Borderline. Cum să trăiești alături de o persoană cu emoții extreme de Paul T. Mason și Randi Kreger

Borderline- cum să trăiești cu o persoană cu emoții extreme este un volum adresat mai ales celor din proximitatea „borderilor”. Paul Mason și Randi Kreger au scris o lucrare inspirată din grupurile online de suport create la finalul anilor `90, acolo unde era destul de evident faptul că mulți dintre cei care au interacționat cu persoane suferind de TPB au ajuns la capătul puterilor și soluțiilor, dacă nu au trecut, la rândul lor, prin traume dificile.

Borderline. Cum să trăiești alături de o persoană cu emoții extreme de Paul T. Mason și Randi Kreger

În urmă cu doi ani descopeream cu plăcere traducerea în limba română a unei lucrări cunoscute în spațiul anglofon, dedicată înțelegerii tulburării de personalitate borderline (TPB), intitulată sugestiv Te urăsc-nu mă părăsi. Această tulburare, așa cum aminteam în recenzia semnată în 2020 este vizibilă și zgomotoasă, dificilă atât pentru persoanele care o experimentează, cât mai ales pentru apropiați (fie că ei sunt parteneri, părinți sau copii). În esență e vorba de un tipar de comportamente și experiențe instabile emoțional, profilul oamenilor pe care ajungem să-i considerăm imposibili din cauza inconsecvenței cerințelor lor (niciodată nu e suficient ceea ce facem pentru ei), din cauza ieșirilor de furie necontrolate disproporționate, comportamentelor impulsive și distructive, inclusiv amenințărillor cu suicidul. 

Toate acestea se leagă de o instabilitate a imaginii de sine, a temerilor legate de abandon și a senzației de vid pe care o trăiesc intens. Însă dincolo de aceste repere problematice care așază premisele tensiunilor în raportarea la ceilalți, persoanele cu tulburare de personalitate borderline pot fi cât se poate de inteligente și de intuitive social (ceea ce le conferă o aură atractivă și seducătoare). O viață alături de un borderline poate fi ca o experiență într-un carusel, cu suișuri și coborâșuri extrem de intense și de dramatice dar și cu un potențial epuizant și dificil de asumat pe termen lung.

Volumul pe care îl aminteam în introducere, semnat de Jerold Kreisman și Hal Straus propunea repere generale de înțelegere și abordare a tulburării de personalitate borderline, un instrument util atât pentru cei care sunt candidați pentru acest diagnostic cât și pentru cunoscuții acestora. În limba română însă a apărut la Editura Herald o altă carte, cel puțin la fel de relevantă, ba poate chiar mai utilă și mai practică (mai ales dacă ați parcurs Te urăsc nu mă părăsi).

Borderline- cum să trăiești cu o persoană cu emoții extreme este un volum adresat mai ales celor din proximitatea „borderilor”. Paul Mason și Randi Kreger au scris o lucrare inspirată din grupurile online de suport create la finalul anilor `90, acolo unde era destul de evident faptul că mulți dintre cei care au interacționat cu persoane suferind de TPB au ajuns la capătul puterilor și soluțiilor, dacă nu au trecut, la rândul lor, prin traume dificile. Tocmai de aceea, mai mult de jumătate din volum este dedicat reperelor de acțiune și de comunicare pe care le putem exersa în interacțiunea cu TPB.

Prima parte a cărții inventariază pe scurt elementele care fundamentează diagnosticul de TPB, conform ghidului american (DSM) – evitarea abandonului, tiparul instabil relațional, o imagine de sine fluctuantă și senzație de gol interior, impulsivitate în cel puțin două domenii, comportament suicidar, instabilitate emoțională, furie nejustificată și dificultăți de control, momente de disociație și ideație paranoidă. Dincolo de aceste trăsături explicate sintetic, Mason și Kreger clasifică tipurile de TPB (sunt „borderii” convenționali, mai puțin funcționali care petrec mai mult timp în spital, dar sunt și „borderii” invizibili, cât se poate de performanți profesional, ale căror trăsături se dezvăluie mai ales în relațiile cu apropiații). Apoi autorii explorează logica persoanelor cu TPB, felul în care văd ele lumea. 

În ciuda suferinței și manipulării emoționale la care îi expun pe cei din jur, comportamentele unei  persoane cu TPB nu este premeditat, cu mize exclusiv sadice și rău-intenționate. Este vorba de o combinație care include vulnerabilitate genetică dar și impactul unor experiențe adverse ale copilăriei (însă nu doar abuzuri) care îi fac hipersensibili la stresori, le incită reacții emoționale extreme (indiferent de stimul) și generează mecanisme de autoapărare psihică, inflexibile și pervazive.  Dintre acestea, cele mai comune sunt etichetarea și proiecția dar și abuzul emoțional și verbal. În cuvinte mai simple, persoanele cu TPB gândesc în alb și negru (totul sau nimic) refuză să-și trăiască deplin experiențele emoționale extreme, refuză să-și ajusteze emoțiile la realitate (și preferă să corecteze realitatea astfel încât să se potrivească cu ceea ce trăiesc) și aleg să expedieze dificultățile și distorsionările pe care le produc asupra celorlalți. 

În câteva exemple accesibile preluate din viața de zi cu zi, autorii volumului publicat la editura Herald rezumă câteva dintre situațiile comune în care intervin aceste mecanisme de apărare. De pildă:  soțul stabilește din timp, de comun acord cu soția și anunță că va petrece o seară mai lungă cu prietenii, însă în acea seară soția devine neliniștită și trăiește emoții inconfortabile în singurătate. Nu găsește o modalitate să se calmeze și atunci îl acuză pe soț că e un bețiv, un om îngrozitor și neglijent care nu o iubește (nu vorbim de situațiile în care soțul realmente își neglijează sistematic soția sau petrece timp departe de ea fără să dea atenție îngrijorărilor temeinice). 

Persoanele cu TPB ajung adesea să ne pună în situații fără ieșire (nu sunt consistenți în dorințe și pot fi enervați deopotrivă de un lucru minor dar și de opusul său, astfel încât partenerul sau familia ajung să trăiască într-o stare de hipervigilență față de imprevizibilitatea nemulțumirilor exprimate) și pendulează mereu între frica de abandon și frica de a fi acaparați. Ei vor să intre în relații apropiate, apoi fug din ele, conform logicii: stai la distanță, dar mai aproape, inventând mereu noi și noi teste pentru a proba iubirea celuilalt. 

Cei din proximitatea celor cu TPB ajung, în acest climat al criticii și emoțiilor haotice să se simtă oribil, vinovați, responsabili, captivi, să-și erodeze stima de sine, să se retragă din contactele cu alte persoane, și chiar să devină la rândul lor instabili, codependenți (mereu pregătiți să facă încă un sacrificiu sau să-și înghită furia). Tocmai de aceea, Mason și Kreger propun, în a doua parte a cărții  recomandări concrete pentru persoanele afectate de o relație cu cei suferind de TPB.

Primul și cel mai contraintuitiv pas este acela de a nu comunica imediat suspiciunea de diagnostic celui care manifestă comportamente de tip borderline. Premisa generală terapeutică a autorilor este că acest tip de comunicare (care sugerează implicit că persoana ar avea nevoie de ajutor) ar putea fi făcută în măsura în care cel cu TPB solicită ajutorul sau e interesat de o schimbare, altfel, s-ar putea ca o suspiciune a celor din proximitate să fie percepută ca o jignire sau, întoarsă prin mecansimul proiecției, chiar celui care a formulat-o (atfel că persoana cu TPB îl va acuza pe partener/ă că acesta/aceasta ar suferi de TPB). În schimb, Mason și Kreger propun să ne limităm la ceea ce putem face individual, fără să impunem sau să avem pretenții de schimbare de la celălalt.

La modul cel mai general câteva recomandări făcute de autori sunt: a căuta sprijin, a ne păstra umorul, a avea grijă de noi înșine, a nu mai nega gravitatea sacrificiilor sau a importanței conflictelor, a ieși din spirala neajutorării și victimizării, a nu lua în nume personal idealizările sau discreditările pe care le primim din partea celor cu TPB. Legat de acest ultim aspect, autorii pun accent pe o distincție importantă între cauza unei reacții extreme care este adesea legată de percepția celui care trăiește acea reacție și un eveniment precipitant pentru o reacție care ar putea fi legat de noi sau de exterior (dar care nu este neapărat cauză pentru o stare de furie).

Următoarea etapă este aceea a stabilirii de limite și adoptării de atitudini ferme și consecvente. Dat fiind faptul că tendința persoanei cu TPB este să își transfere suferința pe care nu vrea să o trăiască și să o asume, e important ca cei din jurul acestei persoane să treacă prin această etapă. 

Limitele ne ajută la definirea identității, la clarificarea relațiilor cu ceilalți și ne dau senzația de control asupra propriei vieți – ele sunt așadar esențiale într-o relație echilibrată. Mason și Kreger ne propun să adoptăm un stil de comunicare noncombativ (bazat pe dezamorsare, prin acord parțial cu afirmațiile interlocutorului, ascultare reflexivă, pe observații neutre) și să utilizăm protocolul DEAR, al lui Linehan (intemeitoarea celei mai cunoscute abordari psihoterapeutice pentru TPB), mai ales în timpul unui conflict: descrie (consemnează faptic ce s-a întâmplat), exprimă (propriile emoții asumate), afirmă limite (justificate prin ceea ce resimțim ca fiind confortabil și esențial, nu pe baza a ceea ce e corect în general sau căutând vinovați), întărește (subliniazză că nu cauți să ameninți sau să controlezi).  

Esența atitudinilor potrivite în relație cu o persoană care suferă de TPB este oglindirea – durerea, reproșurile, etichetele, responsabilizările totale care sunt îndreptate asupra noastră pot fi întoarse către cel căruia îi aparțin, cu blândețe dar și cu fermitate. Oglindirea și comunicarea noncombativă validează realitatea celuilalt, pe de o parte (fără a exprima un acord față de ea, ci doar îi recunosc existența) și, pe de altă parte ne validează propria poziție diferită și propriile granițe pe care nu le dorim încălcate. Mason și Kreger propun numeroase exemple în acest sens, extrase din situații reale sau ipotetice în care putem explora repere despre felul în care comunicăm în situații de criză.

Următoarele capitole sunt dedicate situațiilor critice, ale crizelor de furie, automutilării și amenințării cu suicidul pe care le desfășoară persoanele cu TPB mai ales în momente de mare intensitate emoțională. Fără să le ignorăm, fără să le acceptăm, Mason și Kreger ne oferă sugestii de acțiune în momentul critic dar și o planificare în prealabil a limitelor pe care suntem dispuși să le trasăm pentru asemenea situații. 

În partea de final, autorii discută despre dificultățile copiilor crescuți în familii unde există o persoană cu TPB și despre potențialele strategii de a –i proteja. Nu în ultimul rând, autorii dedică un capitol interesant inclusiv gestionării despărțirii de o persoană cu TPB, mai ales când despărțirea devine tumultuoasă și e urmată de o așa zisă campanie de denigrare din partea persoanei cu TPB (adică acțiuni de discreditare, manipulare, răzbunare în contextul temerii de abandon) – iată că nici soluția ultimă a despărțirii uneori nu ne scutește de o mulțime de dificultăți ce ne pot pune în pericol nu doar reputația socială dar și locul de muncă sau integritatea fizică.

Cartea lui Mason și Krager este o binevenită întâmpinare practică pentru un important segment de public care are puține resurse sistematizate de înțelegere, în a gestiona situațiile dificile, repetitive, aparent fără ieșire, trăite alături de persoane instabile. Deși este nevoie de un specialist și de un proces de diagnostic riguros pentru a stabili dacă o persoană îndeplinește criteriile de tulburare de personalitate borderline, reperele de comunicare și acțiune incluse în această carte vor fi de ajutor în relația  cu cei care manifestă emoții extreme și comportamente autodistructive sau denigratoare în raport cu ceilalți. În acest sens, toți cei care se regăsesc într-o stare de epuizare, toți cei care nu au accesat încă un psihoterapeut, toți cei care se gândesc să încheie o relație sau, dimpotrivă să se resemneze într-un cadru partenerial tensionat vor găsi un suport real în acest volum.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *