Sándor Márai este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori maghiari ai secolului al XX-lea. Un critic al regimului comunist, a emigrat din Ungaria curând după finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, ajungând în SUA. Sándor Márai a publicat mai bine de 40 de cărți și s-a impus prin talentul unui fin și profund cronicar de epocă. „Lumânările ard până la capăt”, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, a apărut acum mulți ani și în limba română, inițial la Editura Humanitas și apoi la Editura Curtea Veche. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare în anul 2016, o poveste despre o răzbunare și o prietenie exemplare, o poveste elegant de economică din punct de vedere al cadrului și al spațiului, dar cu o dublă capacitate de oglindire: atât spre interior, spre profunzimile psihologice, cât și spre exterior, spre spiritul unei epoci. Editura Curtea Veche a devenit vizibilă în ultimele luni, printr-un calendar editorial susținut în zona de literatură, prin care aduce mai aproape de cititori opere cu adevărat inedite din spațiul ungar și nu numai. Parte din această repoziționare a editurii în zona beletristică este apariția unui alt roman semnat de Sándor Márai, „Divorț în cetatea Buda, o poveste în care am regăsit reperele de construcție și de atmosferă din  „Lumânările ard până la capăt”.

sever gulea
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

La fel ca „Lumânările ard până la capăt” și acest roman tradus și publicat de Editura Curtea Veche pare să fie minimalist din punct de vedere narativ. Acțiunea nu pare să joace un rol central, importante sunt dezvoltarea personajelor și a istoriei lor. Nu se întâmplă de fapt aproape nimic pe parcursul romanului: un judecător maghiar urmează să decidă într-un proces de divorț între doi soți pe care i-a întâlnit personal în tinerețe. Premisa se dezvăluie încă din primele pagini și nici măcar nu ajungem să devenim martorii acestui eveniment anunțat. În schimb, Márai preferă să își construiască minuțios personajele (în esență două la număr, efectiv prezente) și, la fel ca în „Lumânările ard până la capăt” , să le contrapună într-o confruntare neașteptată și de efect spre finalul poveștii.

Practic, mai bine de trei sferturi din roman sunt reprezentate de o lungă paranteză care explorează biografia celor doi protagoniști, într-o abordare care simulează monologul interior. În ciuda narativului modest, departe de a fi plictisitor, Sándor Márai te cufundă în universul personajelor sale și obține un efect deplin dramatic. Iar asta pentru că, pe de-o parte, autorul construiește portretul unor oameni fermi, aproape fanatici în convingerile lor. Pe de altă parte, autorul schițează și fisura care îi vulnerabilizează, nu o expune pe deplin, o păstrează într-o discreție clarobscură, în câteva simptome somatice, în câteva modulări de ton, în câteva întrebări fără răspuns, dar ea se găsește acolo cu certitudine.

În fapt, așa cum se întâmplă și în romanul precedent, în povestea despre prietenie și răzbunare, Sándor Márai este un fin cronicar al lumilor în prăbușire, al apusurilor, fie ele epocale sau individuale, istoriile lui se desfășoară pe muchia unei transformări interioare, în preajma unor lovituri care par modeste narativ, dar care psihologic pot lăsa urme durabile, pot pătrunde în acea fisură conturată la început.

Divorț în cetatea Buda este însă o poveste în care nu se ciocnesc doar două personaje, ci se confruntă viziuni de viață, se confruntă moșteniri intelectuale și educaționale, aspirații mai mult sau mai puțin realiste, dar urmărite cu consecvență de protagoniști. Cine sunt aceștia?

Komives Kristof este judecătorul care ocupă prima parte a poveștii. Născut într-o familie de mici nobili maghiari, condusă de un patriarh absolut, o figură de o rigiditate imposibil de înduplecat, în spatele căruia se ascunde însă un morman de resturi, un singuratic asemeni lui Iov pe mormântul de gunoi fără să se plângă sau să se îngrijească de nimeni și fără vreo speranță, Kristof e educat în cel mai deplin spirit conservator, într-o casă cu o răceală ostilă. Mai apoi urmează un seminar teologic unde va recupera mici fragmente din căldura de care a dus lipsa în casa parintească. Kristof e ilustrativ pentru generația sa de băieți aflați în căutarea comunității calde, empatice, nu doar a fixității rolurilor sociale și a imperativelor morale care exclud expresia emoțională. 

Komives pare să fie aproape strivit de idealul masculinității unui final de epocă victoriană: un ideal în care dârzenia, voința, reținerea, demnitatea sunt reperele principale pe care și viitorul judecător le va asuma pe deplin apoi, în viața personală și profesională. Preluând parcă un mandat de la tatăl său, Komives urcă lent (și reținut, tocmai pentru a se feri de tentația parvenitismului) pe scara socială și ajunge la nici 40 de ani unul dintre cei mai respectabili judecători. De acum un burghez deplin, dar păstrându-se un conservator până în măduva oaselor, care se ia foarte în serios, pentru care prestigiul emană din înfățișare, limbaj, stil de viață, pentru care nu există graniță între comportamentul privat și public, judecătorul ungur trăiește în obsesia și iluzia ordinii absolute, în care totul trebuie să se păstreze impecabil. De la familia pe care și-o formează, la casa în care locuiește (o adevărată vitrină istorică pe dealul Buda), la felul în care dă verdictele în cazurile de divorț (ca un apărător al organizării civilizaționale) și până la disprețul pe care îl manifestă pentru bolile epocii (cum e misterioasa nevroză ce riscă să arunce umbre de iresponsabilitate), Komives își clădește viața exclusiv pe datorie și voință.

Prin contrast, Greiner Imre, cunoscutul său din tinerețe în a cărui cauză de divorț urmează să se pronunțe Komives, este un medic de succes, tot un reprezentant prestigios al societății, și el animat de aspirații burgheze și de autosuficiența câștigată prin muncă și dârzenie, dar împins nu atât de resorturile morale rigide, precum Komives, cât mai degrabă de cele emoționale. Imre este îndrăgostit maladiv de cea care i-a devenit soție, Anna, pe care simte însă că nu o poate avea cu adevărat. Indiferent cât se străduiește și cu cât entuziasm și pasiune construiește o viață în doi (cât pentru doi), Imre realizează în cele din urmă că între el și Anna se interpune mereu o distanță, un soi de negură pe care nu o poate traversa. Așa cum Komives trăiește cu obsesia și iluzia ordinii absolute, în numele căreia orice poate fi sacrificat, Imre trăiește cu iluzia dragostei exprimată ca o cunoaștere și posesie totală a celuilalt.

În ultimul act al poveștii, cele două personaje, cu tot ceea ce reprezintă, versiuni excesive ale unor idealuri imposibil de realizat, se vor confrunta. Unul caută răspunsuri sau ispășire, celălalt simte subțierea dintre granița personală și profesională, atât de clară până în acel moment. Ceva leagă aceste figuri cu consistență minerală pe care le conturează Sándor Márai, ceva îi apropie și în același timp îi desparte iremediabil pe Kristof Komives și pe Greiner Imre. Poate, într-un unic moment de grație cei doi  vor fi dispuși să renunțe la iluziile care le-au conturat viața, la roluri, la politețea rece sau la cele mai aderente idei într-o epocă centrată pe autocenzură și reprimare, pe de-o parte, respectiv pe romantism idealist, pe de altă parte: ideea de control și de atotputernicie a individului.

Amintind de intensitatea emoțională explozivă, dar și de finețea analizei psihologice ale unui alt contemporan celebru, Stefan Zweig, Sándor Márai oferă și prin romanul „Divorț în cetatea Buda o reprezentație spectaculoasă a unor suflete zbuciumate interior până la praguri critice, într-o epocă  în care confesiunea personală, chiar și lipsită de altar sau preot, păstrează o aură eroică.

Divorț în cetatea Buda de Sándor Márai

Sándor Márai este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori maghiari ai secolului al XX-lea. Un critic al regimului comunist, a emigrat din Ungaria curând după finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, ajungând în SUA. Sándor Márai a publicat mai bine de 40 de cărți și s-a impus prin talentul unui fin și profund cronicar de epocă. „Lumânările ard până la capăt, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, a apărut acum mulți ani și în limba română, inițial la Editura Humanitas și apoi la Editura Curtea Veche. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare în anul 2016, o poveste despre o răzbunare și o prietenie exemplare, o poveste elegant de economică din punct de vedere al cadrului și al spațiului, dar cu o dublă capacitate de oglindire: atât spre interior, spre profunzimile psihologice, cât și spre exterior, spre spiritul unei epoci. Editura Curtea Veche a devenit vizibilă în ultimele luni, printr-un calendar editorial susținut în zona de literatură, prin care aduce mai aproape de cititori opere cu adevărat inedite din spațiul ungar și nu numai. Parte din această repoziționare a editurii în zona beletristică este apariția unui alt roman semnat de Sándor Márai, „Divorț în cetatea Buda, o poveste în care am regăsit reperele de construcție și de atmosferă din  „Lumânările ard până la capăt

La fel ca „Lumânările ard până la capătși acest roman tradus și publicat de Editura Curtea Veche pare să fie minimalist din punct de vedere narativ. Acțiunea nu pare să joace un rol central, importante sunt dezvoltarea personajelor și a istoriei lor. Nu se întâmplă de fapt aproape nimic pe parcursul romanului: un judecător maghiar urmează să decidă într-un proces de divorț între doi soți pe care i-a întâlnit personal în tinerețe. Premisa se dezvăluie încă din primele pagini și nici măcar nu ajungem să devenim martorii acestui eveniment anunțat. În schimb, Márai preferă să își construiască minuțios personajele (în esență două la număr, efectiv prezente) și, la fel ca în „Lumânările ard până la capăt, să le contrapună într-o confruntare neașteptată și de efect spre finalul poveștii.

Practic, mai bine de trei sferturi din roman sunt reprezentate de o lungă paranteză care explorează biografia celor doi protagoniști, într-o abordare care simulează monologul interior. În ciuda narativului modest, departe de a fi plictisitor, Sándor Márai te cufundă în universul personajelor sale și obține un efect deplin dramatic. Iar asta pentru că, pe de-o parte, autorul construiește portretul unor oameni fermi, aproape fanatici în convingerile lor. Pe de altă parte, autorul schițează și fisura care îi vulnerabilizează, nu o expune pe deplin, o păstrează într-o discreție clarobscură, în câteva simptome somatice, în câteva modulări de ton, în câteva întrebări fără răspuns, dar ea se găsește acolo cu certitudine.

În fapt, așa cum se întâmplă și în romanul precedent, în povestea despre prietenie și răzbunare, Sándor Márai este un fin cronicar al lumilor în prăbușire, al apusurilor, fie ele epocale sau individuale, istoriile lui se desfășoară pe muchia unei transformări interioare, în preajma unor lovituri care par modeste narativ, dar care psihologic pot lăsa urme durabile, pot pătrunde în acea fisură conturată la început.

Divorț în cetatea Buda este însă o poveste în care nu se ciocnesc doar două personaje, ci se confruntă viziuni de viață, se confruntă moșteniri intelectuale și educaționale, aspirații mai mult sau mai puțin realiste, dar urmărite cu consecvență de protagoniști. Cine sunt aceștia?

Komives Kristof este judecătorul care ocupă prima parte a poveștii. Născut într-o familie de mici nobili maghiari, condusă de un patriarh absolut, o figură de o rigiditate imposibil de înduplecat, în spatele căruia se ascunde însă un morman de resturi, un singuratic asemeni lui Iov pe mormântul de gunoi fără să se plângă sau să se îngrijească de nimeni și fără vreo speranță, Kristof e educat în cel mai deplin spirit conservator, într-o casă cu o răceală ostilă. Mai apoi urmează un seminar teologic unde va recupera mici fragmente din căldura de care a dus lipsa în casa parintească. Kristof e ilustrativ pentru generația sa de băieți aflați în căutarea comunității calde, empatice, nu doar a fixității rolurilor sociale și a imperativelor morale care exclud expresia emoțională. 

Komives pare să fie aproape strivit de idealul masculinității unui final de epocă victoriană: un ideal în care dârzenia, voința, reținerea, demnitatea sunt reperele principale pe care și viitorul judecător le va asuma pe deplin apoi, în viața personală și profesională. Preluând parcă un mandat de la tatăl său, Komives urcă lent (și reținut, tocmai pentru a se feri de tentația parvenitismului) pe scara socială și ajunge la nici 40 de ani unul dintre cei mai respectabili judecători. De acum un burghez deplin, dar păstrându-se un conservator până în măduva oaselor, care se ia foarte în serios, pentru care prestigiul emană din înfățișare, limbaj, stil de viață, pentru care nu există graniță între comportamentul privat și public, judecătorul ungur trăiește în obsesia și iluzia ordinii absolute, în care totul trebuie să se păstreze impecabil. De la familia pe care și-o formează, la casa în care locuiește (o adevărată vitrină istorică pe dealul Buda), la felul în care dă verdictele în cazurile de divorț (ca un apărător al organizării civilizaționale) și până la disprețul pe care îl manifestă pentru bolile epocii (cum e misterioasa nevroză ce riscă să arunce umbre de iresponsabilitate), Komives își clădește viața exclusiv pe datorie și voință.

Prin contrast, Greiner Imre, cunoscutul său din tinerețe în a cărui cauză de divorț urmează să se pronunțe Komives, este un medic de succes, tot un reprezentant prestigios al societății, și el animat de aspirații burgheze și de autosuficiența câștigată prin muncă și dârzenie, dar împins nu atât de resorturile morale rigide, precum Komives, cât mai degrabă de cele emoționale. Imre este îndrăgostit maladiv de cea care i-a devenit soție, Anna, pe care simte însă că nu o poate avea cu adevărat. Indiferent cât se străduiește și cu cât entuziasm și pasiune construiește o viață în doi (cât pentru doi), Imre realizează în cele din urmă că între el și Anna se interpune mereu o distanță, un soi de negură pe care nu o poate traversa. Așa cum Komives trăiește cu obsesia și iluzia ordinii absolute, în numele căreia orice poate fi sacrificat, Imre trăiește cu iluzia dragostei exprimată ca o cunoaștere și posesie totală a celuilalt.

În ultimul act al poveștii, cele două personaje, cu tot ceea ce reprezintă, versiuni excesive ale unor idealuri imposibil de realizat, se vor confrunta. Unul caută răspunsuri sau ispășire, celălalt simte subțierea dintre granița personală și profesională, atât de clară până în acel moment. Ceva leagă aceste figuri cu consistență minerală pe care le conturează Sándor Márai, ceva îi apropie și în același timp îi desparte iremediabil pe Kristof Komives și pe Greiner Imre. Poate, într-un unic moment de grație cei doi  vor fi dispuși să renunțe la iluziile care le-au conturat viața, la roluri, la politețea rece sau la cele mai aderente idei într-o epocă centrată pe autocenzură și reprimare, pe de-o parte, respectiv pe romantism idealist, pe de altă parte: ideea de control și de atotputernicie a individului.

Amintind de intensitatea emoțională explozivă, dar și de finețea analizei psihologice ale unui alt contemporan celebru, Stefan Zweig, Sándor Márai oferă și prin romanul „Divorț în cetatea Buda o reprezentație spectaculoasă a unor suflete zbuciumate interior până la praguri critice, într-o epocă  în care confesiunea personală, chiar și lipsită de altar sau preot, păstrează o aură eroică.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *