Copiii de pe Volga – Guzel Iahina

Guzel Iahina este o revelație a literaturii ruse contemporane, o scriitoare care a devenit cunoscută pe întreg mapamondul după publicarea romanului „Zuleiha deschide ochii”, apărut în traducere și în limba română la Editura Humanitas, o poveste despre reziliență și asumare personală în dificile decenii 30-40 ale secolului trecut din URSS.

Copiii de pe Volga - Guzel Iahina

Al doilea roman, apreciat deopotrivă de critică și de public este „Copiii de pe Volga”, o poveste pe cât de dură, pe atât de poetic filtrată care fixează reflectorul narativ asupra unei colonii germane din aceleași decade tumultoase ale transformărilor din URSS, imediat după Revoluția bolșevică.

Alegând un cadru exotic, puțin familiar publicului larg, al locuitorilor germani din perioada interbelică din Rusia, Guzel Iahina își construiește povestea în jurul profesorului Jakob Bach, un singuratic retras, dedicat meseriei sale în Gnadental, o colonie germană în asprele ținuturi rusești nordice, un altfel de tărâm estic al făgăduinței pentru migranții luați sub protecție țaristă. În acest spațiu, așezat pe malul Volgăi, în care oamenii își practică însă cu conștiinciozitate ritualurile civilizate și se supun unei morale stricte, Bach îi învață pe copii tainele literelor și aritmeticii,  trăind modest dar cu un program strict. 

Viața protagonistului se schimbă atunci când e invitat de un locuitor bogat de pe malul celălalt al râului să predea lecții de germană fiicei acestuia. O creatură fragilă, protejată asupritor de părinte, Klarei nu i se permite nici măcar să îi privească fața profesorului în timpul lecțiilor, astfel că Bach și eleva lui interacționează luni de zile separați de un paravan. Chiar și așa sau poate tocmai catalizați de această distanță impusă, între Bach și Klara se naște o poveste de dragoste pe deplin silențioasă și imaginativ evocată de Guzel Iahina, pe cale să fie întreruptă de decizia proprietarului de a părăsi Rusia. Mânată parcă de o forță invizibilă, Klara alege să se întoarcă din drum și să rămână alături de Bach (care nu îndrăznește nici măcar atunci să o privească, să îi dezvăluie chipul în locuința sa modestă și întunecată). Legătura celor doi stârnește însă revolta comunității conservatoare din Gnadental, astfel încât Klara și Bach decid să își ducă veacul pe malul celălalt al Volgăi, departe de oameni, la ferma părăsită. Traiul în doi, într-o singurătate asurzitoare e întărit însă de o legătură ce trece dincolo de cuvinte, de o potrivire cu ritmurile naturii și o încredere totală în loialitatea reciprocă. Cu cât renunță la rolurile și rigorile sociale anterioare, cu atât Klara și Bach par să se apropie mai mult pe coordonate intime care nu par să aibă nevoie de elementul central al relațiilor interumane, anume limbajul.

Natura și familia, două repere pe deplin securizante sunt însă amenințate de politic și de societatea aflată în transformare. Marea istorie își face loc însă și în viața celor două personaje, victoria bolșevică și noile directive sovietice vor ajunge chiar și în îndepărtata colonie germană. Bach își va vedea viața transformată a doua oară, atunci când rămâne singur cu un copil născut de Klara pe care nu-l poate îngriji decât negociind cu noii arhitecți sociali ai colhozurilor care au nevoie să îi cunoască mai bine pe localnicii Gnadentalului,  pentru a răspândi mai eficient propaganda.

 După ce a trăit în deplină armonie alături de natură, prin muncă fizică brută, Bach redescoperă în această etapă puterea transformatoare a minții și imaginației asupra celorlalți, atunci când ajunge să pună pe hârtie zicători, date istorice și geografice și mai apoi povești dense în simboluri  inspirate de istoria locului. Inițial aceste povești par să îi motiveze pe ceilalți și să aducă mai multă prosperitate fără precedent în întreaga colonie, doar că această dimensiune utopică a revoluției care își atinge idealurile se destramă rapid după vizita lui Stalin și după virajul politic tot mai opresiv care va duce colonia aproape de colaps și îi va trimite pe locuitorii ei în gulag.  Retras și dezamăgit de această cotitură, Bach preferă să rămână cât mai departe și să o țină pe Anntche, copilul Klarei, într-o colivie simbolică, departe de efectul distructiv al omenirii, într-o stare conectată cu natura, fără să îi educe măcar elementul fundamental al socializării, anume limbajul articulat. Doar că nici de data asta Bach nu va reuși în misiunea sa de autoconservare a propriilor alegeri căci apariția lui Vasea, un băiat isteț,  un fel de Gavroche al lumii sovietice va așeza premisele ultimei transformări în viața fostului profesor german.

Povestea lui Guzel Iahina este parcă mai întunecată decât „Zuleiha deschide ochii”, reflectând mai durabil și mai pregnant înfrângerea individului, chiar și când acesta nu doar că nu alege să se împotrivească tăvălugului sovietic dar caută să stea aparent cât mai departe de el. Dacă Zuleiha se emancipa dintr-o asuprire patriarhal-religioasă și își găsea puterea de a ierta și de a se ridica deasupra circumstanțelor, devenind o persoană, tentativa lui Bach de a trăi cu propriile alegeri pare mai fragilă.  

Drama lui Bach care caută, până la extrem să își conserve propriile opțiuni, de viață și de dragoste (uneori cu un preț imens asupra următoarei generații) este aceea că el nu mai este în putere să conțină o lume prin puterile sale, nici măcar în mijlocul izolat al naturii. Deceniile pe care le traversează sunt decenii în care indivizii nu își mai pot proteja viitorul și intimitatea croite după aspirațiile lor, sunt pur și simplu decenii care te iau pe sus, care dezrădăcinează. Singurul spațiu de refugiu real al lui Bach, dincolo de ambițiile sale firești înfrânte este cel al evocării,  al organizării acestor experiențe tumultoase într-o cronologie filtrată de propria sa gândire. Aceasta pare sa fie  singura modalitate în care mai poate reține un sentiment al controlului, o organizare a existenței prin memorie, o încercare care își are limitele ei și pe care Guzel Iahina o evocă minunat în acest roman.  

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *