Poate ați văzut sau nu „Jocul Calamarului” –  un serial disponibil pe Netfllix care a devenit viral în ultimele luni. Pentru cei care încă nu l-ați văzut, povestea lansează o premisă clasică,  reînscenată imaginativ, cu câteva nuanțe misterioase, chiar absurde: cât de departe ești dispus să mergi, pentru a te salva dintr-o situație financiară disperată, atunci când ai datorii extreme? Ai fi dispus să intri într-un joc cu doar trei reguli,  propus de un necunoscut, care are drept miză un premiu imens, dar în care s-ar putea să-ți pierzi viața?  

Dispăruți de Leona Deakin

Ce e mai acceptabil: un prizonierat întins pe ani de zile, într-un labirint social al datoriilor din care nu te vei mai putea ridica vreodată, riscând închisoarea sau hărțuirea din partea recuperatorilor sau o șansă într-un context mult mai periculos, cu  riscuri mai imprevizibile , dar cu un premiu mai palpabil și mai rapid? Un potențial test al psihopatiei (tendințele psihopate presupun o înclinație spre impulsivitate și recompensă imediată) sau doar o metaforă despre închisorile pe care ni le construim singuri, chiar și atunci când avem libertate de alegere? O situație dilematică menită să ne testeze intuițiile morale? Un excurs printr-un experiment social care pune în evidență felul în care banii și situațiile de putere ne divizează? Sunt doar câteva dintre potențialele întrebări interesante care au făcut din „Jocul Calamarului” o producție populară, pe lângă ingredientul asiatic, al expunerii emoțiilor extreme, cinematografia particulare, dar și combinația de ludic cu violent care dă o amprentă originală și sinistră poveștii. Mi-am amintit de acest serial, atunci când am citit cartea semnată de Leona Deakin, o scriitoare britanică cu experiență în domeniul psihologiei judiciare și al resurselor umane.

Romanul tradus în limba română la Editura Rao începe ca un policier și se transformă apoi într-un thriller cu miză bizară. Lana, o fostă combatantă în războiul din Afganistan, suferind de sindromul de stres posttraumatic dispare de acasă chiar de ziua ei, după ce primește o serie de mesaje misterioase care o invită să participe într-un joc cu un scop necunoscut. Așa cum ajung să afle autoritățile care se ocupă de caz, psihologul Bloom și fostul agent MI 6, Jameson, dispariția Lanei , fără motiv, și fără vreun alt indiciu nu este singulară. 

Și alte persoane fără legătură cu Lana, de vârste diferite, profesii diferite au dispărut recent, tot de ziua lor, în condiții cel puțin enigmatice. Dar ce au în comun toți aceștia? S-ar putea decela un tipar care ghidează un răpitor subtil și pe care anchetatorii trebuie să-l descifreze?  Lucrurile par să se complice și mai multe pe măsura ce Bloom și Jameson află cu stupoare că cei dispăruți par să fi trăit un soi de vieți duble: cunoscuții sunt la curent cu o anumită prezentare a vieții lor publice care contrastează însă cu parcursul lor biografic prezent, dar și trecut. Dincolo de acest contrast și de faptul că au dispărut chiar de ziua lor, după ce au primit o felicitare cu o invitație la un joc, nimic nu pare să lege poveștile una de cealaltă.

În paralel, Augusta Bloom se confruntă cu evaluarea psihologică a unei adolescente care a comis un act de agresiune la școală, afirmând că s-a aflat în legitimă apărare. La randul lui, Jameson întâlnește  o doctoriță de care se îndrăgostește, dar pe care încearcă să o țină departe de ancheta pe care o desfășoară. Apoi lucrurile se complică: pe măsură ce avansează cu ancheta, Bloom și Jameson se simt vizați de eminența cenușie din spatele jocului, mai ales după ce încercările lor de a intra în rețeaua acestuia eșuează. Bloom și Jameson bănuiesc că dispăruții, posibile victime, ar putea fi mai degrabă recrutați pentru o competiție sinistră, poate un fel de „Balena albastră pentru adulți. Dacă vă mai amintiți, „Balena albastrăa fost o legendă care a circulat în mediul adolescenților conform căreia, tineri labili emoțional erau recrutați să participe la o serie de provocări, ultima dintre ele fiind sinuciderea.

În romanul lui Deakin, granița dintre victimă și călău devine tot mai subțire. Căci jocul, departe de a-l constrânge și a-l abuza psihic pe jucător, pare să fie conceput mai degrabă pentru a-l stimula și a-l testa în evoluție. Dispăruții, potențiale victime ar putea deveni de fapt la rândul lor călăi în încercarea de a trece peste provocările adresate. Dar de către cine? Și în ce scop? Cine ar căuta să devină parte dintr-o asemenea rețea bizară, fără un mobil evident și fără o amenințare decelată clar? Fără să dezvălui prea multe mai departe, reliefând doar câteva dintre elementele introduse de Leona Deakin, vă invit să faceți saltul în zona de interes predilectă pentru un psiholog judiciar: zona psihopaților, personalitățile cu capacitate empatică redusă. 

Fără să le stigmatizeze sau să le proiecteze drept rele în sine și criminale, așa cum o fac multe dintre filmele horror, Leona Deakin ne invită să explorăm expresia, aspirațiile diferite ale tulburărilor de personalitate și să pună în evidență ceea ce adesea e relevant mai degrabă în comisiile de evaluare medico-legală: psihopații au capacitatea să aleagă și să distingă binele de rău, doar că aceste alegeri li se par a fi oportune sau nu, în funcție de interesele proprii și atât, nu în funcție de recunoașterea unei egalități în drepturi cu celălalt. Dar mai interesant, așa cum ne provoacă povestea să aflăm (pe urmele unor cercetători precum Kevin Dutton, și el destul de popular în România) este că psihopații, fără să fie o sursă constantă de amenințare și anxietate pentru noi, sunt pur și simplu diferiți și își pot găsi un loc în societate. 

Prin personajele pe care le proiectează, Deakin ne invită să medităm pe marginea alegerilor acestora: nu întotdeauna psihopații vor alege răul sau exercitarea suferinței asupra semenilor, deși aceste opțiuni vor rămâne mereu disponibile, printre altele, atunci când ele vor sluji la atingerea unui scop. Dar dacă scopul unui psihopat este unul nobil sau util social și nu doar  exploatator, criminal, atunci suntem dispuși, la rândul nostru măcar să admirăm ingeniozitatea cu care psihopatul e dispus să-l urmărească și să-l atingă? În fond, psihopații sunt maeștrii ai dictonului machiavelic conform căruia scopul scuză mijloacele – un dicton care a devenit, printre altele, o premisă fundamentală a modernității timpurii, a separării logicii politice de logica individuală (mai precis, a epurării de sentimentalismele și emoțiile fundamentale în acțiunile de stat  – ceva cu adevărat… psihopat).

Dincolo de a crea un mister provocator și a așeza piesele pentru o poveste polițistă relativ obișnuită, Leona Deakin apelează mai târziu în cartea „Dispăruți” la câteva trucuri reușite, atât în ceea ce privește strategiile personajelor principale, dar și în ceea ce privește tehnica de construcție (mai ales o confuzie intenționat întreținută între planurile temporale ale poveștii) pentru a complica și a dezvolta narațiunea. Rezultatul este un thriller iscusit care, pe lângă recompensele deslușirii misterului, pe lângă senzațiile tari legate de motive și dispariții, provoacă cel puțin câteva prejudecăți legate de psihopați.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *