Alegerea, cartea semnată de dr. Edith Eva Eger a devenit rapid un bestseller internațional și un volum care s-a vândut bine și în România (alături de Darul, cealaltă carte tradusă în limba română de aceeași autoare). E vorba de o cronică importantă despre traversarea infernului, despre trecerea prin  Holocaust (cu ororile sale antiamnezice și reperele de inspirație postsupraviețuire), semnată în cheia pilduitor-existențială, similară cu cea a lui Viktor Frankl (Omul în căutarea sensului vieții). Însă povestea autobiografică și terapeutică evocată de dr. Eger este o lectură deplină: o lectură care prilejuiește cititorului o cufundare în toate tipurile de emoții posibile, oglindind măsura destinului pe care îl acoperă. 

Alegerea de Edith Eger

Alegerea nu este doar un jurnal despre reziliență, despre depășirea unor momente dificile și înscrierea mai apoi pe un platou lin, acolo unde nimic nu te mai poate atinge, tocmai datorită  puterii interioare pe care ai dobândit-o. Alegerea este mai degrabă o poveste despre o angajare  deplină în viață, despre  asumarea conștientă a libertății, cu toată încrederea și responsabilitatea în ceea ce privește riscurile asociate, în ceea ce privește disponibilitatea de a trăi suferința și a te ridica deasupra ei iar și iar, cu energia pe care ți-o dă mereu acceptarea bucuriei posibilului.  

Așa cum o descrie în prefața volumului Philip Zimbardo, cartea lui Edith Eger este despre psihologia libertății, despre eroism nu doar ca atitudine particulară într-o situație excepțională, ci ca un mod de gândire, ca un cumul de obiceiuri personale și sociale pe care fiecare dintre noi le poate dezvolta în croirea propriului destin (în fond, așa cum sugerează Zimbardo, cu toții suntem de fapt eroi în pregătire care își caută alegerea de autoactualizare).

Destinul lui Edith Eger amintește, pe alocuri, de povestea biblică a lui Iov. E vorba de o femeie ale cărei pierderi și lovituri par interminabile, fără ca aceste ravagii existențiale să se limiteze la intervalul trăit în lagăr. E vorba de o femeie care nu-și găsește confortul în credință și nu se predă unei puteri suprapământene, ci își află resursele pentru triumf în propriul sine și în propria suferință. 

Lagărul de concentrare simbolic pe care îl traversează de fapt Eger nu este doar cel construit de naziști. El nu cunoaște limite geografice sau istorice. Acest lagăr  îl va regăsi autoarea volumului și la pacienții pe care îi va trata în terapie, mulți dintre ei străini de realitățile celui de-al Doilea Război Mondial. Este vorba de lagărul de concentrare al propriei minți, al prejudecăților lăsate să ne domine în fundal, multe dintre ele asamblate chiar de noi înșine. Povestea triumfului lui Eger este, în cele din urmă, povestea triumfului asupra propriilor convingeri limitative, capabile să amorseze frica și durerea, indiferent de circumstanțele istorice sau situaționale.

Viața lui Edith Eger pare să stea, de la început sub semnul dezrădăcinării. Născută într-o familie de evrei maghiari, într-o localitate care trece succesiv în stăpânirea slovacă apoi nazistă, Edith de abia împlinește 16 ani când e evacuată de acasă, împreună cu rudele. Ambițiile de a deveni balerină (după ce simte pe propria piele discriminarea), proiecțiile primei iubiri, educația în plin avânt, toate sunt amputate de sosirea la Auschwitz, acolo unde se desparte de părinți dar are șansa să rămână alături de sora ei, Magda. Învață regulile supraviețuirii de lagăr, dansează chiar și pentru doctorul Mengele (și trăiește un crâmpei esențial de libertate spirituală), apoi are norocul sau ghinionul de a se afla în transporturile de prizonieri de după lichidarea lagărului de la Auschwitz, continuând însă seria de suferințe cu febră, foame, epuizare într-o carieră de piatră. 

Capătul de linie este Gunskirchen, acolo unde prizonierii se află la limita  puterilor și trec chiar la canibalism. Acesta este locul unde o vor găsi și salva soldații americani. Eliberarea nu este pe deplin despovărătoare, Edith aproape e violată de un soldat american (care însă o va impresiona pe supraviețuitoarea Holocaustului, căutând să-și compenseze gestul necugetat printr-o loialitate consecventă a îngrijirii). 

Revenirea la viață este treptată, anemică și marcată de suferință. După parcursul celor două momente evocate și de Frankl în psihologia prizonierului (iluzia îndurării la sosirea în lagăr și apoi adaptarea la realitatea mizeră), Edith Eger trăiește dureros faza eliberării: recuperarea fizică merge greu, e suspectată de tuberculoză pulmonară, își poartă doliul după cei dispăruți (părinții și iubitul ei), își deplânge oportunitățile și tinerețea pierdute. Alege să se căsătorească, are primul copil care aproape că moare din cauza unei pneumonii (a găsi antibiotice în vremurile postbelice e o sarcină dificilă). 

Zonele de răscruce nu dispar, dimpotrivă. Deși își întemeiază o familie și are o situație materială bună, se întremează fizic, Eva și Bela sunt puși în fața unei noi pierderi odată cu instalarea regimurilor comuniste în Europa de Est și declanșarea prigoanei față de cei înstăriți. Cu un viitor asigurat în noul stat Israel, Eva alege totuși drumul Americii, renunțând la avere și la un viitor stabil. În țara tuturor oportunităților, acolo unde rudele familiei Eger nu o duc de fapt atât de bine, Eva se ciocnește cu o nouă provocare de adaptare: viața în sărăcie, în spații mici, un parcurs academic dificil atât pentru ea cât și pentru soțul ei și nașterea celui de-al treilea copil cu o formă de paralizie cerebrală. În plus, Eva recunoaște că trăiește încă în tensiune în raport cu propriul ei trecut, sperând mai degrabă să îl îngroape și să nu-și mai amintească de el. Doar că urmele traumei și frica pe care o împachetează trec ca un fir roșu prin viața ei. 

Eva îl cunoaște apoi pe Viktor Frankl și alege o cale a supraviețuitorului înfometat de sine, de oportunitățile pierdute: urmează o carieră în psihologie, se dedică fiului ei pe care nu îl acceptă condamnat de hazardul biologic al sorții și în cele din urmă alege să se confrunte cu propriul trecut și cu propriul prizonierat mental care a continuat și după ieșirea din lagăr. Sub influența unor psihologi celebri, precum Seligman, Ellis sau Rogers, Eva descoperă resursele terapeutice ale acceptării necondiționate, capcanele neajutorării învățate și impactul sentimentelor negative longevive asupra propriei persoane. Abia atunci, când în sfârșit își explorează suferința, Eva devine mai puternică și capabilă să iasă din cercul vicios al demonstrativității compensatorii, asumând alegeri dificile precum divorțul de soțul ei (și ilustrând faptul că, atâta timp cât nu are încă o relație bună cu sine nu poate avea o relație bună nici cu un partener iar a spune nu partenerului ascunde în spate un temei afirmativ pentru sine, un da spus sinelui). 

Nici după ce își ia doctoratul, își vede copiii împliniți și se dedică ajutorării celorlalți, Eva Eger nu cunoaște catharsisul deplin. Viața îi oferă provocări în forma pacienților pe care, chiar și după experiențele avute, simte că nu îi poate ajuta la început. Munca cu pacienții este însă una dintre cele mai importante trepte în vindecarea sinelui. În cazurile pe care le prezintă, inserate în propria ei poveste biografică, autoarea amintește ce a învățat ea, ca terapeut, de la proprii pacienți: de la Emma, fata cu anorexie care se reapropie de idealul din copilărie învață repoziționarea față de trecut, de la Angela, o pacientă cu cancer care își acceptă boala și corpul învață raportarea la prezent iar de la Jason, un căpitan de armată traumatizat învață deschiderea către viitor. 

Într-un moment cutremurător și tensionant în care își pune din nou viața în pericol (acceptând pariul de a fi alături de un om paralizat de suferință), Eva Eger reține inspirația și își fundamentează curajul de a se întoarce în inima locului în care a fost traumatizată, în Germania și mai apoi în Polonia la Auschwitz (iar miezul traumei și vinovăția supraviețuitorului sunt altele decât cele anticipate în prima parte a cărții).  

Abia după 30-40 de ani de la eliberarea din lagărul de concentrare, Eva Eger trăiește experiența autentică a iertării de sine și a torționarilor. Lungul drum al ieșirii la lumină, nu doar ca supraviețuitor, cât mai degrabă ca om stăpân pe propria sa libertate și pe propriul destin este într-adevăr lung și presupune, așa cum ni se sugerează în ultimele capitole, o confruntare cu câteva daturi existențiale (despre care vorbesc și Yalom sau Frankl): în primul rând o recunoaștere profundă a libertății noastre, a faptului că nimic nu este predeterminat, nici măcar atunci când suntem supuși celor mai mari orori pe care nu le putem înlătura. În al doilea rând, avem nevoie să exersăm  dansul cu această libertate care antrenează riscuri și responsabilități și, nu în ultimul rând, să ținem cont că această provocare se întinde pe toată durata vieții. 

La peste 90 de ani, dr. Edith Eva Eger îți dă impresia de prospețime, de vitalitate și de autenticitate pe care doar viața în prezent, trăită în deplinul sens al cuvântului o poate oferi. Dincolo de insighturile existențiale profunde, dincolo de psihologia libertății și a eroismului de zi cu zi (în fața unei vieți care nu a fost deloc blândă, nici după ieșirea din lagăr), povestea lui Eva Eger e impresionantă și prin sentimentul de prietenie și intimitate pe care îl cultivă în cititor. 

În ciuda tuturor celor trăite și în ciuda dimensiunii aproape mitologice, intimidante pe care l-ar putea căpăta un asemenea destin, Eva Eger ne amintește că nu există de fapt o ierarhie a suferinței și că indiferent prin câte greutăți a trecut un om, ele nu vor invalida și nici nu vor micșora suferința pe care o trăim în cotidianul nostru. Fiecare suferință umană este unică și importantă pentru cel care o trăiește. A o credita cu importanță, chiar dacă n-am traversat războaie sau orori, chiar dacă nu murim de foame sau sub bombe într-o dictatură, este un prim pas necesar. De aici însă începe lupta de eliberare, de aici începem să descoperim prima și cea mai importantă alegere pe care vom avea ocazia să o repetăm de nenumărate ori la momentele de răscruce: poți trăi ca să-ți răzbuni trecutul sau poți trăi ca să-ți îmbogățești prezentul. Dr. Edith Eva Eger a ales.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *