După  interesantul volum publicat de Johann Hari, intitulat „Legături pierdute”, o carte care căuta să reconceptualizeze depresia ca fenomen alarmant global pe coordonatele mai largi ale deconectării în lumea contemporană, am descoperit excelentul volum semnat de Noreena Hertz, intitulat „Secolul singurătății”. Cu un pas mai îndrăzneț decât cel al lui Hari (care căuta să reconstituie originile socio-psihologice ale depresiei, dincolo de biologie), Hertz propune o teză provocatoare: trăim într-un secol al alarmantei singurătăți care ne vulnerabilizează nu doar în ceea ce privește sănătatea mentală, dar și în ceea ce privește dimensiunea socială, politică și economică. Singurătatea, în oglindă cu depresia lui Hari, este un fenomen global, amorsat la nivel macro și micro, tocmai din invențiile care căutau să vină în întâmpinarea nevoilor noastre de confort și prosperitate. Trăim împovărați de propriile noastre invenții care ne modelează obiceiuri și ne resetează, periculos, resorturile care ne-au ajutat să supraviețuim, ca specie.

Secolul singurătății de Noreena Hertz

Paradoxul ne este familiar: populăm o societate hiperabudentă, hipermobilă, hiperconectată, prosperă (cel puțin comparativ cu celelalte secole), dar în care nefericirea și singurătatea își extind dominația. Aceasta nu este însă o constatare pur filosofică, un clișeu despre spiritul timpurilor, ci un fenomen cu origini trasabile, impact profund și necesități de întâmpinare, cel puțin așa cum îl proiectează documentat și complex Noreena Hertz. Singurătatea nu este doar o stare de spirit a timpului liber, ci o condiție cu costuri reale și imense în sănătatea noastră, în economia statelor și în mișcările politice extremiste (neîntâmplător, aflate în ascensiune în ultimii 10 ani).

Noreena Hertz propune în cartea sa „Secolul singurătății” o înțelegere cât mai cuprinzătoare a obiectului de studiu. Singurătatea, în viziunea profesoarei britanice, este mai mult decât o lipsă de iubire, de compasiune, intimitate, mai mult decât o stare internă amorsata în relația cu proximitatea directă. În perspectiva lui Hertz singurătatea este o lipsă de conexiune fizică și mentală, dar și o lipsa de conexiune cu politicul, munca, o condiție în care te simți invizibil, neauzit, fără legături de familie, de prietenie, dar și comunitare sau cetățenești.

Înainte de a-i trasa originile și sursele care întrețin această situație complicată a individului contemporan rupt de grupurile sociale imediate, dar și de comunitatea în care trăiește, Noreena Hertz aduce în discuție în termeni cât se poate de concreți impactul singurătății asupra sănătății fizice și psihice. Singurătatea menține răspunsul inflamator la nivelul corpului, provoacă afectare endocrinologică, imună, întârzie vindecarea bolilor și, în termenii riscurilor somatice ar putea fi echivalată cu fumatul a 15 țigări pe zi (deci singurătatea este noul fumat, în secolul al XXI-lea).  Pe plan psihologic singurătatea este un factor de risc îndelung studiat pentru depresie și anxietate (deși, în acest caz lucrurile se pot complica până într-acolo în care relația devine una de tip oul sau găina– suntem depresivi pentru că suntem singuri sau suntem singuri pentru că suntem depresivi?), dar și pentru agresivitate. Acest al doilea aspect este poate chiar mai interesant dacă îl urmărim până în forma sa de articulare în zona publică și politică. Singurătatea ne reduce empatia și ne menține într-un cerc vicios al respingerii nevoii de afecțiune. Ea ar putea fi de fapt un ingredient esențial al ascensiunii totalitarismului, aspect surprins încă de la Hannah Arendt (care identifica omul de masă, izolat și lipsit de relații sociale care a contribuit la nazificarea Germaniei înainte de al Doilea Război Mondial), dar și de studiile contemporane făcute asupra votanților extremiști. Sentimentul de abandon, de izolare, de neîncredere ne face mai vulnerabili la soluții și discursuri extremiste, indiferent de societate. Grupurile care votează extremiștii,  fie că vorbim de AfD în Germania, de Trump în America sau de Le Pen în Franța împărtășesc trăsături comune, exploatate abil de politicieni în ritualuri și apeluri care să redea tocmai iluzia comunității într-o manieră violentă și xenofobă, cu un dușman mereu proiectat în afară. Ascensiunea partidelor de dreapta în ultimele decenii este de fapt simptomatică pentru singurătatea de fond (înțeleasă nu doar în sens larg, inclusiv în senzația de a fi ignorat, neascultat la nivel comunitar  multor semeni). 

Sursele atmosferei de singurătate sunt multiple și uneori aproape invizibile. Fundamentul ideologic e legat de neoliberalismul anilor ‘80 (epoca Thatcher- Reagan) cu un mare accent pus pe libertate și dereglementare care a accentuat însă decalajele între venituri, a dat multă putere corporațiilor și a promovat o mentalitate competitiv-individualistă nu doar în viața economică, proiectând o umbră dezagreabilă asupra unor valori precum: altruismul, spiritul comunitar. O parte din explorarea lui Hertz, înainte de a trece în revistă paradoxurile tehnologiei, e dedicată felului în care organizarea spațiului de muncă și de locuit ne orientează, aproape invizibil, premisele de însingurare. Un aspect e legat de arhitectură și urbanism.  În orașele mari oamenii se simt mai singuri. Acolo unde suntem înconjurați de mulți semeni anonimi, suntem mai reci, mai repeziți și mai neatenți. Ne deplasăm cu 10-30% mai repede, când ne plimbăm într-un oraș mare (căci timpul se măsoară în raport cu oportunitățile pe care ni le pune la dispoziție o urbe mai mare) și practicăm o cultură a politeții negative (cu cât ieși mai puțin în evidență, cu cât ești mai discret cu atât mai bine), ba chiar trecem mai ușor pe lângă oamenii care au nevoie de ajutor. Locuim singuri (așa cum ne amintea și Francie Healy în „Honjok”) în marile metropole, mâncăm singuri (în Asia există cultura mukbang – oameni care se filmează mâncând pentru a ține companie din spatele ecranelor altor oameni care mănâncă singuri). Trăim în spații care nu mai facilitează contactul (pandemia a amplificat, desigur, acest efect prin promovarea comerțului fără contact), se promovează arhitectura ostilă (precum băncile din Camden pe care nu te poți așeza comod, stropitorile de sub arcadele catedralelor, felinarele cu sunet din parcuri, zidurile, tufișurile, elemente de restricționare a accesului la facilități, intrări ale săracilor în complexele rezidențiale etc) tocmai pentru că suntem în căutarea exclusivismului (alimentat de filosofia individualista a anilor ‘80).

Organizarea spațială a locului de muncă pune și ea premise pentru singurătate. În ciuda faptului că a fost proiectat pentru a promova socializarea, birourile de tip open space par să crească riscul de izolare (chiar dacă sunt mai ieftin de proiectat) – când muncim în contexte open space trăim mai degrabă o reacție de retragere la zgomotul excesiv, la întreruperile frecvente, iar discuțiile sunt mai scurte și mai superficiale (pentru că suntem conștienți că ne aflăm sub supraveghere). Digitalizarea comunicării a făcut ca mesajele să devină mai scurte, mai reci, numărul de interacțiuni să fie de fapt mai fragmentat și mai lipsit de semnificație. Pentru a preveni acest fenomen am avea de fapt nevoie de mai multe zile petrecute la birou (mai ales acum, după pandemie), de spațiii de socializare, de coordonarea unor pauze comune care să permită interacțiuni spontane între angajați și mai ales de respectarea dreptului de deconectare (oprirea transmiterii de e-mailuri/notificări după încheierea programului de lucru).

Un mare aport la montarea singurătății o aduce tehnologia, în toate formele prin care a pătruns în viața noastră. Ecranele omniprezente au un impact profund din copilărie și până în viața adultă. Copiilor le afectează abilitățile de comunicare și emoționale, mai ales capacitatea de citire a semnalelor sociale (o profesoară la universitate din SUA a introdus un curs de social skills cu o miză aparent banală, dar provocatoare pentru generația Z: cursanții să invite în oraș pe cineva, față în față, fără să se folosească de mesagerii sau telefoane). Adulții expuși la ecrane sunt mai puțin empatici (interacțiunile fragmentare virtuale, fără contact față în față duc la reducerea mecanismelor de oglindire), iar rețelele sociale dezvoltă o izolare în bule și ne fac mai ostili (de la fenomenele de trolling, doxxing, swatting și bullying detaliate de Hertz) fără să mai vorbim de acele specii de anxietate: FOMO (fear of missing out) sau BOMP (belief others are more popular) care cultivă complexele de inferioritate. Pe viitor, în contextul accesibilității aplicațiilor de editare foto și a expunerii largi pe rețele, ne putem aștepta ca tinerii să meargă cu rezultatele din Face-Time la Chirurgie Plastică și să ceară augmentări fizice în acord cu pozele (ceea ce se și întâmplă de altfel). 

Tehnologia  pătrunsă în zona profesională contribuie și ea la singurătate: evaluările preangajare cu aplicații virtuale (de tip HireVu) care analizează candidații pe baza lexicului, tonului, coerenței, expresiei ne fac să ne simțim invizibili, neputincioși și vulnerabili (judecați după reguli necunoscute), tehnicile de monitorizarea angajaților (de la camere video, brățări, scannere continue pentru optimizarea productivității) ne epuizează, stimulează autocenzura și retragerea. Nu în ultimul rând accelerarea automatizării (în toate industriile, inclusiv în Horeca deja există hoteluri fără personal uman) nu doar în ceea ce privește muncile de jos, ci și în jurnalism, justiție, finanțe și chiar religie (în Germania există un bancomat de binecuvântări) toate ne amplifică singurătatea.

Pe de altă parte, tot tehnologia caută să vină în întâmpinarea singurătății și dificultăților relaționale prin roboți surogat umani. De la câinii digitali, la parteneri de sex digitali (Real Doll, Bride Robot cu trăsături de personalitate programabile, inclusiv negative precum gelozie sau nesiguranță) în viitor pare că vom interacționa tot mai mult cu asemenea instrumente care vor ridica însă probleme etice legate de potențialul de abuzuri și de alegerea roboților în detrimentul partenerilor umani.

Ridicând  numeroase probleme spre analiză, Noreena Hertz ne amintește, spre finalul volumului „Secolul singurătății” că nu trăim o criză nou apărută. Criza singurătății a fost de fapt adâncită în ultimele decenii (accelerată și de pandemie) și are nevoie de o abordare complexă, inclusiv statal guvernamentală. Statul ar putea îmbunătăți strategiile de ajutor financiar și asistență socială, să recompenseze comportamentele de cooperare (pentru a reabilita virtuțile colaborării și altruismului) și chiar să introducă slujbe din sfera prescrierii sociale (lucrători instruiți să aline singurătatea – la nivel global există deja oameni care se închiriază ca prieteni cu ora). De asemenea, între prioritățile guvernanților n-ar trebui să lipsească abordarea grupurilor vulnerabile (care riscă să rămână izolate, frustrate și să se reorienteze spre politicienii extremiști), stimularea sentimentului comunității (prin amenajarea de locuințe care să aibă incluse spații publice precum – biblioteci, cluburi, comunități artistice). Este însă și responsablitatea noastră ca cetățeni să promovăm comunitatea prin susținerea afacerilor locale (care, chiar dacă sunt mai scumpe, pentru a rezista competiției supermarketurilor, ne oferă microinteracțiuni sociale zilnice și o familiaritate de care avem nevoie –  s-ar putea gândi în acest sens chiar și un impozit pe comunitate).

O reevaluare a felului în care muncim ar putea fi necesară, de la organizarea spațiului de lucru (renunțarea la open space și hot desking), timpilor de lucru (pauzele de masă coordonate, delimitarea timpului profesional de cel personal) și mai ales la reabilitarea puterii sindicale (muncitorii  au nevoie de mai multă protecție, în contextul automatizării și în contextul în care mulți au senzația că nu sunt auziți și văzuți).  Avem nevoie de asemenea și de o regândire a felului în care locuim și ne mișcăm, pentru a promova exercițiul democrației și interacțiunilor sociale (care reduc, conform studiilor, sentimentele de izolare și intoleranța) – de la comisiile deliberative orășenești (unde exersăm nu doar exprimarea propriilor opinii, dar și ascultarea celorlalți) la aplicații de tip Tinder-politic (care promovează întâlnirile între oameni cu viziuni cât se poate de diferite, pe baza diferențelor ideologice) și până la instituirea serviciului civil obligatoriu (care să creeze deja repere și competențe pentru implicarea în acțiuni comunitare de cât mai devreme).

Dincolo de exemplele și studiile interesante pe care le invocă, cartea Noreenei Hertz este cu atât mai relevantă în această perioadă tensionată politic și militar. Pe de o parte volumul ne amintește de amploarea  unui fenomen global, amplificat nu doar de pandemie ci de o mulțime de repere spațiale, arhitecturale, ideologice, profesionale, tehnologice dezvoltate în ultimele decade. Mai mult cartea Noreenei Hertz ne amintește de impactul și costurile acestui fenomen,  de costurile anxietății (cu atât mai evidente în proximitatea războiului) și de riscurile perpetuării lor pe termen lung. Complexă, densă în resurse analitice, „Secolul singurătății” este fără rezerve un eveniment editorial,  o carte necesară pentru vremurile pe care le trăim.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *