Trăim într-un secol hipertehnologizat în care preocuparea pentru ameliorarea noastră, ca specie, nu doar în ceea ce privește bolile, ci și a trăsăturilor fiziologice pe care le considerăm limitate reprezintă adevărate provocări. Dincolo de literatura speculativă, de universurile cyberpunk, există eforturi făcute de știință în vederea îmbunătățirii potențialului uman limitat fiziologic de istoria naturala. Unii vorbesc despre viitorul nostru postuman, de un posibil salt evolutiv al speciei care va fi posibil, odată cu reușita intersecției dintre creier și informatică, de cyborg-izarea inevitabilă a omului. Dar pentru a putea evalua dacă asemenea speranțe sunt întemeiate, ar trebui să înțelegem mai bine cum a apărut acel ceva ce desemnăm, uneori inconsecvent, prin conceptul de minte. În acest sens, cunoscutul profesor american William H.Calvin ne propune o istorie a minții, mai precis o explorare sintetică a acestei trăsături pe care o considerăm esențial umană, pentru a încerca să elucideze în ce moment, cum și de ce am dobândit inteligența și conștiința pe axa evoluției. Înțelegând aceste fenomene trecute, vom putea anticipa mai bine în ce măsură va fi posibil un nou salt în viitorul apropiat sau îndepărtat.
Studiile antropologice și etologice au sugerat, optimist, că împărtășim mai multe trăsături cu maimuțele decât am vrea să credem. Din punct de vedere biologic avem celule nervoase similare, cu aceleași principii de funcționare, trăim oarecum într-o lume similară pe care o analizăm asemănător. Maimuțele, dar și alte animale sunt capabile să identifice categorii de obiecte, au câteva repere primitive de numărare (care în general nu depășesc numărul trei). În mod particular maimuțele, spre deosebire de alte mamifere pot dobândi, cu antrenament în captivitate, comportamente pe care nu le-ar dobândi în mediu natural (există așadar un potențial cerebral latent, antrenabil în anumite condiții) precum: capacitatea de a înțelege limbajul și a arăta obiecte, la un nivel echivalent al unui copil de doi ani. Dar chiar dacă există similarități biologice și comportamental-lingvistice cu primatele, există și certe capacități pe care doar oamenii le posedă, mai mult decât într-un anume grad: de la concentrarea celulelor neuronale și distribuția lor particulară în forma cortexului prefrontal, la capacitățile de planificare în detaliu (într-un sens mai complex și mai profund decât o veveriță care își face provizii pentru iarnă sau o maimuță care migrează), metacogniția (dobândirea conștiinței propriilor stări mentale), creativitatea.
Dar cum au apărut toate acestea? Nu a existat un salt simplu din care să erupă brusc aceste trăsături. William H. Calvin ne invită în cartea sa „O scurtă istorie a mintii” la o aprofundare a momentelor dezvoltării trăsăturilor ce ne sunt atât de familiare astăzi și de care ne simțim apropiați. Reperele importante aduse de profesorul universitar în discuție sunt: dobândirea mersului biped (momentul în care strămoșii oamenilor au ieșit din păduri și au început să trăiască în zona de lizieră – o zonă cu mai puțini copaci acolo unde au practicat necrofagia și si-au pierdut părul – o adaptare ce permitea expunerea limitată la lumina soarelui împreună cu transpirația care facilita răcirea corpului). A urmat apoi tripla lansare, desprinderea genului Homo, în urmă cu aproximativ 2.5 milioane de ani sub impactul climei (răcirea a dus la schimbarea vegetației, fragmentarea pădurilor, apariția multiplelor zone de lizieră unde strămoșii noștri au proliferat, crescând în același timp consumul de carne), al apariției primelor unelte și dezvoltarea semnificativă a creierului.
Undeva acum 1.7 milioane de ani apare Homo erectus, o specie antropoidă care se specializează în vânătoare în grup. Această îndeletnicire solicită deja caractere particulare precum atenția comună (puțin întâlnită la alte antropoide), o bază pentru dezvoltarea limbajului și a cooperării sociale. Homo erectus a perfecționat două verigi esențiale evoluției: a promovat cooperarea (și împărțirea prăzilor) și planificarea (prin tehnicile de vânătoare care implicau aruncatul la țintă), dar și dezvoltarea primelor unelte, adică topoarele primitive (Calvin are și o ipoteză interesantă care explică de ce pietrele folosite în acest scop aveau aspect aplatizat, cu toate marginile ascuțite). În acest moment al evoluției nu putem vorbi încă de comportamente artistic-creative.
Urmează ceea ce Calvin numește a doua explozie a creierului. Timp de aproape un milion de ani dimensiunile creierului Homo s-au dublat, posibil odată cu dezvoltarea tehnicilor de vânătoare tot mai complexe (oamenii au fost nevoiți să urmărească prăzile de la distanțe tot mai mari), dar și cu apariția protolimbajului (primele elemente capabile să ne extindă gândirea primitivă spre viitor). Însă caracteristic lui Homo sapiens nu sunt doar dimensiunile cerebrale, elementele anatomice (apariția frunții verticale, de pildă), ci mai degrabă dezvoltarea unei teorii a minții celorlalți: atribuirea de stări mentale altor ființe și mai ales apariția gândirii structurate, după 50 000 de ani, odată cu Homo sapiens sapiens, decelabilă în câteva forme: sintaxa lingvistică, planificarea, raționamentele, povestirea, muzica. Dezvoltarea a ceea ce numim azi inteligență este rezultatul unei traversări etapizate: de la stadiul premodern (în care esențiale sunt apariția tehnicilor de aruncare și cioplire – această perfecționare considerată crucială de Calvin a condus la o dezvoltare a creierului și la recrutarea ariilor cerebrale noi care au putut fi utilizate și în alte scopuri, tot așa cum o rampă de acces destinată persoanelor cu dizabilități ajunge, ulterior, să își depășească scopul pentru care a fost proiectată și să fie utilizată și de skateri, de mame cu cărucioare sau de oameni cu bagaje), o fază de tranziție (în care apare protolimbajul) și un stadiu modern, când apar reperele structurării (în limbaj și planificare).
Big bang-ul minții, identificat de William Calvin și expus în „O scurtă istorie a mintii” presupune așadar un duet între aspectele comportamentale și biologice (desigur, funcționarea neuronală a urmat un traiect evolutiv, paralel cu necesitățile comportamentale): o partiționare dinamică a minții, o utilizare secundară a resurselor cerebrale dezvoltate pentru a perfecționa vânătoarea, o gestionare eficientă a creativității (care ar putea fi privită și ca rezultatul simplificat și mai eficient al principiului încercare eroare) dar și o rafinare a tiparelor de descărcare neuronală (care au permis comunicarea fără distorsiuni între ariile corticale, ceea ce a facilitat o mai bună gestionare a noutății).
Tot acest mix care ne-a făcut să devenim ființe conștiente, cu capacități de planificare și comunicare avansate au venit cu un preț: avem o memorie imperfectă, comitem erori de logică și ne bazăm adesea pe exemple vii (chiar dacă irelevante statistic), facem raționalizări monocauzale (explicăm un fenomen printr-o cauză privilegiată care ne convine), construim sisteme de credință înguste (prin care ulterior exercităm violență asupra mediului, mult mai mare decât cele mai teritoriale animale). De asemenea, ne lăsăm seduși de cuvinte, desfășurăm războaie la scară largă, căutăm tipare ascunse acolo unde ele probabil nu există (exemplul astrologiei). Unul dintre cele mai interesante aspecte ale volumului este rolul pe care Calvin îl asociază educației în evoluția noastră, atât în trecut, cât și în viitor. Explicația pentru evoluția minții în timp este în mare măsură dependentă de expunerea la un mediu cât mai structurat. Copiii strămoșilor noștri și-au configurat creierul cu atât mai timpuriu și cu atât mai bine față de alți semeni, în măsura în care au fost expuși la elementele gândirii structurale (limbaj, raționament, creativitate) – ei s-au dezvoltat mai precoce și mai apoi, măcar o parte din ei au repetat istoria cu proprii lor copii.
În acest sens, viitorul estimat de William H. Calvin , în care vom putea vorbi de un salt evolutiv al speciei va fi mai degrabă legat de educație și de acumulări treptate, decât de procesoare din siliciu și cablarea creierelor la calculatoare (un efort pe care Calvin nu îl vede ca producând rezultate revoluționare în ultimii 40 de ani). Mintea viitorului va fi o minte rafinată prin educație, în care generațiile viitoare, expuse la tehnici educaționale tot mai sofisticate de timpuriu, va dezvolta capacități superioare, de a jongla simultan cu mai multe concepte, de a desfășura șiruri de raționamente mai lungi. Viitorul minții este așadar viitorul pedagogiei. La fel cum, in ultimii 150 de ani, medicina a făcut saltul de la empiric la științific, ne-a vindecat de boli și ne-a crescut speranța de viață, tot așa pedagogia și tehnicile de educație vor urma același parcurs și vor pune bazele minții viitorului și al superoamenilor.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
