În lumea antică, cititul și scrisul erau rezervate doar clericilor și funcționarilor. Chiar și locuitorii Egiptului Antic, epicentru al culturii de la acea vreme, cunoșteau într-un procent foarte mic să scrie sau să citească. Cei privilegiați erau cei din conducere: faraonul, aparatul administrativ, liderii armatei, soțiile celor din aramată, dar și preoții.

Istoria cărții. Despre lumea antică

În lumea antică, oamenii scriau în imagini și simboluri, utilizând nu hârtie, ci diverse materiale naturale precum bambus, foi de palmier, carapace de broască țestoasă, argilă, scoarță de copac, lemn sau mătase.

Cu timpul, societățile antice s-au dezvoltat și au făcut câteva progrese importante: China a inventat hârtia, iar grecii au creat un alfabet influent. Roma a fost cea care s-a bucurat de cea mai răpândită alfabetizare. Romanii au ales să alfabetizeze un număr mare de oameni pentru a reuși să-și întărească sistemele legale și militare pe vasta suprafață acoperită de popoarele cotropite, ce se întindea din Marea Britanie până în Africa și din Spania până la Dunăre.

Roma a intrat în declin o dată cu invazia popoarelor barbare, care prădau și distrugeau totul în calea lor, inclusiv documente importante ținute în centre culturale și în mănăstiri. În această perioadă, cititul în gând îl înlocuiește pe cel cu voce tare.

În Mesopotamia, Sumer, s-a inventat scrierea cunieformă (latină cuneus = cui), care presupunea presarea unui cui pe argila moale. Contabilii înregistrau bunurile cu un stil ascuțit pe tăblițe de argilă, de mărimea unui card de credit, pe care apoi le lăsau la soare să se usuce. În acele vremuri existau școli pentru sclavi, unde aceștia învățau arta ezoterică a scrisului. Tăblițele erau utilizate și pentru transcrierea literaturii sumeriene, pentru mituri sau imnuri închinate zeilor. Preoții dețineau monopol asupra interpretării cărților sacre, deoarece aceștia se considerau intermediari privilegiați între existența lumească și viața de dincolo.

Și în China Antică scrisul avea scop divinatoriu, șamanii citind semnele în carapace de broască țestoasă și oferind răspunsuri celor care veneau cu diverse nelămuriri la ei. Primele cărți chineze, jiance sau jiandu (suluri de bambus sau fâșii subțiri de lemn, inscirpționate cu o cerneală care nu se putea șterge) erau utilizate în scopuri instituționale, de către oficialii civili sau din armată.

Din timpul lui Confucius însă devin instrumente pedagogige, facilitând învățarea filosofiei, medicinii, astronomiei și cartografiei. Jiandu erau realizate din tulpini de bambus, care apoi erau bine legate cu cânepă, mătase sau piele.

Hârtia a fost inventată în China, iar la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr., era folosită în cantități semnificative la curtea împăratului. Tot aici a apărut o formă primitivă de tipărire. Dalele de piatră, utilizate ca instrumente pe care se înregistrau informații importante, au fost folosite ca tipar: se așeza o foaie de hârtie pe piatră și se freca cu o bucățică de grafit pe suprafața acesteia. Astfel se puteau realiza rapid copii ale textelor cu caracterele sculptate, evidențiate în alb pe fond negru.

China este țara în care a fost inventată și xilografia, tipărirea cu clișee gravate în lemn, cu 400 de ani înainte ca Gutenberg să inventeze tiparul, așa cum îl știm astăzi, în Europa. Particularitatea limbii chineze de a folosi mii de caractere unice a făcut ca acele clișee de lemn gravate să fie mult mai eficiente decât pachetele mari de caractere refolosibile, utilizate anterior.

Dacă în Europa arta copierii textelor a dispărut după apariția invenției lui Gutenberg, caligrafia chineză a continuat să prospere și după apariția tiparului. China a fost recunoscută, la sfârșitul secolului XV-lea, ca fiind țara care a produs mai multe cărți decât toate celelalte state ale lumii la un loc.

Pe teritoriul țării noastre, scrierea a apărut mai târziu, o dată cu influența Imperiului Roman. Într-un pasaj, istoricul Aelianus menționează faptul că vechii traci nu cunoşteau slovele, iar neamurile barbare din Europa considerau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea. Cu toate acestea, rămâne enigma tabletelor de la Tărtăria, datate din anul 3000 î.e.n, pe care specialiștii nu au reușit încă să le descifreze.

Mai tîrziu, dacii ajung să foloseacă scrisul prin intermediul alfabetului latin. La Sarmisegetusa s-au făcut descoperiri arheologice care au demonstrat acest lucru: vasul ștanțat cu inscripțiile Decebalus Per Scorilo (scris în latină).

În lumea mediteraneană, papirusul a fost utilizat la scară largă o perioadă îndelugată de timp, Egiptul fiind cel care exporta papirus în toată această parte a globului.

Papirusul era realizat din trestia care creștea în mlaștinile din delta Nilului. Acesta avea un recto și un verso datorită dispunerii fibrelor. Se obișnuia să se scrie doar pe partea netedă a papirusului. Foile puteau fi tăiate la diverse dimensiuni și chiar lipite pentru a forma un sul mai lung. Un bețișor de lemn era lipit de ultima foaie, un așa-zis ombilic al papirusului, care permitea o manevrare ușoară a acestuia.

În Grecia Antică nu se dispunea de multă hârtie, de aceea se foloseau diverse materiale, precum: piei de animale sau chiar piele de șarpe. Majoritatea atenienilor făceau ciorne din bucăți de ceramică. Documentele legale aveau o importanță aparte, iar bibliotecile și arhivele se dezvoltau cu dificultate. În afara Atenei, grecii erau fideli tradiției orale, bazându-se mai mult pe memoria personală decât pe slova scrisă.

În Roma Antică, scrisul era la loc de cinste (în special inscripțiile publice: pe monumente publice pe sarcofage, pe altare și pe pietre de hotar). Cu toate că dispuneau de multe cărți, aristocrații romani au continuat să păstreze prestigiul culturii orale tradiționale. Era la modă cititul cu voce tare de către un lector sau de către un sclav al casei. În acea perioadă, literatura erotică, previziunile astrologice erau considerate lecturi pentru un public needucat. De altfel, Seneca atrăgea atenția supra faptului că unii romani cu mulți bani, dar fără educație, își decorau casele cu cărți pe care nu le citeau niciodată.

În India Antică, piatra era principalul material de scriere utilizat. Gravarea inscripțiilor pe lespezi de piatră era o tradiție foarte veche. Scriptul hindus este cea mai veche formă de scriere cunoscută în subcontinentul indian. Cea mai veche epigrafie descifrată, găsită în India, este Edictul din Ashoka, din secolul al III-lea î.Hr., scris în forma foarte timpurie a limbilor indo-ariene mijlocii.

În cealaltă parte a lumii, populația Maya din Mesoamerica inventa scrierea hierogligfică, sistem de scriere utilizat până la sfârșitul secolului al XVII-lea, la 200 de ani de la cucerirea spaniolă a Mexicului.

O dată cu descoperirea din secolul XXI a sitului mayaș San Bartolo din Guatemala au apărut dovezi ale scrierii mayașe, care au împins data de origine la cel puțin 300 sau 200 î.Hr. A fost singurul sistem de scriere cu adevărat dezvoltat în era precolumbiană. Inscripțiile mayașe se găsesc pe dale de piatră. pe ceramică, precum și în puținele cărți sau codici mayașe care au supraviețuit de-a lungul timpului. Sistemul mayaș de scriere conține mai mult de 800 de caractere, inclusiv unele care sunt hieroglife și alte semne fonetice reprezentând silabe. Semnele hieroglifice sunt picturale – adică sunt imagini recunoscute ale unor obiecte reale – reprezentând animale, oameni și obiecte din viața de zi cu zi.

În ceea ce privește incașii, aceștia nu au dezvoltat niciodată un limbaj scris. Cu toate acestea, sistemul lor de evidență numit Quipu este unic în istoria omenirii. Quipu înseamnă nod în quechua, limba incașilor. Un quipu (khipu) era o metodă utilizată de incași și alte culturi andine antice pentru a ține evidența și a comunica informații folosind șiruri și noduri. În absența unui sistem de scriere alfabetic, acest dispozitiv simplu și portabil a obținut un grad surprinzător de precizie și flexibilitate.

De asemenea, aztecii nu aveau un limbaj scris cunoscut, în schimb, își inscipționau ideile în glifuri sau imagini. Aceasta înseamnă că aztecii au scris folosind imagini care reprezentau diferite cuvinte sau teme pe care doreau să le exprime. Nahuatl a fost inițial un scris pictografic. Acesta nu a fost un sistem complet de scriere, ci a servit în schimb ca mnemonică pentru a reaminti cititorilor textele pe care le învățaseră oral.

Codexul era cartea scrisă de vechii azteci în care țineau evidențele istorice. Codexul a fost incredibil de util atât pentru ei, cât și pentru istoricii moderni. Era format din mai multe pagini diferite, fiecare făcută din scoarță sau piei de animale.

Fie că era vorba despre scrieri sacre, de înregistrarea pur administrativă a unor informații sau de literatura unei culturi, documentele rămase din perioada antică fascinează deopotrivă generațiile mai vechi și mai noi, în căutarea sensului istoriei civilizațiilor.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *