Recenzie carte: „Creierul fericit” de Dean Burnett

Recenzie carte: „Creierul fericit” de Dean Burnett

Psihologia pozitivă este un domeniu care a luat avânt în ultimii `30 de ani iar întrebările legate de fericire și de cum o putem atinge au ieșit din zona generală a religiilor și dezvolătrii personale și au intrat în câmpul studiului mai riguros științific.

După ce am parcurs interesantele volume semnate de Mikael Csikszentmihalyi, „Flux”, respectiv „Ipoteza fericirii” a lui Jonathan Haidt care vin cu întâmpinări originale, respectiv sintetice la încercarea de a vorbi despre fericire, am abordat volumul profesorului Dean Burnett, intitulat „Creierul fericit”.  La fel ca în celelalte volume pe care le-a semnat, dedicate organului central al sistemului nervos (amintesc doar „Creierul idiot”, „Creierul psiho-logic”, „Creierul mic despre creierul mare”), Dean Burnett păstrează și în acest volum, publicat la Editura Baroque Books & Arts un ton ludic și amuzant (în fond, avem de a face cu un profesor atipic care face stand up comedy în timpul liber), valorificând însă și cercetări științifice riguroase.

Pornind în investigația fericirii ca într-o aventură personală care îl poartă prin baruri, prin laboratoare universitare dar și pe blogurile internetului, Dean Burnett te face părtaș la o călătorie  personală (întrebarea despre fericire este de fapt universală și ne privește pe toți) în care integrează sintetic cercetări și studii desfășurate în câmpul psihologiei și neurobiologiei.

Recenzie carte: „Creierul fericit” de Dean Burnett

Dean Burnett inventariază câteva dintre cele mai comune elemente asociate cu fericirea, având drept premisă elementară faptul că ea este legată de creier și de nevoile acestuia (dat fiind locul privilegiat al creierului în definirea noastră ca specie dar și ca indivizi). Dacă starea de fericire e conștientizată la nivelul creierului, atunci primul pas în investigație ar fi să o căutăm acolo. 

Are fericirea o dimensiune chimică?

Avem un sistem al recompensei bazat pe neurotransmițători ai plăcerii: de la dopamină (care ne dă plăcerea scurtă și intensă după o acțiune așteptată sau atunci când avem de a face cu o recompensă surprinzătoare) la endorfine (care cresc nivelurile de dopamină și care se eliberează fie în situațiile extreme pentru a preveni durerea, fie pentru a regla motivația atunci când am încheiat o sarcină stresantă). Și oxitocina (esențială pentru legăturile sociale, excitație, fidelitate, perceperea dragostei) dar și serotonina (care intervine în reglarea dispoziției) ar putea fi implicate în configurarea fericirii. Însă existența și funcționarea acestor neurotransmițători, deși ei contribuie la starea de bine nu echivalează cu starea de bine (și știm deja că antidepresivele chiar dacă cresc nivelul unora dintre neurotransmițători nu ne fac neapărat mai fericiți).

Ar putea fericirea să ia naștere într-o zonă din creier, să vorbim de o combinație de activare a anumitor zone (astfel încât să spunem că acea zonă este motorul fericirii iar neurotransmițătorii sunt combustibilul)?

Dincolo de dificultățile metodologice de cercetare (e dificil să faci experimente cu oameni fericiți în scanere de tip RMN funcțional), chiar și când aplicăm aceste tehnici de investigație imagistică, descoperim o vastă rețea de activări în care nimic nu pare neapărat specific.

Dacă putem înțelege ce este un hamburger atunci când îl descompunem în bucăți, am putea aborda fericirea într-o manieră similară, examinând elementele care ar uputea să ne facă fericiți?

Un capitol interesant vorbește despre fericirea de acasă (așa cum remarcă din studii, dar și din propria experiență, starea de spirit ni se îmbunatățește în general când ajungem acasă).

Locuința este locul în care găsim tot ce e esențial biologic pentru noi: nu doar adăpost și căldură dar și siguranță (astfel încat putem cruța nivelurile de energie pentru detectarea amenințărilor constante) și somnul odihnitor (mulți dintre noi experimentăm sindromul primei nopți agitate când dormim în altă parte).

Locuința este spațiul care ne permite să explorăm noutatea într-o manieră sigură (de aceea uneori sunt mai tentante locuințele din mijlocul orașelor mari), preferăm locuințele care ne satisfac nevoia de spațiu (și prilejuiesc zone atât pentru socializare dar și pentru retragere intimă) dar și pe cele cu verdeață. Locuințele ne modelează personalitatea și chiar ne prelungesc identitatea (devin parte din noi, structurile cerebrale implicate în procesarea sentimentului de sine sunt implicate în procesarea posesiunilor), astfel că ajungem să înglobăm locul în care trăim în ceea ce suntem.

Un alt element care ar putea să contribuie la fericire este munca, adică un consum de energie și efort pentru execuția unei sarcini.

Chiar dacă e cunoscut faptul că atât activitatea fizică cât și cea mentală ne protejează de boli degenerative și cronice (inclusiv demența), adesea evităm să ne angajăm și să lucrăm entuziast ani de zile într-o mina sau o carieră de piatră. Creierul are un sistem care evaluează efortul necesar și rezultatele obținute din el și pune în balanță dacă acel efort merită sau nu (astfel că suntem sensibili la efortul irosit). Cu alte cuvinte nu ne place efortul inutil fără beneficii (munca fără câștig ne face astfel nefericiți). Pe de altă parte munca plătită înseamnă bani (pe care creierul îi percepe drept recompensă și siguranță), înseamnă sentiment de control (de aceea serviciile în care ne lipsește sentimentul de autonomie cum sunt joburile din fast food nu sunt cele mai plăcute), ne oferă sentimentul competenței și ne expun la situații noi și interacțiuni cu oameni care sunt plăcute. 

Companiile au sesizat de ani de zile că un angajat fericit e mai productiv de aceea, neîntâmplător, caută să armonizeze valorile individului cu cele ale companiei (motivația intrinsecă e mai eficientă pe termen lung). Atunci când obiectivele personale coincid cu obiectivele companiei, suntem mai dedicați și mai eficienți în activitate (de unde și celebra întrebare unde vă vedeți peste 5 ani? – iată o încercare de explorare a armonizării planului personal cu posibilitățile companiei care livrează măcar o premisă favorabilă că acel angajat va fi dedicat și eficient pe termen mediu). 

Munca nu este totuși doar despre a face bani. Așa cum observă Burnett și bogații continuă să muncească, chiar dacă au mulți bani. Relația dintre bani și fericire este curbilinie însă doar la început, anumite praguri financiare ne pot face mai fericiți dar apoi, de la un punct încolo indiferent cât vor crește profiturile nu vom fi mai fericiți.  

Un alt ingredient care ar putea contribui la fericire este interacțiunea cu alți oameni.

Suntem ființe sociabile în esență și prin felul în care am evoluat, chiar aspirațiile noastre pentru un cămin mai confortabil, o slujbă mai bună sunt canalizate și pentru a obține aprobare și admirație din partea celorlalți. De fapt, așa cum sugerează Burnett, chiar dimensiunea impresionantă a creierului nostru ar putea fi explicată de natura noastră socială: am evoluat cu un creier atât de mare pentru a putea menține și gestiona o retea complexă de legături cu semenii.

Importanța legăturilor sociale e vădită în sensibilitatea noastră la atingeri (inclusiv scobitul în nas, rosul unghiilor sunt vestigii ale vechilor comportamente de curățare de la animale) dar mai ales în elementul prin care am găsit un echivalent mai avansat pentru consolidarea legăturilor cu alții: limbajul. Ne sincronizăm creierele unii cu alții (și avem neuroni oglindă în acest sens care permit imitația și empatia). Nu ne bucurăm pur și simplu de orice interacțiune socială ci mai ales de cele pozitive (și multe dintre lucrurile pe care le facem, le facem tocmai pentru a-l determina pe celălalt să ne placă – procesăm aprobarea socială drept recompensă). Poate de aceea aspirăm la un grad de celebritate.

Dar ne face celebritatea mai fericiți? În fond, ar fi vorba de o validare socială pozitivă din partea unui număr mare de indivizi. Totuși, așa cum descoperă Burnett din studii dar și din dialogul cu celebrități, tindem să privilegiem nu atât aprobarea nediscriminatorie a tuturor ci a unui număr retrâns de persoane.

Dragostea și sexul sunt reperele moderne și esențiale în atingerea fericrii.

Ele nu se suprapun una cu cealaltă. Însă deși sexul este de cele mai multe ori o experiență plăcută, nu îi dăm curs spre actualizare cu orice ocazie (de fapt, avem structuri în creier care verifică de cele mai multe ori cu succes dacă o atingere are sau nu relevanță sexuală în funcție de context și de asemenea cântărim dacă o partidă de sex într-un anume moment e cea mai bună idee, cortexul orbito-frontal putând să dezactiveze sistemul excitației sexuale în orice moment). Nici orgasmul nu este o experiență simplă care conduce facil la fericire. Burnett inventariază speciile de orgasm descrise în cadrul actelor de autosatisfacere și cele din timpul actelor sexuale care nu oferă același tip de experiență (astfel, chiar dacă ne putem satisface singuri din punct de vedere sexual, tot îi căutăm pe ceilalți). 

Nici când vine vorba de dragoste lucrurile nu stau mai simplu, ar putea exista etape în construcția unei relații: de la momentul excitației la cel al îndrăgostirii și apoi al atașamentului matur. E adevărat că faza de îndrăgostire pare extatică, însă în acea fază ne reducem capacitatea de a identifica amenințări și a gândi critic ceea ce ne poate expune unor situații care să ne facă nefericiți ulterior.

Pe de altă parte, în faza matură, când imaginea celuilalt ajunge să fie inserată în sinele nostru, fericirea noastră va depinde de prezența celuilalt. Pe de o parte dragostea și sexul ne pot face mai fericiți dar, în același timp, dacă ne concentrăm prea mult pe ele în detrimentul altor obiective am putea ajunge să trăim un dezechilibru. Pe de altă parte nu ne e ușor să trăim fericirea prin dragoste: de la dificultatea găsirii partenerului, la conviețuirea cu el (să nu uităm că sistemele noastre de detecție ale atractivității celorlalți rămân active și după ce am întemeiat o relație) și până la așteptările pe care le avem îndrădăcinate  despre cum ar trebui să decurgă o căsnicie și un parteneriat, toate pot fi obstacole serioase.

Unul dintre cele mai interesante capitole explorează rolul râsului ca premisă pentru obținerea fericirii.

Nu doar oamenii râd ci și cimpanzeii și șoarecii, originea râsului fiind legată de joc, un semnalizator de plăcere și acceptare care prelungește durata jocului între mamifere. Râsul poate fi un rezultat al atingerii fizice (gâdilarea poate fi și ea de două feluri iar râsul în acest caz este rezultatul unei combinații de amuzament cu suspicionarea unui pericol)  dar și al procesării nonfizice. Râdem la glume fonetice (jocuri de cuvinte sau vizuale, elemente cu semnificații simultan diferite) dar și la cele semantice (verbale sau vizuale, în care detectăm scenarii cu comportmanet neobișnuit).

Mecanismul râsului presupune să recunoaștem o incomptabilitate între o situație dată și  așteptările noastre legate de acea situație care generează o tensiune cognitivă și, în același timp, să rezolvăm acea incongruență identificată (rezolvarea incongruenței ne aduce imediat un sentiment de recompensă). Pentru ca ceva să fie amuzant, e cazul să existe o incongruență dar rezolvarea ei să fie totuși logică și făcută pe loc (iar asta explică de ce bancurile nu mai sunt amuzante a doua oară când le auzim și de ce atunci când suntem mai bine educați preferăm glumele mai sofisticate).

Ce funcții ar avea râsul?

O modalitate de a semnaliza siguranța socială, de a exprima o dezaprobare/agresiune în manieră acceptabilă sau chiar un comportament de etalare (devenim mai plăcuți, arătăm că suntem mai inteligenți când suntem capabili să creăm incongruențe pe care ceilalți să le rezolve satisfăcător). Dincolo de aceste mecanisme, a căuta să ne dedicăm unei vieți amuzante, în care râsul să fie central ne face mai fericiți? Dialogul lui Burnett cu diverși comedianți sugerează contrariul: plăcerea de a-i face pe alții se râdă se uzează, a spune glume înseamnă să eviți sinceritatea și deschiderea.

Un alt capitol interesant explorează latura întunecată a premiselor pentru fericire.

Putem uneori să trăim plăcerea după un eveniment neplăcut, unii ajung dependenți de droguri chiar dacă își distrug viața, suntem capabili să facem rău altora și să fim fericiți, ne uităm la filme horror și simțim o stare de bine. Toate acestea au ipoteze explicative: în cazul dependenților de droguri ar putea exista un dezechilibru cerebral între sistemele de recompensă și antirecompensă, suntem ființe tribale și uneori prescripțiile grupului prin care obținem validare și recunoaștere presupun ca noi să facem rău altora – ierarhia e esențială pentru noi. Cât despre filmele horror sau curiozitățile morbide, primim recompense punctuale atunci când suntem expuși la o experiență neplăcută care încetează și pe care o recunoaștem ca inofensivă pentru noi în cele din urmă.

Analizând bazele neurobiologice ale fericirii dar trecând în revistă și potențialele sale componente care ne stimulează starea de bine, Dean Burnett ne amintește că fiecare dintre lucrurile inventariate mai sus ca potențial candidat la obținerea fericirii vine cu limitări și restricții proprii: profesia e un mijloc de echilibrare personală dar și o zonă a fluctuațiilor de stres, banii ne pot crește fericirea până la un punct dar pot să devină un drog, aprobarea altora ne face să ne simțim bine, dar contează și cantitatea și mai ales calitatea aprobării. Dintre speciile de aprobare, o căutăm privilegiat pe cea a unei persoane speciale, dar accentul prea mare pe dragoste sau sex ne poate deturna de la alte obiective importante. A râde e plăcut, dar o viață petrecută râzând sau provocând altora râsul aduce alte riscuri și stresuri.

Cum era de așteptat, nu există un răspuns facil, o rețetă accesibilă pentru a avea un creier fericit. Dar poate în asta constă provocarea și farmecul vieții noastre, faptul că avem de jonglat cu atât de multe posibilități.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *