Dragostea în legende și mituri. Marile povești de dragoste ale literaturii

Marile povești de dragoste ale literaturii

Dragostea în legende și mituri

Fiindcă suntem în luna iubirii și ne simțim puțin bombardați de inimioare de ciocolată și felicitări înflorate, care vin la pachet cu o ușoară presiune asupra statusului nostru romantic, ne-am propus să ne concentrăm, așa cum ne stă bine, pe literatură.

Marile povești de dragoste ale literaturii

Continuăm, așadar, seria Marile povești de dragoste ale literaturii. De această dată vom descoase câteva mituri și legende, pentru a descoperi povești de dragoste antice.

Dragoste și devotament

Diferitele versiuni ale acestei legende îi au ca protagoniști pe cavalerul din Cornwall, Tristan și pe frumoasa prințesă irlandeză Isolda.

Tema principală este cea a iubirii, urmată îndeaproape de cea a devotamentului. Cele două teme se întrepătrund și unesc cele trei personaje pe care soarta le ispitește și testează (îi menționasem pe Tristan și Isolda, cărora li se alătură regele Mark) astfel:

  • Devotamentul Isoldei față de soțul său, regele Mark, un om blând și corect se topește încet, făcând loc iubirii romantice pentru bravul și tânărul cavaler.
  • Devotamentul lui Tristan față de mentorul, regele și tatăl său adoptiv, alături de codul onoarei cavalerilor și problema loialității poartă un război crunt cu dragostea pe care i-o poartă frumoasei sale regine.
  • Dragostea romantică a regelui – figura autorității și a înțelepciunii în legendă – față de tânăra sa soție și dragostea paternă revărsată peste fiul său adoptiv sunt puse la grea încercare.

Cei doi îndrăgostiți au de ales între loialitatea pe care o cere societatea și cea pe care o ordonă cu tărie inima. Regele trebuie să aleagă între gelozie, corectitudine, fermitate și iertare.

Tema adulterului se regăsește mai târziu și în legendele arturiene. Celebra poveste de dragoste dintre cavalerul Lancelot și Guinevere urmând aceeași structură (Regele Arthur 3: Cavalerul stramb croit).

Complicațiile propuse de alegerea între dragoste și devotament sunt prezente și aici, cu un Lancelot loial regelui său, dar care se îndrăgostește, așa cum îi dictează destinul, de Guinevere, tânăra soție a Regelui Arthur.

Fiindcă onoarea juca un rol extrem de important în societatea secolului al XII-lea, legendele asigurau o cale morală, onorabilă și o cale a inimii, pe care personajele o puteau urma, suferind însă adesea sfârșituri tragice.

Cei cărora le erau adresate aceste „pilde” știau că onorabil ar fi să lupți împotriva slăbiciunii de a alege iubirea romantică. Calea onorabilă era cea a devotamentului și loialității față de rege și respectarea normelor sociale.

Legendele au supraviețuit, se poate argumenta, împotriva acestei morale. Cei care lecturează frumoasele opere rămân cu gândul la tragicele cupluri și la alegerile lor imposibile, dar romantice, la umanitatea și vulnerabilitatea personajelor, mai puțin, așadar, la calea corectă pe care au ales să o ocolească.

Dragoste și obsesie

Cântecul Nibelungilor este un poem epic germanic, scris în Evul Mediu. Iliada germană, așa cum a mai fost numit poemul, este o epică poveste despre dragoste, răzbunare, moarte și înșelăciune.

Eroul poemului este Siegfried, un prinț care a câștigat averea considerabilă a Nibelungilor și care a reușit să răpună un dragon. Siegfried deține o mantie a invizibilității și devine invincibil odată ce se îmbăiază în sângele dragonului pe care l-a înfrânt (cu excepția unei mici porțiuni de pe spate acoperite de o frunză în momentul ritualului).

Legenda începe cu dorința lui Siegfried, prinț al Xanten-ului, de a o lua de nevastă pe Kriemhild, sora regelui Gunther.

Kriemhild jurase să nu se căsătorească din cauza unui vis premonitoriu care îi arăta viitorul soț ucis în chinuri groaznice de către propria ei familie.

Gunther, la rândul său, dorește mai presus de orice să se însoare cu regina Islandei, puternica Brünhilda. Printr-o forțare de mână (Regele Gunther refuză să i-o prezinte pe Kriemhild tânărului erou) și cu ajutorul puterilor sale, Siegfried ajunge să treacă în secret de obstacolele impuse de Brünhilda pentru cel care îi dorește mâna, în numele lui Gunther.

Astfel, lui Siegfried i se promite mâna tinerei prințese. Cei doi se îndrăgostesc atunci când se întâlnesc în sfârșit și în cele din urmă se căsătoresc.

Povestea continuă cu trădări neașteptate, morți tragice și răzbunări epice.

Tema dragostei în acest poem epic îmbracă mai curând haina obsesiei și a posesiei persoanei râvnite. Dacă dragostea lui Siegfried și a Kriemhildei este una împărtășită, cea pe care Gunther o poartă Brünhildei este una care nu acceptă refuzul. Gunther nu câștigă mâna reginei pe drept și nici afecțiunea acesteia.

Cele trei povești epice de dragoste îmbogățesc lecturile fiecărei generații, cu o fascinație aparte a faptului că oricât de mult am evolua, oamenii rămân, extrem de vulnerabili, ușor de ispitit și, mai ales, extrem de umani.

Consimțământ și intervenții ale zeilor în miturile grecești

Zeul cu cea mai problematică viață amoroasă pare a fi chiar „tatăl zeilor și al oamenilor”, Zeus.

Cu toate că în cele mai multe mituri zeul cerului și al fulgerului este căsătorit cu Hera (zeița protectoare a căsniciei în mitologia greacă), zeul suprem este cunoscut, dincolo de puterea și statusul său, mulțumită relațiilor sale mai mult sau mai puțin conjugale avute cu surorile sale zeițe, dar și cu muritoarele.

În urma acestor povești de iubire se nasc legende, zei și eroi. Alcmena, o frumoasă muritoare sedusă de Zeus deghizat sub înfățișarea soțului ei, Amfitrion, este mama faimosului erou grec Hercule. Atena, Artemis și Persefona îi sunt fiice marelui zeu, pe când Apollo și Ares fii.

Consimțământul este trecut cu vederea în miturile grecești atunci când este vorba despre Zeus. Acesta, ascunzându-se de ochii Herei, se deghiza adesea în taur, lebădă, vultur sau ploaie atunci când vizita frumoasele muritoare.

Zeus a avut și zeițe drept soții, mame pentru copiii săi zei. Atena, de exemplu, a fost născută de Zeus după ce acesta și-a înghițit prima soție (Metis) atunci când încă era însărcinată. Motivul a fost o profeție rostită de zeii primordiali Uranus și Geea, care spunea că pruncul născut de Metis îl va detrona. Astfel, Atena a fost născută, atunci când s-a împlinit sorocul, din capul părintelui zeilor, pentru ca acesta să își păstreze tronul.

Aminteam mai sus despre cum Zeus se îndrăgostea de muritoare și apoi se deghiza pentru a se putea uni cu acestea. Celebra Elena din Troia, numită și „cea mai frumoasă dintre muritoare” este fructul unei astfel de aventuri.

Se spune că Zeus s-a prefăcut în lebădă pentru a o seduce pe Leda, mama Elenei și soția regelui spartan Tyndareos. O altă legendă spune că Elena ar fi fiica lui Zeus și a zeiței Nemesis, care încearcă să se ascundă de acesta prefăcându-se într-o gâscă. Zeus se transformă atunci în lebădă, urmând ca Elena să iasă dintr-un ou. Cu ajutorul frumuseții sale legendare, aceasta este adoptată, mai apoi, de Leda.

Indiferent de versiunea prin care se naște Elena, două lucruri sunt limpezi, frumusețea ei este legendară datorită paternității sale, o frumusețe care stârnește un război.

Atunci când a fost pețită, tatăl Elenei a decis – din cauza numărului foarte mare de tineri care  doreau să le devină soție – ca toți cei care nu vor reuși să o cucerească să accepte înfrângerea, alternativa fiind un război în care toți cei care se vor fi ținut de cuvânt să pornească război împotriva celui care nu respectă înțelegerea. Elena se căsătorește cu Menelau, căruia îi dăruiește și o fiica, Hermione.

Destinul îi unește pe Paris și Elena atunci când Eris, zeița discordiei aruncă în timpul unei petreceri la care participă și zei, un măr (de aici expresia: mărul discordiei) pe care e scris: „celei mai frumoase”.

Paris, un prinț troian, primește de la Zeus misiunea de a alege care este cea mai frumoasă zeiță: Hera, Atena sau Afrodita. Toate trei îl ispitesc, iar prințul o alege pe Afrodita, care îi promite mâna celei mai frumoase pământence.

Foarte interesant este că sursele susțin fie că Elena a fost răpită și forțată de Paris să fugă în Troia, fie că a fost sedusă cu puterea Afroditei, fie că s-a îndrăgostit cu adevărat de prinț.

Cu toate că la prima vedere povestea dintre Elena din Troia și Paris pare foarte romantică, interesant este că Homer și Vergiliu prezintă legenda din perspective diferite. (Asta fără a menționa variantele egiptene antice, care susțin că Elena nu a părăsit Egiptul, pe întreaga durată a Războiului troian, doar că grecii, mâniați de răpire, au refuzat să creadă acest lucru, atacând, oricum, Troia).

Elena este fie prinsă într-o situație asupra căreia nu a avut niciun control, fie părtașă la căderea Troiei. Fie este îndrăgostită de Paris și își părăsește soțul și fiica, fie este o victimă răpită și forțată de prinț cu ajutorul unei zeițe.

Poveștile de dragoste ale legendelor și miturilor rămân, poate, printre cele mai fascinante și impresionante. Acestea au trecut cu desăvârșire testul timpului și reușesc să ne fascineze în ciuda distanței de timp și a diferențelor de circumstanță în care se aflau eroii.

Iată aici continuarea seriei Marile povești de dragoste ale literaturii: Romane de dragoste clasice.

Articol realizat de Roxana Molocea.

1 comment

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *