„Cunoscutul prozator David Foenkinos abordează frontal, cu mult umor și autoironie problema raportului dintre ficțiune și realitate în cel mai recent roman tradus în limba română la Editura Humanitas, Familia Martin

Familia Martin de David Foenkinos

Relația dintre ficțiune și realitate rămâne o temă provocatoare, explorată în registru dramatic sau umoristic în nenumărate producții ale marelui și micului ecran dar și între paginile cărților. Viața bate filmul? Ficțiunea bate viața? Poate viața deveni un experiment pentru ficțiune sau poate ficțiunea să catalizeze schimbări de viață? 

Una dintre lecțiile pe care le primim de timpuriu în copilărie, când părinții încearcă să ne cultive reperele responsabilității și să ne calibreze așteptările, este aceea că viața nu e ca ficțiunea (sau nu e ca un anumit gen de ficțiune care livrează recompense personajelor la momentul oportun), că nu are un regizor omniscient. Ajungem însă să trăim în viața de zi cu zi momente pe care le numim de poveste, momente în care ni se pare că suntem parte dintr-un roman sau un film (mai comic, mai dramatic sau chiar de groază, după caz). Pe de altă parte, unii autori vorbesc despre autonomia personajelor pe care le imaginează, despre cum ajung, atunci când scriu un roman, să urmărească personajele fără să mai știe exact ce vor face sau unde vor ajunge, ca și când nu ar mai fi produsul imaginației lor.

Dat fiind faptul că, în esență, suntem ființe povestitoare, că ne construim viețile și gândim adesea în termeni narativi, poate că tensiunea dintre ficțiune și existență este mai degrabă aparentă. În fond, mulți scriitori își caută și își găsesc inspirația în propria biografie sau în viața de zi cu zi.  Potențialul ficțional ar putea fi peste tot în jurul nostru, având nevoie doar de cineva să îl actualizeze, să îl capteze corespunzător. Poate nu doar autorii se află în căutarea personajelor, ci, așa cum se întâmplă în cunoscuta piesă a lui Luigi Pirandello și personajele își caută un autor demn să le spună povestea.

Cunoscutul prozator David Foenkinos abordează frontal, cu mult umor și autoironie problema raportului dintre ficțiune și realitate în cel mai recent roman tradus în limba română la Editura Humanitas, „Familia Martin”.  În povestea lui Foenkinos un scriitor aflat în blocaj inspirațional caută să iasă din pana creativă făcând un pariu cu sine: convins fiind că o poveste reală poate fi mai interesantă decât orice plăsmuire a imaginației, scriitorul își propune să construiască o poveste pornind de la prima persoană pe care o va întâlni când va ieși din casă. Pare un pariu fantezist, dar scriitorul are nevoie de eliberarea de presiune și de rersponsabilitatea creației pentru a căpăta spațiu speculativ. Și poate tocmai abandonarea într-o gândire magică, superstițioasă ar putea fi calea de salvare. Ironia e evidentă: însuși scriitorul care construiește povești are nevoie, măcar ocazional, să se plaseze într-un scenariu fantezist, acolo unde își poate pune speranța în regulile obscure ale destinului (care guvernează mai degrabă ficțiunea decât realitatea). 

Prima persoană întâlnită de protagonistul lui Foenkinos este o bătrână croitoreasă care acceptă să își depene biografia. Iar lucrurile par să meargă din plin, căci povestea lui Madeleine Tricot (nici numele nu putea fi întâmplător, o croitoreasă cu numele Tricot care a lucrat pentru Karl Lagerfeld) are  și mister și dramă și multiple repere care merită a fi aprofundate. Doar că fiica lui Madeleine,  Valerie, află de interviul neobișnuit la care e supusă mama ei și privește cu suspiciune demersurile curioase ale scriitorului. Suspiciunea ei se temperează atunci când e invitată să intre în jocul documentării scriitorului, alături de soț și de copii. Dintr-o dată, potențialul narativ pare să se îmbogățească prin deschiderea unor direcții de explorare variate.  

Personajele intră în scenă de la sine, cu tot cu poveștile lor. Ține doar de scriitor să le ofere aprobarea să devină parte din țesătura viitorului roman. Doar că scriitorul nu poate fi o prezență invizibilă și omniscientă și are nevoie să ia parte și să cerceteze în amănunt biografiile care îi stau în față și care îi oferă surse de inspirație. Tocmai de aceea protagonistul lui Foenkinos ajunge să participe la cinele familiei Martin dar și să stea de vorbă cu fiecare membru în parte, întâmpinând o bunăvoință inegală. În vreme ce Valerie și Patrick, soțul acesteia, sunt destul de deschiși și entuziaști, poate chiar măguliți că viețile lor pot inspira un scriitor, Jeremie și Lola, adolescenții familiei sunt mai degrabă indiferenți sau chiar iritați de intruziunea străinului cu intenții artistice.  Desigur, acest aranjament neobișnuit și de ocazie va deveni o sursă continuă de încurcături dar și de dileme etice.

Scriitorul se vede în poziția de a adresa cât mai multe întrebări dar fără să acorde o libertate deplină potențialelor sale personaje, într-un fel le exploatează intimitatea și le conduce discursul spre temele relevante pentru el (deși, adesea își dă și el seama că merită să fie răbdător cu ceea ce vor personajele sale sa prezinte). El știe că orice autor chiar și când scrie o biografie e tentat în cele din urmă să flirteze cu imaginația. Dar asta nu îl oprește pe protagonistul lui Foenkinos să apeleze la manierisme scriitoricești, de a verfica dacă într-adevăr a găsit cea mai bună familie cu numele de Martin, dacă nu cumva alți oameni s-ar ridica mai convingător la înălțimea acestui nume (cititorul urmează să afle câteva dintre cele mai bizare nevoi de validare pe care le caută un autor în acest sens).

Biograful familiei Martin e hotărât inițial să separe bine rolurile în ceea ce privește proiectul romanesc: scriitorul culege date iar personajele își spun povestea. Dar pe măsură ce trece timpul situația se complică, pentru că în esență toți sunt oameni surprinși într-o realitate comună. Membrii familiei Martin nu își respectă pe deplin funcția instrumentală, ci își trăiesc viața mai departe, nu își spun povestea cu consecvență și cu disponibilitate egală, ci cunosc fluctuații, tăceri, revolte în raport cu biograful, care simte nevoia să își schimbe și el comportamentul, să devină mai insistent sau chiar să treacă la acțiuni cel puțin riscante pentru a le face pe plac. Scriitorul ajunge în cele din urmă să producă transformări în sistemul familial care vor trimite un efect de bumerang și asupra creatorului. Iată că nu doar în lumea microscopică a cuantelor observatorul influențează rezultatele experimentului.

De cealaltă parte, familia Martin, cel puțin prin membrii ei adulți, acceptă primirea acestui biograf în miezul intimității ei, dar nu doar din rațiuni vanitoase. E limpede însă că odată ce și ceilalți membrii ai familiei intră în scenă, aceștia vor concura la întâietatea atenției din partea străinului cu intenții creative. Așa cum scriitorul vrea să-i folosească pe Valerie sau pe Patrick și personajele se vor folosi de fapt de autor. Căci familia Martin se află într-un impas, într-o criză casnică, iar Valerie vede în acest proiect este un potențial antidot pentru resuscitarea sau măcar clarificarea relațiilor familiale.

Deși caută să se mențină la o distanță oarecum profesională, scriitorul lui Foenkinos se va trezi el însuși personaj în mijlocul intrigilor pe care le documentează, uneori cu voia lui (în cazul lui Madeleine), dar mai ales fără voia lui. Surpriza cea mai mare o va trăi chiar scriitorul lui Foenkinos atunci când va realiza că povestea pe care o plănuiește ar putea să-i transforme și lui viața, nu doar personajelor. Intenția sa romanescă orientată asupra unor vieți reale, declanșează un lanț de evenimente care schimbă real viața familiei Martin, în timp ce viața scriitorului, impactată de propriile surse de inspirație se va rătăci într-o ficțiune. Pare complicat? E de fapt satisfăcător de ironic și de amuzant, atunci când veți finaliza acest roman. 

În cele din urmă, în ficțiune sau în viață, atât autorul cât și personajele au ceva de câștigat. Iar câștigătorii ultimi sunt, desigur, cititorii, care au ocazia să se delecteze cu această amuzantă și totuși profundă poveste despre interdependența ficțiunii de realitate.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *