Când am văzut prima oară, în treacăt, coperta cărții Laurei Pănăzan, am cules fugitiv doar câteva repere din titlu: dulău, arici, la psihoterapie. Instantaneu, metafora mi s-a părut ludică iar ilustrația copertei m-a trimis cu gândul la copilărie. Scurtăturile mentale au preluat apoi controlul și au umplut golurile cu legături pripite: iată o carte adresată copiilor, o carte care să-i familiarizeze pe cei mici cu psihoterapia. Dacă astăzi pledăm pentru educație emoțională și sexuală de la vârstele cele mai timpurii, de ce nu i-am obișnui pe cei mici și cu o realitate sau un instrument care va deveni, fără îndoială, indispensabil pentru societatea viitorului? Fără să îmi fie însă prea clar cum ar putea fi tradusă psihoterapia pe înțelesul celor mici, mi-a rămas în minte ideea ca atare, ca fiind provocatoare. Am citit apoi interviul acordat de Laura Pănăzan pentru Gazeta Libris, în numărul din luna februarie și mi-am actualizat curiozitatea în ceea ce privește cartea amintită: Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu.
Laura Pănăzan e medic primar stomatolog, psiholog, psihoterapeut de cuplu, cu formare în psihoterapie experiențială și în terapie focusată emoțional, lucrează în două cabinete, are o familie numeroasă și, pe lângă acest parcurs biografic și profesional impresionant, reușește să publice și prima ei carte, un volum dintr-o serie care se anunță promițătoare și care aduce mai aproape de cititor procesul terapeutic. De ce merg oamenii la terapie? Ce se întâmplă acolo și cum se întâmplă schimbările? Ce face un psihoterapeut și cât de utilă e psihoterapia de cuplu, care sunt orizonturile și limitele ei? Dat fiind faptul că mersul la psihoterapie este încă un subiect tabu în România, mersul la psihoterapia de cuplu pare un tabu și mai mare, dacă ne raportăm chiar la una dintre prejudecățile explorate de Laura Pănăzan, aceea conform căreia un al treilea (în speță, terapeutul) nu are ce să caute în intimitatea relațională a două persoane.
Cartea Laurei Pănăzan mi-a amintit de un alt volum popular în SUA, tradus și în limba română la Editura Litera, anume Poate ar fi bine să discuți cu cineva, de Lori Gottlieb – un mix de experiențe personale și profesionale care portretizează onest impactul și travaliul terapeutic, coborând în același timp psihoterapeutul de pe piedestalul omnipotent. Și Laura Pănăzan abordează o strategie similară, o strategie în care explorările de caz (ilustrative pentru diferite tipologii de probleme de cuplu) se împletesc cu fragmente din experiențele personale ale autoarei (și ale provocărilor și emoțiilor trăite de ea în familie), amintindu-ne că suntem ființe emoționale și sociale și că inevitabil vom întâmpina dificultăți, adversități și emoții negative, furie, sentimente de neputință de orice parte a canapelei terapeutice ne-am afla.
Pledoaria autoarei este aceea de a ne asuma emoțiile și trăirile cu curaj, de a nu ne mai teme de ele. Aducând în discuție propria biografie dar și cazurile din terapie, Laura Pănăzan stabilește o conexiune cu cititorul și îi concentrează atenția asupra celor două coordonate care ne mențin umani. Suntem oameni, deci imperfecți și suntem marcați atât de vulnerabilități cât și de potențial de ameliorare. Niciuna dintre aceste coordonate nu se epuizează, nu se consumă odată pentru totdeauna, ele rămân mereu deschise și gata să fie prelucrate și asumate. Ne putem asuma responsabilitatea cu blândețe pentru ele sau putem să ne luptăm și să ne apărăm de ele (căci toate vin cu o doză de anxietate față de imprevizibil, față de durerea sau vinovăția pe care ne-ar putea-o provoca).
Terapia ar putea să ne pregătească pentru acest curaj al asumării, al întâlnirii cu noi înșine. O cale regală în această întâlnire o reprezintă emoțiile, indici ai nevoilor cele mai adânci pe care le nutrim. La prima vedere pare ușor, să fim atenți la ce simțim, însă arareori zăbovim în perimetrul emoțional atât cât ar fi util, mai degrabă petrecem puțin timp pe vârful valului și trecem la acțiune și la revendicare, fără să ne fie clar de ce simțim cu adevărat ceva și ce ne dorim cu adevărat. Iar asta se întâmplă pentru că teritoriul emoțional e un subiect încă tabuizat, încă problematic în educația noastră ca indivizi (Alain de Botton ne amintea și el despre importanța și provocările educației emoționale).
Așa cum sugerează Laura Pănăzan, trăim într-o societate care ne vrea puternici, pragmatici și mai puțin simțitori. Emoțiile aduc cu ele haos, instabilitate, sunt trecătoare și imprevizibile. Însă ele sunt busola noastră esențială în copilărie, o busolă care devine sensibilizată de ceea ce trăim în relație cu părinții. O busolă care rămâne activă și mai departe și indică direcții critice și în relațiile ulterioare pe care le avem ca adulți, dat fiind faptul că e intim legată de nevoia noastră fundamentală de a iubi și a fi iubiți. Multe din problemele de cuplu, care apar îndeosebi după consumarea etapei de miere și îndrăgostire sunt legate tocmai de asemenea busole sensibilizate ale copilăriei. Sensibilități pe care adesea nu le cunoaștem, doar le trăim reactiv, dar cu care avem șansa să ne întâlnim în terapie.
Ipoteza cu care opereaza Laura Pănăzan este cea susținută deja de studiile inaugurate încă de la John Bowlby și teoria atașamentului. Copilul în raport cu părintele nu caută decât relația cu acesta și, pentru a o menține, se sacrifică mai degrabă pe sine (așa cum ne amintea și Veronique Kohn, când făcea inventarul tipurilor de parteneri în funcție de scenariul de supraviețuire asumat în copilărie). Nimic nu e mai înspăimântător pentru un copil decât teama de abandon. Pentru a evita asemenea teama, copilul se va situa mereu în căutarea orbitei relaționale, pe un spectru care variază de la extrema fierbinte a celui care vociferează, copilul care cere atenția și ascultarea unui părinte rigid, care nu-i bagă în seamă nevoile și până la extrema rece a celui care se îngroapă în sine, se face mic pentru a evita conflictul cu un părinte prea puternic, intruziv care îi neagă nevoile.
Aceste scenarii de apărare, care reprezintă baza prin care facem față disconfortului emoțional sunt evocate de Laura Pănăzan memorabil cu metafora frumoasă din titlu : dulăul (moștenitorul extremei calde, partenerul care vrea apropiere și își exprimă zgomotos nevoile, devenind extrem de critic la adresa celui de lângă el) respectiv ariciul ( moștenitorul extremei reci, partenerul care are nevoie de spațiu, partenerul care tace, care renunță, care pleacă, care se refugiază).
Fie că le reprimăm, că le neglijăm, că le supunem dezideratelor sociale și raționale uneori dure, emoțiile găsesc o cale de expresie subtilă, au o logică ce poate fi descifrată, pe această axă metaforică de dulău-arici, adică exact acel tip de reactivitate pe care îl dezvoltăm încă din copilărie și care devine vizibil în intimitatea vieții în doi (acolo unde căutam iubirea).
Nu e ceva ce facem neapărat conștient, dar e ceva ce ne poate duce la blocaje în cuplu. Când rolurile devin fixate prin repetiție și contactul cu celălalt activează de fapt rănile prin care am învățat să devenim dulăi sau arici, atunci viața în doi devine dureroasă iar cuplurile ajung la terapie. Ceva doare și pare fără ieșire. Dar ce anume doare, de ce doare și ce putem face în această privință? Iată primul orizont pe care Laura Pănăzan îl dezvoltă în acest volum, poate și cel mai important: orizontul așteptărilor.
Cazurile prezentate de Laura Pănăzan acoperă locuri comune pentru relațiile contemporane: oameni tineri încremeniți la început de drum relațional de pariul angajamentului, oameni în căsnicii sau relații lungi, copleșiți de roluri, prizonieri într-o atmosferă aplatizată afectiv, cu priorități perfecționiste, oameni însingurați, tensionați, neauziți, epuizați, așteptând ca celălalt să resusciteze relația, pregătiți cu lista de reproșuri și de învinovățiri.
Cupluri în care se strecoară infidelitatea, în care împărțirea responsabilităților e divizată disproporționat, cupluri ajunse la capătul puterilor care caută un salvator din exterior în forma terapeutului.
În toate aceste cupluri cu probleme cât se poate de diverse se strecoară pregnant logica emoțională a copiilor răniți și reacțiile de arici sau dulău în care ne izolăm, ca în tranșee, acționând ca niște actori într-o piesă repetitivă, într-un scenariu de care suntem nemulțumiți dar care pare prea dificil de rescris.
Secătuiți de energie, așezați în poziții defensive, rigide, dar și cu o speranță (inconștientă sau nu, așa cum analizează Laura Pănăzan) oamenii din cuplurile evocate de Laura Pănăzan ajung la terapie, fără să știe foarte clar ce își doresc sau, dimpotrivă știind exact ce așteaptă… de la celălalt partener. Dar terapia e locul de expresie și asumare personală, nu o zonă privilegiată unde lucrurile se întâmplă de la sine, prin prezența magică sau vindecătoare a terapeutului.
Departe de a fi un guru care găsește soluția, terapeutul joacă mai degrabă rolul unei oglinzi speciale, capabilă să capteze și să detecteze emoțiile, suferința din spatele reproșului și a defenselor raționale și să le returneze cu blândețe pentru a trezi și a activa energiile conștientizării de sine, pentru a ne descoperi rănile pe care am învățat să le îngropăm și protejăm.
Terapia de cuplu începe de fapt cu clarificarea așteptărilor, cu depășirea unor prejudecăți care încă ne mențin pasivi. Doar că atunci când ești un arici sau un dulău (și nici nu îți dai seama de asta), așteptarea se îndreaptă mai degrabă critic la adresa celuilalt sau la adresa terapeutului. E mult mai ușor așa, în fond, să ceri de la ceilalți, în timp ce tu te păstrezi imun în proprii tăi ochi.
Doar că, așa cum ne anunță Laura Pănăzan, cu onestitate dar și cu blândețe încă de la începutul volumului, cartea pe care o dăruiește publicului nu este doar despre finaluri fericite și procese miraculoase. Este o carte despre efort, despre dureri, despre incertitudini. Dar este și o carte despre descoperirea adultului conștient. Întâlnirea cu cele mai sensibile zone ale noastre aduce cu sine durere, iar asta înseamnă că în primele luni de terapie s-ar putea să ne meargă mai rău decât înainte (și, culmea, mai dăm și bani pentru asta!). Dar este doar începutul unei călătorii din care ajungem să ieșim mai asumați, mai conștienți (indiferent dacă relația rezistă sau nu). Este călătoria în care renunțăm să mai delegăm pe altcineva să ne repare relația, în care renunțăm să-l mai corectăm pe celălalt, în care învățăm să facem față disconfortului fără să ne mai așteptăm la miracole revelatorii, în care renunțăm să mai identificăm și să proiectăm vinovați, în care învățăm să ne descoperim scenariile care ne-au sensibilizat în copilărie și mai ales să renunțăm la perfecțiune.
Fiecare dintre aceste renunțări, ca orice schimbare, vine cu un sentiment al unei pierderi și al unei confuzii inițiale, deci vine cu limpezire, vine cu reconstrucția unor obiceiuri.
Folosind un limbaj accesibil, metafore interesante (mi-a plăcut și metafora sugestivă pentru terapeut: ca un felinar care veghează minerii ce își încarcă vagonetele singuri), păstrând un ton sincer și autentic (infuzat adesea de emoția în care alege să stăruie, fără să o reprime) cartea Laurei Pănăzan este o incursiune utilă deopotrivă terapeuților aflați la început de drum dar mai ales tuturor celor care își doresc o asumare curajoasă a relației în care se află.
La finalul lecturii mi-am dat seama că nu m-am înșelat pe deplin când am revenit la observația că acest volum s-ar adresa copiilor. Într-o mare măsură cartea Laurei Pănăzan se adresează copiilor din noi, acelor instanțe rănite la vârste timpurii și care își caută consolarea în relațiile adulte. Există orizont de pace și de armonie în relație (nu etern, desigur), dar doar atunci când căutăm să vedem dincolo de deghizările protectoare ale copilăriei de dulău și arici. Aștept cu interes și următorul volum semnat de Laura Pănăzan.
🎙️🎙️🎙️Urmărește al doilea episod #LibrisTalksLove Cu iubirea la raftul de psihologie alături de invitații noștri Laurei Pănăzan, scriitoare, psiholog și psihoterapeut de cuplu, cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional și Sever Gulea, medic psihiatru și blogger Libris.: https://www.youtube.com/watch?v=aAvVgVvBTAg
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
