Seria de întâlniri #LibrisTalks din luna februarie a fost dedicată discuțiilor despre relații și dragoste. Pe parcursul a trei episoade specialiști în sănătate mintală și psihoterapie au discutat despre miturile relaționale, despre efortul de autocunoaștere și recalibrarea așteptărilor când vine vorba de dragoste și parteneriate. Spre finalul acestor întâlniri s-au adus în discuție posibile recomandări de lectură care să ne susțină spre a întări repere parteneriale sănătoase sau care să exploreze constructiv aspectele delicate relaționale. Așa cum remarca Domnica Petrovai, dincolo de cărțile de psihologie relațională care ne-ar putea ajuta în acest sens, zona literară este mai degrabă densă în explorarea eșecurilor și crizelor (și nu e întâmplător, atâta timp cât acestea livrează un miez dramatic ofertant narativ), fără să urmărească de fapt eforturile ulterioare care ne aduc mai aproape unul de celălalt. 

Dulce tristețe de David Nicholls

Cu toate acestea există  și în literatură volume care analizează felul în care oamenii aleg să se despartă sănătos, un aspect ce ține, de altfel, tot de echilibrul relațional și care poate livra premise de creștere. Două asemenea volume oferă scriitorul britanic David Nicholls. Despre unul dintre ele am discutat și la Clubul de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov, acum mai mulți ani, se numește „Noi” și este tradus în limba română la Editura Litera. El spune, cu umor și blândețe, povestea unei familii care decide să plece în concediu prin Europa, în plină criză casnică, după ce soția anunță că vrea să se despartă de soț. Povestea acestei familii, presărată cu mult umor de situație, cu rebeliunea adolescentului familiei, aflat și el într-o criză identitară e dublată retrospectiv de istoricul cuplului, de la momentul îndrăgostirii și până la etapa declinului. Eforturile protagonistului masculin care își dorește conservarea relației sunt urmărite convingător de Nicholls, ca o zbatere, ca un parcurs tumultuos în care virtuțile de tată și partener vor fi testate fără garanția unei recuperări. Căci relația nu este doar o arenă în care demonstrezi ceva partenerului care are anumite așteptări (pe care adesea le deformezi, la rândul tău), ci și un spațiu în care înveți să accepți cu onestitate diferențele și libertatea celuilalt de alegere chiar și când asta conduce la încheiere. „Noi” e o poveste despre acceptarea unui sfârșit, o acceptare care vine cu durere, dar a cărei desprindere are sens, atunci cand e dublată de o acceptare de sine mai sporită, în detrimentul sacrificiului personal în numele unei istorii relaționale.

Celălalt roman al lui David Nicholls vorbește și el despre o provocare a unei relații de durată:  cea a confruntării cu trecutul pre-relațional. Dulce tristețe” romanul apărut în limba română la aceeași editură explorează în prim plan o poveste inițiatică, tema marii iubiri și a maturizării din adolescență. Doar că această explorare, elaborată și convingătoare este mai apoi confruntată cu etapa vârstei adulte, lansând întrebarea: cât de bine desprinși suntem de un parcurs pe care l-am trăit intens? Cât de relevant este trecutul când acesta ar putea deschide o nouă actualitate prezentă, când ar putea să prezinte o altă șansă, la o altă vârstă? 

Charlie Lewis se află într-un moment de cumpănă identitară. E un adolescent care traversează confuzia tranziției biografice: lipsit de talente deosebite, proaspăt ieșit de pe băncile liceului, locuind într-un oraș de provincie britanic. După finalizarea studiilor (într-o atmosferă în care profesorii încearcă să le intre sub piele elevilor, dar și să-i înfricoșeze prin trucuri pueril-emoționale în ceea ce privește consumul de droguri), după ultimul ritual inițiatic, al balului de absolvire, cu dans până la ore târzii, regrete față de lucrurile care nu s-au întâmplat și schimbările care nu au avut loc, Charlie privește lipsit de entuziasm la ultima vacanță de vară care ar fi trebuit să fie memorabilă. Doar că această perioadă se va dovedi mai degrabă o premisă pentru deziluzii: șase săptămâni în care ai senzația că ești într-un loc greșit și pierzi acțiunea, pentru că de undeva din fundal resimți acea presiune a obligativității fericirii. Libertatea pe care o are, fără un orizont, e deja trăită  ca un exil.  Fără rezultate strălucite la învățătură, fără planuri de carieră remarcabile, fără lecturi decisive, cu o slujbă mizeră la o benzinărie și un grup de prieteni care perpetuează încă obiceiuri teribilist-demonstrative (precum bizara ruletă  cu condimente), Charlie e încă ahtiat după aventura vieții sale și e cu atât mai vulnerabil la a se îndrăgosti.

Întâmplător, Charlie o va cunoaște pe Fran Fisher, o absolventă a unui liceu concurent de care se simte atras. Pentru a-i capta interesul, Charlie se va înscrie într-un proiect complet atipic în raport cu preocupările lui: participarea la înscenarea piesei „Romeo și Julieta”, cu o trupă de teatru de amatori. Provocarea îndrăgostirii este de fapt provocarea depășirii propriilor limite, dar și provocarea apropierii de Shakespeare, unul dintre marii arhitecți ai limbii engleze și ai reprezentării iubirii  așa cum a fost ea transmisă apoi în modelele culturale.  

Deși nu joacă rolul lui Romeo (dar Fran joacă rolul Julietei), deși nu este un pasionat de cărți iar afinitățile pentru actorie sunt minime, Charlie va învăța să iasă din zona de confort și să trăiască iubirea. Privilegiu sau intimidare,  să ai parte de prima iubire, în timp ce îl citești și îl înscenezi pe Shakespeare? Realitatea bate ficțiunea sau ficțiunea e un ideal util pentru realitate? Lucrurile, desigur, nu sunt atât de simple, atâta timp cât vara se apropie de sfârșit, iar Charlie va fi nevoit să își asume și alegerile pe care le-a făcut pentru a ajunge la Fran. Când  eforturile sale: renunțarea la prieteni, implicarea într-o activitate pentru care nu se consideră apt, inclusiv câteva acțiuni ilicite la locul de muncă au fost în numele iubirii, se termină totul cu happy-end? Sau finalul fericit nu are cum să apară decât în „Romeo și Julieta”, acolo unde moartea  răpește prematur îndrăgostiții, îi îngheață de fapt pentru eternitate într-un stadiu ideal al iubirii, dincolo de care nu se mai pune problema dificultăților parteneriale ale vieții în comun? 

Alegerile lui Charlie vor avea însă consecințe, dincolo de etapa crucială, inițiatică,  surprinsă  de David Nicholls cu umor și fără excese, în toate dimensiunile ei, de la cea sexuală, la cea emoțională și socială. Departe de exagerările schematice hollywoodiene, dar rămânând fidel nesiguranțelor și entuziasmului intens al vârstei, povestea lui Fran și a lui Charlie vă va atinge fără îndoială. Mai ales că ea învinge, convingător, marcând și o maturizare, atunci când va fi plasată la pragul decepției și confruntării cu câteva adevăruri inconfortabile. Ce se întâmplă însă după căderea cortinei în piesa în care Fran și Charlie joacă? Dublează ea o încheiere și pentru cuplul adolescent? Finalul verii și al proiectului dramatic sufocă și potențialul amoros, care a fost înșelător catalizat doar de circumstanțe și de vârstă? Indiferent de finalul poveștii adolescenților, David Nicholls propune însă un alt punct culminant în romanul său: întâlnirea versiunilor mature ale lui Fran și Charlie. Peste mulți ani, cei doi au ocazia să se revadă și abia atunci cititorii sunt provocați să ia parte la  semnificația profundă și la înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat pe parcursul celor câteva sute de pagini. Acele ultime fragmente ale narațiunii lui Nicholls sunt paginile care ne vorbesc despre adevărata siguranță a maturității.

 „Văzusem cândva un documentar despre lăcuste sau cicade care se ascund ca niște adolescenți adormiți în pământul ars de soare din Arizona, Mexic sau Sahara. Apoi, după exact șaptesprezece ani, se ridică simultan într-un mare roi distructiv. Dacă o fi și prima dragoste așa? Adormită, dar adunându-și puterea, apoi făcând una cu pământul tot ce e stabil și bun? S-au mai întamplat din astea.” – fragment din carte

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *