Conceptul despărțirii pare să antreneze cu sine o inevitabilă doză de suferință. Fie că e vorba de o persoană care pleacă din viața noastră prin moarte sau prin alegere, fie că e vorba de un animal de companie, de un obiect, fie că e vorba de un loc, orice mobil al despărțirii ne amintește calitatea noastră particulară umană de a crea o lume cu amprentă afectivă, nu doar de a fi elemente așezate în spațiu după legile fizicii. Suntem mereu în relație cu ce se află în jurul nostru, viu și neviu deopotrivă și, atunci când investim timp și apropiere în raport cu un destinatar privilegiat al privirii noastre, țesem o rețea de legături afective. Tocmai de aceea orice schimbare venită prin despărțire devine dureroasă – acolo unde am creat o legătură afectivă, chiar și când e vorba de relații toxice, chiar și când e vorba de vicii, ruperea ei va fi percepută ca o rană, pentru că vom fi pierdut ceva valoros pentru noi. Dispariția elementelor care ne populează lumea personală prin această rețea asociază așadar, de fiecare dată, o doză de suferință inițială, ceea ce am putea denumi general doliu.

Culorile desparțirii de Bernhard Schlink

Dincolo de termenul încetățenit asociat strict despărțirii prin moarte de cei dragi, doliul ar putea căpăta o dimensiune mai cuprinzătoare, dacă îl înțelegem ca o etapă inevitabilă pe care o parcurgem când pierdem o valoare, când calitatea vieții noastre scade (uneori la un asemenea prag încât ne întrebăm dacă viata mai merită trăită sau nu, dacă  putem să o ducem mai departe, fără ceea ce am lăsat în urmă). Doliul este, fără îndoială, un moment dificil, dar și cathartic deopotrivă, e o cale necesară la finalul căreia ajungem să refacem relația cu viața (să lăsăm emoțiile libere și să descoperim că încă mai putem simți și că sunt lucruri care ne mai mișcă) și să transformăm relația cu valoarea pierdută (care devine interiorizată în memorie). Dar tocmai pentru că implică suferință (și cum altfel, atâta timp cât am creat legături afective cu ceea ce am pierdut, suferința este prețul plătit pentru curajul de a fi iubit, cum ne amintea și Irvin Yalom), trăirea doliului este un moment dificil, pe care ajungem să îl blocăm sau să îl evităm, în speranța că putem trece peste o despărțire, de orice natură ar fi ea, fără suferință. Auto-încurajarea, refugiul în activități, raționalizarea, denigrarea, furia și multe alte zone de evadare sunt strategii care, implementate prea repede pot bloca trăirea doliului, dându-ne senzația că am trecut mai departe, fără să ne fi închis rana pierderii. Iar acea rană ajunge să ne urmărească poate ani la rând, rămânând un loc sensibil care, mai devreme sau mai târziu, va ridica niște întrebări, va genera momente de cumpănă, ne va aduce mai aproape în cele din urmă de singura cale prin care putem să devenim mai autentici: recunoașterea onestă a ceea ce am pierdut și recunoașterea a ceea ce a fost important  pentru noi măcar într-un anumit moment.

Despre trăirea și despre blocarea doliului  este vorba și în superba colecție de povestiri semnată de prozatorul german Bernhard Schlink (cunoscut mai ales pentru romanul „Cititorul”, ecranizat într-un film de mare succes în urmă cu ceva ani), intitulată metaforic „Culorile despărțirii”. Despărțirile surprinse în narațiunile lui Schlink nu sunt doar amoroase, ele implică prietenii, universuri istorice, familiale, generații, maturizări personale, depășirea unor etape de vârstă.

Interesant este că toate aceste despărțiri antrenează un punct de tensiune încă de la începutul fiecărei narațiuni și dau impresia că bântuie pe alocuri personajele încă de dinainte de a fi așezați în atmosfera poveștii. De asemenea, despărțirile surprinse în cartea lui Schlink nu se consumă total doar într-un singur moment. Mai degrabă ca un curcubeu multicolor, brăzdează biografia personajelor, mai intens sau mai palid după o furtună mai mult sau mai puțin vizibilă, până într-un moment de clarificare deplină.

Așa cum ne amintim din primul roman al lui Vladimir Nabokov, „Mașenka”, despărțirile funcționează uneori în doi timpi: un timp al dispariției fizice și un timp al desprinderii mentale. Acestea nu se suprapun mereu, după cum putem remarca și în proza scurta a lui Bernhard Schlink.

Inteligența artificială este povestea prieteniei a doi prieteni cercetători din Republica Democrată Germană. Unul dintre ei moare, dar cel rămas viu caută să se consoleze nu atât pentru dispariția fizică a amicului său cât pentru o confesiune pe care nu i-a făcut-o niciodată, legată de un punct de răscruce care putea să transforme profund viața celui de acum dispărut. Protagonistul acestei povestiri pare inițial să rateze doliul, căutând o justificare morală pentru lipsa sa de autenticitate și onestitate în fața prietenului dispărut. Dar poate că nu adevărul este cel mai important într-o prietenie, ci felul în care reușim să o conservăm, chiar și dincolo de moarte și să purtăm un dialog cu cel plecat dintre noi. 

Picnic cu Anna” este o narațiune care planează în jurul unei teme tabu: legătura dintre un bărbat adult (cu o ocupație cel puțin provocatoare: transformarea manuscriselor proaste în potențiale cărți vandabile) și o fetiță din vecini. Fără să proiecteze interferențe erotice clare, relația dintre cei doi se complică pe măsură ce Anna crește și ajunge la vârsta adolescenței. Dispariția ei fizică e precedată de această dată de o dispariție mentală, pe măsură ce bărbatul se simte exclus din viața adolescentei, prin inevitabila maturizare.

Muzică între frați” este o poveste complicată despre fidelitate, despre oportunități pierdute și amoruri rămase dormante. Philip, un băiat de condiție modestă se împrietenește cu Susanne, o fată dintr-o familie bogată, dar petrece tot mai mult timp și cu fratele acesteia, Eduard, rămas infirm într-un scaun cu rotile, în urma unui accident misterios. Deși Philip se îndrăgostește de Susanne, aceasta pare să îl respingă și să îl încurajeze sau chiar să-l instrumentalizeze în a-l dărui pe Philip ca prieten pentru Eduard. Peste mulți ani, Philip o va reîntâlni pe Susanne și va deveni evident că cei doi nu au trăit de fapt doliul pierderii pe care au suferit-o în tinerețe, iar asta și pentru că Susanne ascunde un amestec dureros de vinovăție și iubire care e pe cale să iasă la suprafață.

Amuleta” este o povestire despre despărțirea de după despărțire. După ce bărbatul și-a înșelat soția cu bona și chiar a plecat să întemeieze o familie cu ea, doi soți divorțați se reîntâlnesc la amurgul vieții. Fosta soție așteaptă încă o confesiune și o părere de rău care nu a fost exprimată la timp, la momentul divorțului. Fostul soț, afectat de o boală incurabilă, o trimite chiar pe actuala lui consoartă pentru a stabili detaliile unei întâlniri cu cea care i-a fost parteneră. Ce are să-i spună și ce mai înseamnă o întâlnire pentru doi oameni care și-au reglat socotelile legale de ani de zile?

În „Fiica iubită simțim un aer pe deplin contemporan, cu complicațiile asociate provocărilor relaționale de astăzi. Bastian și Theresa alcătuiesc un cuplu după ce fiecare a divorțat de partenerul anterior. Theresa nu mai e dispusă să facă un alt copil, așa că Bastian se mulțumește să își crească fiica vitregă, pe Mara, cea care odată ieșită din adolescență își asumă orientarea sexuală de lesbiană. Dar Mara își dorește un copil cu partenera ei, deși legătura lor e marcată de avorturi spontane succesive. Apoi se întâmplă ceva greu de imaginat și Bastian e nevoit să renunțe la imaginea și așteptările sale familiale anterioare. Și, poate cel mai provocator, protagonistul acestei povestiri e provocat să se despartă de propria vină, vegheat din umbră de tragedia unor personaje biblice și literare. Cum poate ceva bun să iasă din ceva profund stigmatizat și tabuizat? 

Vara pe insulă este o poveste despre o dublă despărțire, în două etape de vârstă diferite. Familia unui băiat își petrece concediul pe o plajă superbă în anii ‘50. E perioada în care mama își va lua rămas bun de la o viață boemă și o tinerețe intensă în care își fac loc și un amant, iar băiatul ei se va despărți de copilărie, de inocență, pe măsură ce va descoperi sexualitatea, dar și adevărul despre viața ascunsă a mamei sale.

Am trecut în revistă doar câteva dintre memorabilele povești din cartea „Culorile despărțirii” semnată de Bernhard Schlink, pe care îl descopăr tardiv în calitatea sa de autor de proză scurtă (Editura Polirom a mai publicat și alte colecții ale autorului german din același gen) și pe care vi-l recomand cu căldură.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *