Simona Preda: „ Intenția mea nu a fost să scriu un roman despre iubire, ci despre multiplele fire afective”

Intenția mea nu a fost să scriu un roman despre iubire, ci despre multiplele fire afective (…) ce pot lega oamenii între ei, dincolo de spațiu, de timp și de conjunctură.

Simona Preda: „ Intenția mea nu a fost să scriu un roman despre iubire, ci despre multiplele fire afective”

Simona Preda (n. 1978, Piatra-Neamţ) este istoric, scriitoare și jurnalist cultural. A absolvit Facultatea de Filosofie (2002), Facultatea de Istorie (2007) și Masterul de istoriografie și istoria mentalităților (2006) în cadrul Universității din București. În 2011 a obținut titlul de doctor în istorie cu o teză referitoare la literatura istorică pentru copii din România comunistă, în cadrul aceleiași universități. A publicat studii și articole în reviste de specialitate, dar și publicistică, critică literară și interviuri. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, lector al „Freedom House“ și al Fundației „Calea Victoriei“ și coordonează site-ul cultural www.semndincarte.ro. Este semnatara mai multor volume, printre care: „Patrie română, țară de eroi“ (2014), „Tot înainte! Amintiri din copilărie“ (co-autor, 2016), „Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea“ (2018), „Imagini, vise, bazaconii“ (co-autor, 2018). Cel mai recent volum este „Cabinetul albastru“ (2021), romanul ei de debut, apărut în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană“ a editurii Litera. Plecând de la acesta (și de la problemele pe care le pune) am avut acest dialog despre literatură, scris și scriitor, dar și despre fricile și disonanțele lumii de azi. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Simona, studiile arată că oamenii sunt mult mai productivi când lucrează în spații de culoare albastră, deci, te rog, să ne imaginăm că suntem într-un astfel de loc, într-un altfel de cabinet albastru, în care, însă, nu avem personajul feminin din cartea ta, ci chiar pe Simona Preda. Chiar nu îți place albastrul? Știu că iubești foarte mult marea. Tu în ce culoare ai fi zugrăvit cabinetul doamnei G.?

Simona Preda: Iubesc marea nu pentru că este albastră, ci poate pentru că schimbă culorile, amestecă nuanțele și nu e niciodată la fel. O iubesc pentru sunetul ei, pentru mirosul ei, pentru starea pe care o oferă. Dar albastrul, nu, nu e o culoare care să îmi placă. Și cred că fiecare dintre noi avem anumite relații cu culorile, care probabil țin mai degrabă de senzorial, de subconștient, de amintiri. Un spațiu de confort, unul în care să pot lucra la modul ideal ar fi probabil aidoma unei biblioteci dintr-un conac eduardian, cu mult mahon, catifea verde și covoare Aubusson.

L.-C. T.: Să rămânem, te rog, la culori. De ce în ciuda faptului că ai făcut liceul de artă (specializarea pictură de șevalet) vorbim mai degrabă de scriitoare, fie ea în calitate de istoric, de critic sau de prozator? Ce ai făcut cu pictorița?

S. P.: Eu am urmat liceul de artă având de gând ca într-o zi să devin critic sau istoric de artă. De altfel, am și urmat vreme de trei ani cursurile Academiei de Artă din București, secția de Istoria și Teoria Artei, dar a fost o facultate pe care nu am terminat-o. Studiul picturii din perspectivă practică nu m-a pasionat în mod deosebit. Am mai pictat uneori, dar nu atât de mult încât să mă pot vreodată recomanda ca fiind artist plastic. Chestiunile de natură teoretică, problematizantă, de istorie, istorie a mentalităților și de literatură mi s-au părut mai tentante.

L.-C. T.: În cabinetul ei, doamna G., îl are pe Magritte. Tu pe cine ai fi pus? În ce curent se plasează pictorii tăi preferați și de ce? Te-ai ocupat, de pildă, de imaginarul artistic din pictura lui Marc Chagall.

S. P.: Cum bine te-ai documentat, da, îmi place imaginarul lui Chagall. Și nu este singurul – îmi plac și Rubens, Caravaggio, Modigliani, da Chirico…nu se încadrează într-un singur secol sau curent. Magritte-ul din cabinetul romanului are mai degrabă valoare simbolică, speculativă, ludică, din registrul iluziei, al aparențelor. Într-un cabinet de psihanaliză aș fi pus probabil portretul lui Freud, de preferat o fotografie din 1932, deci previzibil…

L.-C. T.: Personajul din romanul tău de debut nu poate să picteze ochii sfinților în icoanele pe care le pictează. Tu ai pictat/pictezi icoane? Ai avut vreodată și tu această problemă?

S. P.: Am pictat icoane și într-adevăr este dificil să pictezi, mai ales atunci când pictezi după erminii. Nu pot să spun că ochii mi-au creat o problemă, dar, firește, privirea dă sens și transmite privitorului o stare. În fond, „Luminătorul este ochiul”…

L.-C. T.: Cecitatea sfințiilor ei e o reflectare a cecității morale și sofice de care suferă. Așa sunt și vremurile în care trăiește, în care trăim. Asistăm, azi, la o orbire care i-a forma deicidului, a corectitudinii politice, a anulării identității europene, a post-adevărului și a post-umanului. Cum vezi toate astea? E cazul să ne speriem sau, pentru istoric, sunt lucruri văzute: prăbușirea unei lumi, schimbare de paradigmă, un nou barbarism ș.a.m.d.? Ce predicții ar face un istoric?

S. P.: Istoricii nu fac predicții, treaba lor este să se ocupe de reconstituirea trecutului de așa manieră încât să se poată situa cât mai aproape de adevăr. Să contextualizeze și să coreleze pentru a forma un întreg coerent care să poată pune în lumină mai bine o epocă, un om, un fenomen etc..  Speculațiile cu privire la viitor sau teoriile de tipul „ce-ar fi fost dacă” ies din registrul profesionalismului. Ascensiune, glorie și declin – fenomene observabile de-a lungul timpului la nivelul imperiilor, regatelor sau țărilor s-au întâmplat și cu siguranță țin de o logică aparte a acumulărilor. Derive naționaliste, epidemii, războaie, revoluții, schimbări de paradigmă – nu sunt nici aceste situații lucruri nemaiîntâlnite pentru cei care au studiat sau măcar au citit despre trecut. Se schimbă doar contextul, abordarea, mizele, capacitatea de a înțelege anumite fenomene și de a le gestiona. Important este să ne situăm coerent în prezent, ca oameni ai timpului pe care îl trăim.

L.-C. T.: Constatăm, pe de altă parte, dispariția spațiului de dialog, dezbaterea de idei care, se pare, nu e deloc încurajată de social-media (dimpotrivă, acolo, haterul pare majoritar). Într-o parte vedem un radicalism anticreștin (care te poate duce cu gândul chiar la soarta Brâncovenilor, de care te-ai ocupat), în cealaltă un discurs nationalist, care amestecă comunismul cu ortodoxismul. De ce nu suntem capabili de moderație, de deschideri? Cum am putea să obținem acest mijloc deschis?

S. P.: Nici nu aș generaliza acest fenomen și nici nu cred că acest maniheism este un instrument fezabil de analiză. Spațiul de dialog cred că încă mai există. Depinde unde ești dispus să îl cauți. Cât despre social-media…aș spune că este un spațiu în care câștig de cauză are notorietatea, popularitatea și mai puțin valoarea.

L.-C. T.: Pe o aceeași perspectivă, trebuie spus că istoriografia românească de azi (așa cum ajunge ea la publicul nespecialist) este marcată de doi autori: Lucian Boia, reprezentând curentul dezvrăjitor al postmodernismului și Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, reprezentând un anume etnosimbolism păstrător. Dacă gândim că păstrarea miturilor în istorie e periculoasă, de ce nu ne temem și de neajunsurile postmodernismului? De ce nu considerăm și dezvrăjirea o extremă?

S. P.: Nu consider că istoriografia românească este marcată de doi autori. E adevărat că istoricii menționați de tine sunt ambii creatorii unor școli de istoriografie, dar analiza și studiul istoriografic din România nu este cu nimic mai prejos decât cel realizat în alte universități. Sunt anumite inconveniente legate de posibilitățile tehnice, dar istoriografia românească – și mă refer acum la ultimii treizeci de ani – deține un portofoliu admirabil: studii de gen, studii de caz, analize de fenomen, sinteze remarcabile, biografii, memorialistică etc.. S-a recuperat mult și încă se studiază enorm. Iar munca de istoric nu este deloc facilă. După istoriografia comunistă, după derapajele protocroniste, era nevoie de o privire critică asupra discursului istoric, dar asta nu presupune dezvrăjire, ci obiectivitate și analiză în acord cu sursele pe care le deținem asupra trecutului. Cât despre mituri – au și ele rolul lor în construirea imaginarului unei colectivități, sunt analizate și contextualizate din mai multe perspective, nimeni nu le aruncă la coșul de gunoi al istoriei.

L.-C. T.: Ca istoric te-ai ocupat mult de copii și copilărie în anii comunismului. Ce mutații vezi că s-au produs (și cu ce consecințe) comparând copilăria de atunci (care este și a ta) cu copilăria de acum, nativ digitală, marcată de realitatea virtuală?  

S. P.: Este firesc să se schimbe lucruri. Nici copilăria bunicii mele nu a fost similară cu cea a mamei mele, cu a mea sau cu cea a fiicelor mele. Iar fenomenul se va perpetua. Nu aș spune că situația de acum mă îngrijorează, posibilitățile lumii de la un click distanță pot fi utilizate și benefic și cu moderație. Depinde de educație, de sistemul de valori în care crește și este format un copil, de atenția care i se acordă și de dialogul care se construiește între părinți și copii. Dar, comparând generația crescută în comunism cu cea de acum, este limpede că nu mai avem o generație înregimentată.

L.-C. T.: Apropo de copilărie, ai fost editorul unui volum despre copii și părinți în pandemie. Care este impresia rezumativă? Cum au suportat copiii izolarea? Ce au înțeles?

S. P.: Copiii dau dovadă de o adaptabilitate uluitoare și de o imaginație adesea compleșitoare. Dar și molipsitoare. Cred că cei mici au suportat mai bine izolarea decât adulții, poate și pentru că au petrecut mai mult timp împreună cu cei dragi, iar adulții, la rândul lor, și-au reorganizat prioritățile.

L.-C. T.: Simona, este România de azi o Românie făcută de decreței? Avem ura asta de sine și pentru că e țara unor nedoriți?

S. P.: În 89 au ieșit în stradă și decrețeii și cei care au fost doriți, și copiii, și tinerii și cei născuți în timpul regalității. Lor, tuturor, le datorăm libertatea de acum. Nu cred că sintagma „țara unor nedoriți” este operațională, dar trebuie să îi recunosc valențele literare. Cât despre ura de sine, n-aș considera asta trăsătura acestei generații. Dimpotrivă, aș considera decrețeii niște supraviețuitori, capabili să supună analizei anumite fenomene tocmai pentru că ei înșiși au trăit într-o lume duplicitară și adesea xenofobă, niște oameni care știu să caute un volum într-o bibliotecă, care sunt conștienți că pentru principii se poate muri și care și-au văzut părinții făcând sacrificii enorme pentru a le crea iluzia unei lumi minunate în pofida frigului din apartamente. Generația decrețeilor recunoaște un vers din Billie Jean, dar știe să îți recite și zeci de poezii din Eminescu, închide ochii și rememorează gustul bomboanelor cubaneze, dar are habar și cum se face o colecție de timbre și, da, știe cum se aude și zgomotul unor gloanțe de AK-47 trase în ziduri… Și nu uită.

L.-C. T.: O altă zonă de interes pentru tine este cea legată de regina-mamă Elena. De ce te-a interesat femeia asta nefericită? Care este mesajul? Care este lecția?

S. P.: Am ales să studiez documentele referitoare la viața ei și să-i recompun trecutul atât cât mi-a fost mie posibil, tocmai pentru că nu se scrisese nimic despre ea la momentul respectiv. Exista doar o biografie, dar detaliile, mai ales despre viața alături de Carol, nu făceau subiectul vreunui volum atunci. Firește, mi-a plăcut și perioada și a fost o provocare. Că a fost sau nu nefericită, nu a reprezentat un factor de decizie atunci când am ales să scriu despre ea. N-am creat niciodată vreun soi de empatie față de anumite figuri din trecut, prin urmare, fie că e vorba despre o regină sau de o femeie fără vreun statut special, de una de o frumusețe tulburătoare sau nu, de una talentată sau bogată etc…obiectivitatea mea ar fi rămas aceeași. Când studiezi un document istoric, o scrisoare, un jurnal, un articol dintr-un ziar de epocă, o fotografie din trecut, recomandat este să îți păstrezi spiritul critic. Emoțiile, nostalgia, empatia – nu își au locul.

L.-C. T.: Simona, de ce ai ales să faci două facultăți (istorie și filosofie)? Nu mai spun că ești și doctor în istorie și faci și o grămadă de alte lucruri (critică, emisiuni, interviuri ș.a.m.d.). De unde atâtea resurse? Mai este cărturarul, eruditul, savantul, un model viabil azi?

S. P.: Mai lipsea puțin și aș fi terminat-o și pe a treia. Zâmbesc acum când mă gândesc. De ce le-am făcut? Probabil pentru că am vrut să studiez, să aflu cât mai mult, să acumulez, să înțeleg, să-mi pot explica mie, să trăiesc mai multe vieți în mai multe lumi. Firește, nu neapărat pentru mine. Important nu este să colecționezi diplome, important este să și dai ceva înapoi societății în care te-ai format. Au urmat apoi ani de zile în care am realizat și lucruri probono, în care la rândul meu am ajutat și susținut pe alții atât cât am putut. Cât despre resurse, cred că este vorba, în primul rând, despre disciplină, despre respectul față de oameni și față de principiile în care te-ai format. Și – apoi, nu cred că este bucurie mai mare decât să faci ceea ce îți place să faci! Cât despre modele – de modele avem și vom avea nevoie toți, întotdeauna. Admirația nu ar trebui să dispară niciodată. Atât timp cât suntem capabili să admirăm, suntem în direcția bună.

L.-C. T.: Te rog să ne întoarcem la romanul tău. În 2017 ai participat la un volum colectiv numit Cum citesc bărbații cărțile femeilor” (coord. Șerban Axinte, Lia Faur), editura Polirom. Ei bine, spune-mi cum ți-au citit bărbații cartea ta. Eu am recunoscut că m-a zăpăcit, că am simțit că toate studiile de gen au dreptate în legătură cu haosul vostru emotional, în ciuda oricărui farmec.

S. P.: E o întrebare care vine la pachet cu un soi de cochetărie. Nu vreau să dau nume, dar da, am primit neașteptat de multe reacții – telefoane, mesaje – în timp ce unii domni citeau romanul. Și asta m-a bucurat. Cu atât mai mult cu cât veneau de la oameni a căror părere contează pentru mine.  Reacții de tipul: „m-ai zăpăcit”, „ce mi-ai făcut?”, „te joci cu mintea”, „amețești”, „minți, disimulezi, manipulezi” m-au făcut să îmi dau seama că scrisul meu a avut un oarecare efect. Cât despre haosul emotional…personajul narator da, e într-un impas, dar autorul te asigur că mânca fondante în timp ce scria și nu trăia vreo dramă.

L.-C. T.: Apoi, așa cum am scris și pe facebook, m-a uimit diferența dintre poza ta publică (foarte serioasă) și ce ești în acest roman. M-am gândit că întâlnirea cu cartea ta este o lecție care spune să nu crezi niciodată în formalismul unei femei, în distanța pe care o pune între ea și lume. Pe de o parte asta înseamnă că seriozitatea unei femei este armura sa, protecția sa, iar, pe de altă parte, că scrisul/arta este felul în care ea arată ce este dincolo de gardul înalt (în cazul tău o viață interioară plină, luxuriantă și confuzantă). Te întreb, astfel, cât este seriozitatea o alegere și cât o soluție? Cum faci să nu te sufoci, să nu fii „ca Hercul înveninat de haina-i”? Pe de altă parte, poate femeia de azi, într-o societate românească încă destul de primitivă cultural, să slăbească strânsoarea? Am impresia că între etichetele „femeie serioasă” și „femeie ușoară” nu prea există mijloc. Ce părere ai?

S. P.: Sunt de părere că e riscant să pui etichete. Cât despre seriozitate – și e ceva ce mă caracterizează – eu și în roman m-am „jucat” serios. Chiar dacă pare un roman despre iubire și moarte, e unul de fapt despre viață. Iar în acest roman eu nu sunt un personaj, nu e autobiografie. Viața mea a fost și este total diferită de felul în care se articulează viața personajului feminin de acolo. Că sunt câteva elemente comune – arta, icoanele, Bucureștiul, un bunic ucrainean, da, dar restul este ficțiune. E joc. Dar un joc asumat și serios.

L.-C. T.: M-am gândit în timp ce citeam romanul că, de fapt, tu ești și naratoarea și terapeuta, că romanul este un soi de dedublare, un fel de dublu joc de rol, și că și cele trei iubiri sunt, de fapt, cele trei vârste ale tale: adolescenta, ființa refluxului și omul zilelor (smintite) de azi. Ce zici?

S. P.: Am ales cele trei relații tocmai datorită imposibilităților de a se articula pe termen lung – o idilă cu un viitor călugăr, cu un tânăr care moare și cu cineva cu o altă orientare sexuală nu aveau cum să se împlinească. Intenția mea nu a fost să scriu un roman despre iubire, ci despre multiplele fire afective interogate din perspectivă psihanalitică ce pot lega oamenii între ei, dincolo de spațiu, de timp și de conjunctură.

L.-C. T.: Simona, chiar, cum îți dai seama că cineva a văzut Parisul? Este Parisul orașul tău preferat, oraș al fanteziei? Pe de altă parte, e el un loc bun de murit? Cei patru cai (și ei orbi) plimbă dricul pe străzile sale. Ce Paris este? Apoi, acești patru cai sunt cei furați din Bizanț și duși la San Marco sau doar caii celor patru cavaleri ai apocalipsei?

S. P.: Evident că nu îmi dau seama. Parisul a fost și este în continuare pentru mine un oraș pe care îl iubesc aprioric, fără să îl fi văzut vreodată. La drept vorbind, nici nu știu dacă îmi doresc să îl văd, de teamă ca nu cumva percepția mea despre el – din zeci, poate sute de cărți citite – să se suprapună pe un topos obtuz și deformat, golit de farmecul pe care i-l tot conferă de ani de zile fantezia mea. În roman este un Paris imaginar, mai degrabă o idee pariziană, un loc în care am ales să speculez pe tema morții. Există orașe în care te poți îndrăgosti, în care alegi să te plimbi sau alegi să mori. Pentru mine, Parisul a fost susceptibil ca idee cadru pentru o disoluție. Dar nu e nimic nou sub soare, e un procedeu literar frecvent în literatură orașul-personaj care devine cadru și simbol. Cât despre cai – ei reprezintă un metatext, un poem racordat subtil narațiunii, care întrerupe fluxul poveștii din când în când și, firește, un artificiu de construcție pentru un întreg. Dar îmi sunt simpatici, pasajele despre ei le-am scris cu o încântare maximă.

L.-C. T.: Apropo de Paris, scrii niște rânduri foarte frumoase și despre Micul Paris, despre București. Ai ajuns să iubești orașul ăsta așa cum arată sau este, de fapt, o iubire a boieriei lui trecute? Îți mărturisesc, de exemplu, că, până să fac acest interviu, am fost sigur că ești bucureșteancă.

S. P.: Am ales Bucureștiul din mai multe posibilități la un anumit moment. Și nu regret, pentru că este un loc pe care am ajuns să îl îndrăgesc și de care mi-e dor atunci când sunt plecată. În pofida eclectismului său, a dezmățului stilistic și arhitectural pe care îl arată, dincolo de mizerie și de zgomot, Bucureștiul are un farmec aparte dacă ești dispus să îl vezi.

L.-C. T.: În carte este vorba mult despre moarte, despre problema morții (esențială pentru filosof). La tine, deși ea are ochii tulburi, miroase, totuși, a șerbet. Ce ne facem Simona că, azi, omul nu își mai pune problema aceasta în mod real, adânc, că nu se mai pregătește pentru ea și nu mai este pregătit pentru ea. Nu mai știe să se retragă și să fie trecător. Doamna Pascal (din roman) e degajată pentru că pe ea moartea o găsește așa cum vrea. Omul zilelor noastre nu încheie cercul și de aceea viața lui are multă frică și devine nevrotică. Ce îi spui acestui om?

S. P.: Eu nu sunt în măsură să spun cuiva ceva pe tema morții. Mă gândesc dacă este cineva cu adevărat avizat să opineze despre acest prag. Cred doar că un om, cu cât este mai credincios și trăiește în proximitatea sacrului și a iubirii, cu atât mai mult va înțelege și va accepta că suntem trecători și că viața este un dar pentru care ești binecuvântat. Și că se cuvine să o onorezi, să o trăiești din toată ființa, fără – așa cum spui tu – frici și nevroze.

L.-C. T.: La pagina 54 scrie că „suntem suma morților” și nu doar a viilor noștri. Ei bine, care sunt acei răposați care sunt cruciali pentru tine?

S. P.: Toți avem persoane dragi care au trecut dincolo și pe care le pomenim cu drag. Dar, repet, în roman sunt introspecțiile personajului pe care l-am creat, iar confesiunile sale și gândurile în raport cu viața sau moartea nu mi le asum și eu, ca autoare. Sunt create pentru acel personaj și valabile strict în ecuația vieții sale ficționale.

L.-C. T.: Faci multe analize psihologice în roman, aproape ca un profesionist. De unde aplecarea spre psihologie? E mai mult decât nevoia de a te înțelege, de a te cunoaște. E, de pildă, mult adevărată afirmația ta rezumativă (multa paucis) că suntem, mai ales, ceea ce alegem să uităm. Tu ce ai uita?

S. P.: Pentru a construi personajul principal feminin am citit, într-adevăr, cărți de psihologie. Cred că a fost o provocare pentru mine, pentru că mi-am dorit un personaj cât mai complex, un personaj care a trecut prin traume, care a trăit și drame, care încearcă să  se recompună și să se poziționeze altfel față de anumite repere. Nu poți crea un astfel de personaj fără să te folosești de instrumentarul domeniului psihanalitic, cu atât mai mult cu cât cadrul romanului este chiar un cabinet în care se derulează toate aceste discuții. În ceea ce mă privește pe mine, nu știu ce aș uita, nu am recurs niciodată la un exercițiu de natură psihanalitică, m-am considerat întotdeauna un om echilibrat și fericit, împăcat cu lumea și înconjurat de oameni dragi. Cred, totuși, că la psihanalist recurgi fie pentru că ai nevoie, fie dintr-o curiozitate personală.

L.-C. T.: Există în roman multă ironizare a credinței, iar personajul tău o consideră un anacronism. Care este relația ta reală cu ortodoxia, mai ales că sunt multe informații despre tipic, Muntele Athos ș.a.m.d.? Apoi, ce trebuie să facem ca să putem picta ochii sfinților?

S. P.: Religia – și, în mod special, ortodoxia – ocupă un loc special în roman. Nu ai cum să scrii despre tema morții fără o proximitate a sacrului. Că personajul meu este, cel puțin în prima parte a cărții, sceptic față de cele sfinte, da, a fost strategia pe care am folosit-o tocmai pentru a-i da șansa să se construiască și să evolueze pe parcurs. De altfel, toate recuzita din roman care ține de sacru – călugări, preoți, icoane, Athosul, pomenirea morților – a fost foarte atent selectată și nu există niciun element de natură religioasă care să nu ofere o caracteristică în plus personajului principal. Referitor la relația mea personală cu ortodoxia – sunt un om credincios, care înțelege atât cât îi este dat să înțeleagă din sacru, în raport cu ceea ce a citit, ceea ce a văzut sau a trăit. Este mai degrabă o experiență personală intimă care ține de „a simți” și care nu poate fi pusă în cuvinte. Nu îmi pot imagina o lume în afara sacrului.

L.-C. T.: Personajul tău nu are o părere bună despre căsătorie, iar căsătoria traversează în zilele noastre o situație vitregă. Fac apel la tine (istoricul și filosoful) și te rog să faci un exercițiu futurologic și să îmi spui care crezi că vor fi starea mariajului și a familiei în viitor. Cum crezi că vor arăta ele în 50 sau 100 de ani? Cine va crește copiii?

S. P.: Din nou apelezi la un istoric rugându-l să facă exerciții de futurologie – chestiune care mă amuză și mă contrariază în același timp. Eu, ca istoric, mă ocup mai degrabă de morți și mai puțin de viitor. Nu știu să răspund la această întrebare.

L.-C. T.: Simona, noi am crescut cu imperativul „să nu ne faci de râs” care (ești de acord?) ne-a făcut crispați și ne-a frânt îndrăzneala. Ăsta era tot rezumatul parentingului din timpul copilăriei noastre. Care crezi că este imperativul de azi și care va fi cel de mâine?

S. P.: Când vine vorba despre parenting, mă feresc să dau sfaturi sau să emit păreri. Consider doar că atât timp cât ești conștient că un copil e o minune, că acel copil are dreptul lui la fericire și la libertate și că iubirea pentru un copil este suprema formă de iubire de pe pământ, toate rețetele de parenting și toate imperativele cad în desuetitudine.

L.-C. T.: Personajul tău are încercarea unei boli considerată incurabilă. Și tu ai avut-o. Știu că ai fost cumva pe buza prăpastiei. Ce te-a montat să lupți, să reziști, să înfrunți?

S. P.: Oamenii pe care îi iubesc. Oamenii care mă iubesc.  

L.-C. T.: Aș vrea să încheiem vorbind despre frumusețe, chiar dacă nu mereu optimist. Sunt foarte interesat de tema frumuseții, iar personajul tău reflectă și el la această problemă (paginile 175-176). De ce este frumusețea blamată? De ce e stingheră și de ce sfârșește singură? Cum e sănătos ca femeia să își gestioneze frumusețea (pentru ea însăși)? Cum apare în istorie această proprie domesticire a frumuseții? Acest pericol…

S. P.: Nu aș numi frumusețea un pericol. Eu consider că orice om are frumusețea lui proprie, pentru că e creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și nu, frumusețea nu este un domeniu rezervat strict femeilor. Depinde de cât suntem de dispuși fiecare să vedem frumusețea celorlalți, pentru că ea există intrinsec. Vezi ceea ce ochii sunt pregătiți să vadă. Nu cred într-o gestionare a frumuseții – nu o poți ascunde sau ignora și nici nu ai niciun merit (sau vreo vină) pentru că ți-o porți prin lume. Personajul meu aspiră la frumusețe tocmai pentru că nu este pregătit spiritual să se bucure de darurile pe care le-a primit și crede că, dacă ar fi avut frumusețe (deși o are, dar nu este conștient de ea), viața i-ar fi fost mult mai facilă. O eroare de care se va distanța la un moment dat.

Laurențiu-Ciprian Tudor

Articol realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Revista literară Libris Nr.17 (3) august 2021.

n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *