit societatea boemă franceză într-atît, încît să-și ucidă poezia sau a consumat-o pe toată prea repede și prea devreme… spun asta, fiindcă de obicei poezia părăsește poetul, niciodată poetul poezia.

LIBRIS: Trăiți experiențe diferite atunci când scrieți poezie sau proză? Scrisul e expresia unui dialog pe care îl aveți cu dumneavoastră și în poezie și în proză?

NORA IUGA: Nu m-am mirat niciodată că pot scrie în orice gen literar fără niciun efort.  Nu sînt un scriitor de construcție, scriu ce mi se dictează… scrisul vine la mine, nu-l pot forța niciodată. De fapt, nu mă scriu decît pe mine.

LIBRIS: Cât de biografică sunteți în volumele dumneavoastră? Sexagenara și tânărul surprinde o întâlnire între două personaje îndepărtate prin vârstă, o întalnire la care un tânăr cu privire verde ascultă povestea Annei Sexagenara. Cei doi nu intră de fapt în dialog, e mai degrabă o confesiune a Annei care acoperă multe detalii ale unei epoci. Este confesiunea în acest context expresia unei nevoi de a salva memoria sau un act de seducție?

NORA IUGA: N-am să știu niciodată de ce Sexagenara și tânărul, din cele 18 cărți publicate pînă acum de mine (poezie și proză) în Europa și în America, a fost cartea preferată de toți… Se pare că lumea e tot mai superficială, preferă ce se pipăie imediat, nu o mai atrage să vadă dincolo de vedere. Sexagenara e un simplu act de seducție. Știu eu, poate o nedreptățesc. Poate e și încercarea disperată a tinereții pierdute de a mai cuceri.

LIBRIS: Romanul Hipodrom este o poveste în patru părți în care vârstele sunt oglindite metaforic în etapele unei întreceri de cai: start, cursa, potou. Ar putea fi viața un hipodrom, o călătorie ciclică în care revenim la linia de start, dar schimbați față de momentul în care am pornit?

NORA IUGA: Ultimul roman al meu, închinat Hermannstadtului, e poate cel mai construit din tot ce am scris. Dialectica memoriei e aici evidentă pentru oricine. Memoria nu e niciodată identică, monologurile abundă, fantasticul debordează, obscenitățile nu ies la spălat, și totul e tăiat în carne vie. Adevărata iubire nu se împlinește niciodată decît în vis.

LIBRIS: Ați tradus mult, mai ales din limba germană și suedeză. Amintesc aici autori precum Gunter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Muller, August Strindberg. Care a fost cea mai dificilă traducere pe care ați făcut-o sau cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o?

NORA IUGA: Traducerea romanului care m-a marcat cel mai mult rămîne Toba de tinichea. În nicio carte nu m-am recunoscut mai bine.

LIBRIS: Considerați că artistul are o nebunie și poate fi un saltimbanc. Nebunia e expresia ludicului sau poate fi și gravă, serioasă?  Ce vi s-a părut și vi se pare ridicol în societatea noastră?

NORA IUGA: Consider că ”nebunia” poate fi o mască a gravității profunde și mă gîndesc la Hölderlin și la întunecarea minții lui, izolat definitiv într-un turn devenit celebru.

LIBRIS: Care sunt virtuțile și păcatele literaturii române de astăzi? Are potențial, operează prea mult în clișee? Ce autori români vă plac?

NORA IUGA: Virtuțile și păcatele literaturii actuale operează exclusiv în clișee. Autorii preferați recenți scriu toți la fel. Vreau experiment lingvistic, nu corporal… vreau foc, nu minimalism, m-am săturat! Vreau limba română, nu anglo-saxonă stîlcită! Autorii români din trecut, preferați de mine, rămîn cei despre care nu se mai vorbește: Ion Barbu, Macedonski, și, bineînțeles, mai presus de oricare altul, datorită în mare măsură Simonei Popescu, Gellu Naum!

LIBRIS: Ce volume / autori (re)citiți cu plăcere? Există o vârstă pentru anumite cărți, filtrați alt fel anumite experiențe de lectură? Ce cărți ați citit cu plăcere în ultima perioadă?

NORA IUGA: Cărțile mari nu le mai recitesc, nu vreau să am decepții. Există o vîrstă pentru orice carte. În ultima perioadă m-am fixat numai la literatura japoneză: Kawabata, Mishima, Kobo Abe și alții… Ultima carte citită a fost Păpădiile, de Kawabata, neterminată fiindcă s-a terminat el, făcându-și hara-kiri.

LIBRIS: Pentru cititorii care sunt mai puțini familiari cu lucrările dumneavoastră, cum o recomandă Nora Iuga pe Nora Iuga?

NORA IUGA: Dacă vreți, sînt o cabotină, ceea ce mă distinge… în timpul lui Shakespeare bufonii erau mai înțelepți ca monarhii.

Începând cu anul 2013, Libris propune proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului, care ne împărtășesc detalii despre arta de a scrie și dragostea lor pentru lectură.

Răsfoiește lista de Interviuri aici, pentru a descoperi oamenii din spatele cărților.

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *