Cristian Fulaș – Ioșca sau o lume a începutului fără sfârșit

Într-o întâlnire pe care am avut-o recent pe zoom alături de scriitorii Bogdan Răileanu și Florin Iaru discutam despre reîntoarcerea la teme rurale, un aspect regăsit din ce în ce mai des în ultima perioadă în prozele autorilor români. În urma lecturii unui interviu cu Bogdan Răileanu în care acesta menționa: „am construit varianta mea de Miorița, în care resemnarea este mult mai plauzibilă decât e în original”, pornisem discuția de la o curiozitate personală, de ce tocmai Miorița sau, cu alte cuvinte, dacă este necesară o astfel de întoarcere către o lume cu durerile ei, lipsită de privilegiile vieții noastre, dar pe care într-o anumită măsură o idealizăm.

Cristian Fulaș - Ioșca sau o lume a începutului fără sfârșit

Am ajuns împreună cu cei doi scriitori la concluzia că această reîntoarcere se datorează faptului că, în primul rând, autorii simt că, în textele care s-au scris până acum – (mare parte din ele) – dincolo de o exprimare bine strunită, lipsesc totuși problemele identitare. Așadar se revine către o delimitare benefică între ceea ce este specific și ceea ce nu este specific unei literaturi, dar și unei culturi semnificând faptul că pentru a te putea întoarce către temele lumii din Miorița sau, cum vom vedea în cazul romanului lui Cristian Fulaș, către teme cu sonorități biblice, trebuie să fii stăpân pe subiect.

Cea mai recentă carte a lui Cristian Fulaș, apărută la editura Polirom, în colecția Ego.Proză are în centru povestea lui Ioșca Molnar, un personaj atipic prin simplitatea sa, pentru care libertatea înseamnă lipsa fricii și singurătatea, izolarea. Noutățile ajungeau la Ioșca doar prin intermediul radioului Gloria, tocmai de aceea tăcerea se dovedește a fi un fel de superputere, o lipsă a dorinței de a vorbi care dă o greutate aparte cuvintelor, chiar și așa puține și simple, atunci când sunt rostite.

Ioșca este un ascet al tăcerii, un individ care s-a născut în mijlocul greutăților și violențelor, dar care pare să se mai fi născut o dată, și abia atunci cu adevărat, în prima zi în care lumea a fost creată, ca și când ar fi putut să-și uite vechea viață și să o ia de la capăt într-o nouă dimensiune în care începutul și sfârșitul sunt delimitate doar de ciclurile naturale – zi/ noapte, vară/ iarnă -, în care timpul, cel pe care îl cunoaștem noi toți, a fost suspendat sau nimeni nu l-a inventat încă.

Ioșca înfruntă viața până în momentul în care viața însăși se ia la trântă cu el, iar pentru a avea o șansă de scăpare își promite că dacă într-una din zilele în care ar fi putut omorî un om nu a făcut-o, nici de acum încolo nu o va face. Și adoarme liniștit. În armată, alături de colegii săi, Ioșca și ai lui se simt ca vitele la abator, acolo învață să îndure, dar să și să ucidă, și tot acolo îi pune osul la loc unui bărbat care suferise un accident în pădure. Ioșca are o generozitate aparte, atipică lumii din care provine, dar deține și o violență greu de conceput, care îl transformă iremediabil.

Cartea lui Fulaș mi-a amintit de o altă carte O viața de om de Robert Seethaler, care pare a fi construită prin aceeași tehnică – scanează rapid lumea din jur, apoi se ridică uluitor de mult, asemenea unei drone care vrea să filmeze peisajul din jurul unui singur om, apropiindu-se și îndepărtându-se mereu la distanțe egale astfel încât suferința rămâne adânc dureroasă, însă în gesturi și tăceri prelungi, fără manifestări teatrale demonstrative, iar bucuria este trăită cu un entuziasm moderat, deloc superficial. Există o conștiință primordială că binele există dinaintea acestei lumi, dar că răul a fost creat în interiorul ei, fapt pe care Ioșca nu și-l poate ierta sieși, după cum nu-l poate ierta nici celor din jur. Și atunci alege să facă parte din lumea aceasta nefăcând totuși parte.

Înainte de a ajunge în această lume fără început și fără sfârșit, îndrăznea să viseze cum ar fi să aibă o casă a lui, o familie, copii, un viitor, însă după ce se urcase într-un camion care parcă îl teleportase în pustietatea biblică a văii nu mai avusese astfel de gânduri, le uitase cu totul pentru că aici nu exista un mers al lucrurilor, doar o curgere între versetele unei civilizații parcă abandonată.

După ce se stabilește în această lume, căreia parcă i-a aparținut dintotdeauna, Ioșca nu mai are așteptări. Nici dorințe și, cu toate acestea, într-o zi, când nici nu se mai gândea la asta, apare la ușa lui Ilona. Iubita lui Ilona, cea pe care nu el o abandonase la plecare, ci ea refuzase atunci să-l urmeze.

Ilona vine tot dintr-o lume a violenței extreme, alta decât a lui Ioșca, însă cei doi se aseamănă prin faptul că atunci când ajung în vale sunt doi oameni absolut diferiți față de cum erau înainte.

Îndepărtându-se de lumile și de viețile lor inițiale, cei doi construiesc un microunivers aproape autosuficient; prima nuntă din vale este nunta Ilonei cu Ioșca și toți se pregătesc pentru acest moment la care participă și preotul și doctorul văii. Tot în ziua nunții, înainte de ceremonie, Ilona este și botezată în râul văii, trecând la ortodoxie și alegându-și numele de botez Magdalena.

Sacrificiile umane săvârșite înainte sunt șterse, începe o nouă viață în care cei doi sunt creștinați și li se naște primul copil. La scurtă vreme după nașterea băiatului lor, Ilona începe să simtă că se întâmplă lucruri ciudate cu corpul ei și merge la oraș pentru investigații, în urma cărora descoperă că este într-adevăr bolnavă. Pentru cei doi lumea începe să se destrame. De aici se scrie o poveste suprapusă între transformarea celor doi din perspectiva bolii și moartea Ilonei, descriindu-se în detaliu obiceiurile premergătoare morții, cât și cele de după moarte.

Fulaș construiește o carte după vechea rețetă a pragurilor de trecere – nuntă, naștere, moarte – stăpânind această lume cu o mare măiestrie.

Lumea creată de Fulaș, lumea în care Ioșca trăiește, se împotrivește progresului, momentul de colaps total al văii fiind cel în care niște orășeni bogați vor să aducă electricitatea în sat și să toarne asfalt în acest spațiu sacru, această grădină a edenului de la începutul lumii, neatinsă de mâna omului, de evoluție și tehnologie. Pentru cei trei prieteni, Ioșca, preotul și doctorul, dar mai ales pentru primii doi, este șocant să îi urmărească pe orășenii care vin în vacanță în vale și devin cu atât mai greu de înțeles atunci când sunt observați vorbind singuri, înjurând plini de amărăciune în fața unui ecran.

După moartea soției sale, Ioșca devine un fel de tămăduitor al fetelor și femeilor care ajung în vale, ducându-i-se vorba și ajungând să fie vizitat din ce în ce mai des noaptea. Fetele par a se vindeca de traume și a depăși despărțirea de iubiții lor de la oraș, pe care după ce pleacă de la Ioșca par a-i fi uitat ca și când niciodată nu ar fi existat.

Îmbinând realul cu magia, Fulaș reușește să dea viață unei lumi uitate, mai mult simbolică în care nebunia înseamnă o întoarcere către instinctele animalice, iraționale, reprobabile sau chiar provoacă o profundă repulsie oamenilor obișnuiți – un exemplu fiind Ileana, cea care înnebunește după moartea tatălui său și ajunge să se împreuneze cu un lup, considerând că nebunia nu e decât cealaltă sau o altă față a omului.

Pentru a reveni printre cei vii Ileana trece printr-un proces de purificare, dar asta abia după ce deja fusese soră cu animalele și jivinele pădurii, după ce se pierduse din disperare și crezuse mult timp că trupul o părăsise. Așadar romanul creează o realitate dincolo de realitate, a cărei simplitate  transcende torturile, violențele, abuzurile și faptele de neconceput ale normalității. Putem afirma că avem de-a face cu un soi de realism magic care se reîntoarce într-o lume (lumea noastră contemporană) suprasaturată de solitudini high-tech. Singurătatea lui Ioșca este neprelucrată și netranzitată de fenomene suprasaturate, este un fel de radiografie raw a durerii și suferinței, a credinței și iubirii, undeva la o margine a lumii.

Pentru personajele lui Fulaș, fericirea nu este altceva decât lipsa timpului. Atunci când timpul capătă o formă, lucrurile încep să se destrame, echilibrul se crapă, tristețea și moartea își fac loc în viața oamenilor din vale, iar tăcerea lui Ioșca devine din ce în ce mai adâncă, de nepătruns în toată resemnarea sa.

După dispariția Ilonei, Ioșca și preotul stau în fața casei și beau, uneori alăturându-li-se și doctorul de nebuni – tot cei doi susțin că dacă tratează nebuni și el este un doctor nebun -, dar de fiecare dată stau în tăcere, după cum citim și în finalul romanului – „fiecare tăcându-și propriile gânduri”. Din când în când doar pentru doctor se mai nasc câteva întrebări, aproape niște probleme existențiale prin care își chestionează propria credință, mai bine spus, propria necredință, adresându-i-se preotului, singurul dispus să-i răspundă sau singurul cu care întreține aceste dialoguri filosofico-religioase. Doctorul îl întreabă plin de sinceritate și curiozitate naivă, dar asumată dacă Iisus pe cruce s-a temut de moarte. Preotul îi spune că aceasta este o întrebare cu care va rămâne și la care trebuie să-și dea singur răspunsul – „tot singur rămâi în fața întrebării” -, dovadă că nimeni nu ne va salva de propriile întrebări, nici nu ne va oferi siguranța unor răspunsuri liniștitoare.

Romanul lui Fulaș este de fapt un roman al întrebărilor fără întrebări, al celor care nu mai așteaptă pentru că știu că nu mai au ce să aștepte – „pe vale cu toții așteptau să moară; viitorul nu era nimic altceva decât moarte”.

Îl recomand cu căldură, dacă vreți să descoperiți un autor român contemporan care revizitează teme ale marii literaturi, care cuprinde tăcerea și o transformă în discreție, resemnare, dar și tumult interior. Dacă ar fi să fac o paralelă cu titlul rezonant al unui roman universal scris de Bohumil Hrabal, romanului Ioșca i-am putea atribui un subtitlu care mie mi se pare cel puțin potrivit – O tăcere mult prea zgomotoasă.

Cred că autorului i-a reușit ceea ce enunța că și-a propus, să creeze o lume și să nu mai ai nevoie de nimic în această lume, de fapt să reactualizeze o lume și ea să umple o vale, să-ți fie foarte greu la finalul lecturii să te desprinzi de frumusețea oamenilor triști care par a rămâne cu tine chiar și după ce ai închis romanul.

Timpul îl părăsise la un moment dat, timpul însuși se plictisisesă îi mai măsoare trecerea, la fel cum spațiul nu îl mai lua în seamă, spațiul îl conținea ca pe oricare lucru de pe vale — Ioșca era ca o piatră, ca un stejar bătrân, ca pârâul care dintotdeauna, încă de la încrețirea pământului, cursese pe acolo —, spațiul îl conținea și părea să i se supună în cele mai neașteptate feluri.

Gheața de pe lucrurile de afară cucerise și puținele lucruri dinăuntru le făcuse casante, sensibile la orice atingere, diafane. Urâțenia lor nu mai era atât de năucitoare, urâțenia se făcuse simplitate, stare de grație. Ei doi, cupriși de liniște pentru totdeauna și învăluiți de această lume de cleștar care dădea o altă consistență până și aerului pe care-l respirau — aer dintr-odată mai luminos, mai ușor, mai plăcut la gust și la atingere și la miros —, au înțeles semnul și și-au spus asta în privirile lor, fără să îndrăznească vreodată să tulbure minunea cu biete cuvinte care n-ar fi spus nimic în plus și nici nu ar fi știrbit acea frumusețe nouă.

O liniște care era dragoste de om. O bunătate tăcută. Nicio întrebare, doar siguranța celui care știa.

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *