Cristina Andone: „Cea mai mare provocare pentru școala românească este depășirea șlagărului «merge și-așa»”

Autoarea lunii octombrie 2021: CRISTINA ANDONE

Cristina Andone: "Cea mai mare provocare pentru școala românească este depășirea slagărului ”merge și-așa”"

Cristina Andone (născută în 1976, București) este scriitor, trainer de creativitate și activist educațional. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea București și Facultatea de Comunicare și Relații Publlice, SNSPA, studii post-universitare. Cărțile sale au fost vândute în 160.000 de exemplare.

La editura Univers a lansat primul ei roman, Plec. Scris intr-un stil alert, plin de umor, Plec, roman cu publicitari, magar și umbre este de fapt o poveste despre cum să-ți dai demisia dintr-o corporație.  La aceeași editură a publicat antologia Cum e să fii fată, antologia Nesupusele, în două volume, precum și proiectul educațional Școala banilor bine-crescuti.

La editura Nemira, a lansat colecția Povesti din Padurea Muzicala (10 cărți) prin care își propune să îi împrietenească pe copii cu muzica clasică. În 2020 a apărut colecția Dar Motan: cinci cărți despre un motan de librărie. 

Ca autor Nemira și Univers, a fost invitată la Târgul de Carte de la Goteborg, Salon Livre Paris, Festivalul TIFF Cluj, Bookfest, Gaudeamus, Sotron. 

A ținut ateliere de poveste în tramvai, pe trotuar, în palate vechi precum Cantacuzino, Cesianu, ICR București, ICR Stockholm, în capela unui castel părăsit la Bonțida, în librării, galerii de artă, biblioteci naționale sau județene, iaurtării, școli, grădinițe. Da, este un povestitor împătimit. Până în 2030 are contracte semnate pentru încă 20 de cărți, dintre care 18 titluri pentru copii, un roman despre revenire – Carusel – și o colecție de nuvele.

LIBRIS: Ați lucrat o perioadă de timp în publicitate, sunteți trainer de creativitate, v-ați format și ca om de strategie care ajunge repede la esențe. În același timp, ați dedicat timp activismului educațional și interacțiunii cu copiii. Ce e mai provocator pentru dumneavoastră în a lucra cu adulții, respectiv cu copiii? E vreo diferență pe care o resimțiți între creativitatea copiilor și cea a adulților?

CRISTINA ANDONE: Îmi place la fel de mult să lucrez ca trainer de creativitate cu adulții, și ca scriitor cu copiii din sate și orașe. Pentru că, și într-un caz și în altul, sunt, de fapt, povestitor. Creez o poveste ai cărei eroi sunt chiar oamenii care vor să devină comunicatori mai buni, mai inspirați, mai încrezători. Sau recreez o poveste în care, împreuna cu copiii, trecem peste obstacole, nu ne temem, creștem, visăm, ne bucurăm. Singura diferență pe care o văd este la început: copiii intră în joc aproape imediat, oamenii mari trebuie încălziți suplimentar. Din momentul în care le-am câștigat atenția și apoi încrederea, suntem cu toții în timpul bun al poveștii în care toate limitele se pixelează și dispar. 

LIBRIS: Sunteți membru în boardul Școala Încrederii. Ce înseamnă acest proiect pentru dumneavostră și ce schimbări ați văzut până acum? Care sunt cele mai mari provocări pe care le are de înfruntat școala românească pentru a crea un mediu de încredere pentru toți actorii ei?

CRISTINA ANDONE: Cea mai mare provocare pentru școala românească este depășirea șlagărului ”merge și-așa”, cu varianta de strigătura ”nu e treaba mea”. În ultimii zece ani, am făcut în jur de 200 de ateliere de poveste în școli și grădinițe, în sate și orașe. Merg in librării, biblioteci, iaurtării, castele, muzee, grădini, spitale. Oriunde se află un copil, acolo este cel mai bun loc pentru o poveste. Din toamna anului 2020, am hotărât să canalizez toate aceste eforturi din zona de voluntariat educațional într-un singur proiect-orchestră. Școala Încrederii este un proces de transformare pentru școlile de stat prin care vrem să schimbăm modul în care se face educație în România. Nu este o schimbare de programa, ci una de soft skills. În proiect sunt înscrise în acest moment 104 de școli din toata țara. Până în iunie anul următor am deja în plan ateliere cu copiii din Școlile Încrederii despre muzică, scriere creativă dar și educație financiară. Pană acum văd o schimbare mai ales la nivelul de speranță și de mobilizare din aceste școli. În următorii ani ne vom tot întâlni, vom lucra împreună, ne vom juca. Sper sa fiu un fel de ”scriitor de serviciu” pentru acești copii. Un scriitor în serviciul școlii. 

LIBRIS: Ați cultivat o pasiune pentru povești și muzică încă de mică. Care au fost punctele forte și punctele vulnerabile ale copilăriei dumneavoastră? Ați schimba ceva, retrospectiv, din perspectiva acumulată în timp ca mamă și activist educațional?

CRISTINA ANDONE: Am fost un copil-povestitor încă de mică, da. Ceea ce, pentru doi părinți cu formație realistă, nu cred ca a fost deloc ușor. Pentru mama mea medic și pentru tatăl meu inginer, eram cu siguranță un pui de extraterestru. Nu răspundeam niciodată direct, ci mereu cu explicații, paranteze, povești. Și…hai sa spunem că eram un creator de realitate augmentată. Adică inventam acolo unde realitatea mi se părea plată. Cum s-au descurcat ai mei cu acest copil fabulator, destul de singuratic, visător, explorator, curios? Cu multă răbdare. Această răbdare infinită pe care mi-au arătat-o ai mei… Timpul pe care mi l-a dat tata în peregrinările noastre prin parcuri, străzi și câmpuri…. Răsfățul mamei, care, după o săptămână grea de navetă, mă ducea la o cofetărie unde eu îmi alegeam mereu frișcă… Mâncarea simpla și bună pe care mi-a pregătit-o mămăița, în fiecare zi… Și culcușul nostru între perne… Acestea sunt punctele de reazăm din copilăria mea. Apoi, da, am fost norocoasă că am crescut într-o casă din centrul Bucureștiului, foarte aproape de toate teatrele și muzeele, o casa cu șeminee și ferestre înalte. Am avut pian în cameră și o bibliotecă mare. Am fost la școala de muzică, tata îmi punea de la trei ani concerte de muzică clasică. Dar toate acestea au fost adăugiri, nu reazăm. Sunt ceea ce sunt pentru ca părinții mei mi-au dau timp, răbdare și m-au iubit. Și pentru că mămăița mea dragă m-a crescut în primii mei trei ani pe lume fără să mă piardă o clipă din ochi. Nu aș schimba nimic din toate acestea, cu toate cărțile despre educație pe care le-am citit intre timp. Sigur, aș spune că mi-aș fi dorit mai mult timp cu mama. Dar aceasta pleca la 5 dimineața cu un tren înghețat și se întorcea seara la 7. Într-un fel e destul de fain sa fii o fată crescută de tata, cu o abordare mai spartană și mai sportivă și cu o apetență mult mai dezvoltată pentru explorat și…forțat limitele. 

LIBRIS: De-abia am trecut de perioada începutului de an școlar. Ce amintiri vă vin în minte dacă evocăm experiența reîntoarcerii în băncile școlii?

CRISTINA ANDONE: Oh…hm…Amintiri de la începerea școlii. Să vedem… Platanii seculari din curtea școlii de muzică. Fetele de la balet cu spatele lor drept și mersul un pic…lopătat. Mama, frumoasă și blondă, care mă aștepta câteodată la poartă cu fratele meu bebeluș. Muzica de vioară, pian sau clarinet pe care o auzeam pe coridoare când mergeam spre clasa mea de repetiții. Dar mai ales deturul pe Dealul Mitropoliei când auzeam din clasă clopotele de sărbătoare. Pentru ce urcăm în grabă spre Palatul Patriarhiei? Pentru coliva firește. Eram o cerșetoare profesionistă de colivă. Pentru mine fericirea încă are gust de grâu dulce, nucă și esență de rom.

LIBRIS: Ați publicat o colecție cunoscută și populară actualizată de Editura Nemira, Povești din Pădurea Muzicală. De ce o colecție dedicată muzicii clasice? În fond, muzica este omniprezentă în viețile noastre de mici pe toate canalele și dispozitivele. De ce ar avea copiii nevoie de un bagaj muzical de 7 ani de acasă? În ce a constat experiența dumneavoastră la Harvard în pregătirea acestei metode pedagogice a auditului de brand muzical?

CRISTINA ANDONE: Sunt multe sunete în jurul nostru, e adevărat. Dar nu toate sunt muzică. În plus, trebuie să recunoaștem, muzica clasică are parte de o imagine mai degrabă elitistă și intimidantă. Cu această prejudecată am pornit la luptă și am încercat să democratizez accesul la Bach, la Ceaikovski, la Chopin. Nu, muzica clasică nu este doar pentru încăperi sufletești tapetate cu prețiozitate, nu trebuie să ne punem toga academică pentru a o asculta. Nu este grea (ca opusă muzicii ușoare), nu este copleșitoare și mai ales nu este plictisitoare. Muzica clasică este frumusețe. Dar o frumusețe pentru care trebuie să ne exersăm capacitatea de a o primi. De ce acest antrenament minimal? Pentru a primi frumusețea în deplinătatea ei. În fața unui tablou impresionist, ai nevoie să ți se spună că e mai bine să privești ceva mai de departe, pentru ca pictura să ți se dezvăluie cu adevărat. Firește că poți ajunge singur la această concluzie, dar s-ar putea să-ți ia ceva timp. Ți-ar mai fi de folos să ți se spună despre rolul luminii în acel tablou, despre filosofia impresionistă asupra efemerului, asupra imediatului, asupra prezenței. Toate acestea îți vor modifica modul în care vei recepta tabloul. La fel cu muzica clasică. Dacă o înțelegi ca structura și ca sens, vei primi frumusețea în deplinătatea ei. 

LIBRIS: Se schimbă gusturile în ce privește muzica clasică? Ați descoperit alte contexte în care să-i ascultați pe anumiți compozitori (mai ales că ați vorbit și de o funcție practică a muzicii clasice)? I-ați cunoscut altfel căutând să îi aduceți mai aproape de copii?

CRISTINA ANDONE: Totul se schimbă în aparență. Nimic nu se schimbă în profunzime. Muzica clasică a avut de la bun început un rol practic: era creată fie pentru biserică, pentru a însoți ritualul eclesiastic, fie pentru rege sau nobili, pentru a însoți ritualurile de la curte. De fapt, dacă mergem mai departe în istorie, muzica a fost mereu legată de un ritual din zona sacra sau profană, de a acompania riturile de trecere. Așadar a existat din vechime un filon ”practic” în receptarea muzicii. 

În atelierele de poveste și muzica pe care le organizez pentru copii, experimentam exact acest lucru: facem miscare pe muzica, încercăm să externalizăm ceea ce primim în sufletul nostru, desenăm, ne bucurăm. Împreună. Acest ”împreună” e esențial și ține de o funcție foarte veche a muzicii. Muzica ne aduce împreună în aceeași partitură. Muzica ne găsește cheia comună, ne armonizează. În muzică, împreună, suntem doar o vibrație a frumuseții.

Azi, dacă vrem ca muzica clasică să facă parte din viața noastră, ar trebui să depășim bariera ”nu am timp să mă focusez doar pe muzică”. Nici nu trebuie să avem timp exclusiv pentru muzică, aceasta ne poate acompania în ceea ce facem. Beethoven este un excelent energizant. Chopin este antrenament pentru sensibilitate. Ceaikovski chiar merge cu un ceai și cu o poveste. Bach ne însoțește nevoia de meditație și, cumva contraintuitiv, are un ”beat” foarte bun pentru orice efort susținut, fie că e vorba de învățat sau de…alergat. Da, muzica baroc are un ritm excelent pentru cardio (e acel basso continuo). Apoi, ar merita să ne găsim acele piese-stindard pentru noi. În cazul meu, Simfonia fantastică a lui Berlioz și Sarabanda lui Haendel îmi sunt muzica de semnătură, cel puțin pentru acest an pandemic. Dacă știi care este culoarea ta preferată, oare care e muzica de semnătură pentru sufletul tău? Dar muzica de semnătură pentru acest an? Iată două provocări prietenești pentru cititorii acestui interviu. 

LIBRIS: Ați creat proiectul Cartea Bunătății, recuperând povești din mediul rural. Sunt diferențe mari între felul în care receptează copiii de la sat bunătatea și felul în care o interpretează copiii de la oraș?

CRISTINA ANDONE: Seria Cartea Bunătății a pornit de la următoarea realitate: nu mai știm care sunt poveștile satului din zilele noastre, nu mai știm la ce visează acei copii, ce-i doare, ce îi animă. În mod tradițional, povestea s-a născut la sat. Doar că în ultima sută de ani, sub revărsarea de povești dinspre un ”centru” mult mai puternic economic, ”marginea” nu mai are nicio șansă să aibă o voce. Am făcut stagii de cercetare pe teren și am trimis sute de chestionare ale bunătății către copiii din 12 sate din România. Dacă sunt diferențe între cum percepe un copil de la sat bunătatea față de unul de la oraș? Vă trimit o fotografie din carte, cu răspunsuri pe care le-am cules din satele dobrogene acum doi ani. 

LIBRIS: Spuneați într-un alt interviu că ați îndrăgit lecturi ale copilăriei precum Huckleberry Finn, Cireșarii sau Cuore. Muzica e un limbaj universal care poate vorbi peste timpuri, dar poveștile? Credeți în poveștile nemuritoare sau fiecare generatie își are eroii ei și poveștile ei de care se simte atrasă? Copiii dumneavoastră au mai fost receptivi la lecturile pe care le-ați îndrăgit dumneavoastră în copilărie?

CRISTINA ANDONE: Cred că fiecare generație are eroii ei. Și e bine așa. Mai cred ca unii eroi, foarte puțini, sunt universali, pentru că ating o zonă de profunzime și de atemporal. Pentru copiii mei eroi le-au fost Harry Potter, Mog dar și Achile sau Hector. 

LIBRIS: Un alt personaj îndrăgit pe care l-ați adus aproape de cei mici e Dar-motan. De ce un motan negru și mai ales de ce un motan de librărie? Aspiră să intre în galeria motanilor celebri precum Garfield sau autohtonul Arpagic?

CRISTINA ANDONE: Aș începe prin a mărturisi că mi-e teamă de pisici. Am aceasta limită din pruncie, când pisicile mi se păreau niște vrăjitoare… zgârietoare. Dar pentru că nu există profesor mai bun de creativitate decât limita, m-am luat la trântă cu această fobie. Si-asa am scris despre un motan negru, frumos, norocos, care locuiește lângă Castel, într-o librărie. Acum trebuie să vă mărturisesc că am avut o anume intenție …subversiva cu aceste cărți. Nu exista o librărie în Bran. Dar poate se va deschide una, dacă suficienți copii își vor dori să-l caute pe Dar Motan atunci cand vor merge în vacanță la Bran. Cât despre aspirația către galeria motanilor celebri, sper că vorbiți suficient de bine motaneza (sau măcar motaliana) pentru a fi aflat deja crezul lui Dar Motan: fapte, nu lapte!  Vom vedea în câțiva ani dacă motanul cel negru, de librărie, va merita un tablou în sus-numita galerie. 

LIBRIS: Ați folosit o metaforă intersantă când ați vorbit despre librărie, asemuind-o cu un pom de Crăciun. Ce v-a atras atenția, ce ați descoperit interesant în ultima perioada sub acest etern pom de Crăciun?

CRISTINA ANDONE: Într-adevăr, librăriile sunt ca un pom de Crăciun, cu daruri de emoție și cunoaștere care așteaptă sa fie descoperite tot anul. De altfel, primul lucru pe care-l fac atunci când ajung într-un oraș nou este sa intru într-o librărie. Pentru mine, bucuriile literare ale acestei veri au fost Penelopiada de Margaret Atwood, Tăcerea femeilor de Pat Barker,  La femme indépendante de Simone de Beauvoir, How to read Paris de Chris Roger si seria Lupta mea de Karl Ove Knausgard.

LIBRIS: Ce planuri literare/educaționale aveți în următoarea perioadă?

CRISTINA ANDONE: După ce am publicat un roman despre despărțirile de tot felul, Plec, acum lucrez la un roman despre revenire, obsesie, co-dependență: Carusel. Am terminat de scris alte 5 cărți din seria Dar Motan care vor apărea la anul. Sper că tot în 2022 să apară Cum citesc o ie, despre semnele și poveștile cusute. Seria Cartea Bunătății va continua cu Povești din Dobrogea, Povești din Banat și Povești din Moldova. Îmi doresc mult sa ajung în Basarabia pentru a scrie o Carte a bunătății inspirată de copiii din satele de peste Prut. După cum vedeți, chiar în această industrie a inspirației, planificarea este la ea acasă. Cu un mic spațiu pentru inspirația de moment, știu exact ce voi face în următorii 5 ani.  

În privința planurilor de activism educațional, voi merge mai departe cu Școala Încrederii. Obiectivul meu este ca, prin acest proiect, sa lucrez direct cu 100.000 de copii până în 2025. Voi face în continuare caravane în satele din România cu colegii-scriitori din asociația De Basm. Sper să deschid o mică școală de vară și de imaginație Dar Motan la Bran, chiar în curtea Castelului. Pentru mine, viitorul poarta semnul BT. Nu de la banca, ci de la bun de tipar.

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

8 Responses

  1. Felicitari Cristinei Andone! Ce mod minunat de a ne putea educa copiii ! Mi as dori sa fie mediatizata mult mai mult pentru ca merita!
    Inca o data , toate felicitarile si dragostea mea pentru Cristina
    ❤️

  2. Astept cu interes continuarea Cartilor bunatatii, unde am regasit, in volumele actuale, duiosia serilor acasa la bunici si entuziasmul primelor povesti citite in linistea camerei, asteptand sa vina parintii de la serviciu. Mult succes!

  3. Minunat interviu! Felicitări realizatorului dar, mai ales, felicitări Cristinei! Pur și simplu am sorbit cuvintele ei! Succes deplin în continuare, Cristina!

  4. Ce ascult eu la 4 dimineața, in timp ce citesc acest articol? Ei bine, Simfonia Fantastica a lui Berlioz. Acum o aud altfel, cu motanul meu în brate și cu dor de tine, Cristina cea magică și autentică! Chapeau!

  5. Mulțumesc pentru sfaturile muzicale! Succes în continuare in ceea ce faceți! Felicitari! Mama dumneavoastră este o persoana deosebita, la fel și dumneavoastră! Toată aprecierea si stima mea!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *