Romanul alcătuit din două părți separate temporal de aproape un deceniu mi-a lăsat impresia unei  versiuni asiatice a poveștilor Elenei Ferrante: construcția unui univers aproape în totalitate feminin și relatarea romanescă din perspectivă feminină, surprinzând personaje în momente de răscruce existențială, în momente în care își reevaluează viața și identitatea, confruntate cu prejudecățile de gen constrângătoare și conservatoare care se evidențiază din fundal.

Povești de vară de Mieko Kawakami

Prima parte a romanului surprinde întâlnirea la Tokyo, într-o vară memorabilă, a două surori înstrăinate de circumstanțe. Natsuko și Midoriko sunt  fete crescute într-o familie săracă din Osaka, cu un tată (poreclit de soacră Cârtițoiul) mai degrabă absent și leneș și o mamă lipsită de educație care a fost nevoită să le îngrijească cum a putut, muncind din greu și îmbolnăvindu-se în cele din urmă. Marcate de destrămarea familiei, de dispariția bruscă a părinților din viața lor, Natsuko și Makiko au fost nevoite să își asume responsabilități adulte de timpuriu, despărțindu-se în cele din urmă la vârsta adultă. 

La momentul desfășurării narațiunii, Natsuko e o scriitoare aspirantă care are încă dificultăți în a-și plăti chiria, aflată într-un blocaj creativ, trăind  o viață în expectativa stabilității. Ea se revede cu sora ei mai mare Makiko și cu fiica acesteia, Midoriko. Makiko lucrează ca animatoare într-un bar (în Japonia, această profesie presupune conversație și încurajarea clienților de a face consumație la bar) și se confruntă cu șocul îmbătrânirii, fiind destul de hotărâtă să apeleze la o intervenție chirurgicală pentru un implant mamar. 

Midoriko este singurul copil al lui Makiko, născut dintr-o legătură pasageră, trăiește un soi de vinovăție existențială a venirii pe lume, atâta timp cât apariția lui Midoriko a împiedicat-o pe mama ei să progreseze social și educațional. Aproape de pragul adolescenței, Midoriko nu e împăcată nici cu transformările fizice pe care urmează să le parcurgă, privind perspectiva sexualizării și a expectațiilor simbolice asociate social drept împovărătoare. Deranjată de proiecția culpabilă a mamei dar și de propria metamorfoză, Midoriko se refugiază într-un mutism selectiv și preferă să comunice doar prin bilețele scrise. Prima parte a romanului urmărește întâlnirea dintre cele trei personaje, în care se simt deopotrivă solidaritatea de familie și de gen, dar și inevitabilele dificultăți de acceptare ale deciziilor personale. 

A doua parte a romanului e proiectată la aproape 8 ani distanță de vara din Tokyo și se centrează mai mult pe viața lui Natsuko, din perspectiva căreia este relatată povestea. Natsuko și-a publicat singurul roman prin care a obținut vizibilitate și popularitate, având acum dificultăți în confirmarea post-debut. În vreme ce Makiko și-a asumat de nevoie statutul de mamă singură iar Midoriko, de acum matură, depășind aparent criza vârstei, se implică într-o relație cu un băiat de care e îndrăgostită, Natsuko resimte dificultatea de a-și asuma feminitatea pe deplin, în dimensiunea ei maternală și relațională: se simte femeie, însă nu își dorește neapărat o relație cu un partener și pune în discuție dorința de a avea un copil. Relația cu propriul ei corp e oarecum complicată, în dimensiunea sexuală –  nu se simte capabilă să simtă plăcere în timpul actului sexual și nici interes pentru sex nu are (motiv care, crede Natsuko, a condus la falimentul singurei relații cu un bărbat pe care a avut-o în tinerețe), pur și simplu e detașată complet de act și de reperele excitante. 

Pe de altă parte, Natsuko devine tot mai preocupată de posibilitatea de a avea un copil iar a doua parte a romanului (intitulată sugestiv în ediția din limba engleză, Ouă – cu referință la ovule) concretizează explorarea protagonistei în încercarea de a-și clarifica motivația în acest sens. Fără un partener stabil și cu avesiune față de sex, lui Natsuko nu îi rămân decât două opțiuni: inseminarea cu donator sau adopția, ambele inaccesibile unei femei singure în societatea japoneză (aparent, apelul la o clinică de donatori de spermă-anonimi sau nu – este disponibil doar pentru cuplurile care fac dovada infertilității). Căutând pe internet variante alternative, un fel de economie subterană a donatorilor de spermă (cu motivații și pretenții dubioase după cum vom afla), Natsuko va lua contact și cu oameni născuți din asemenea donatori care vorbesc despre trauma de a afla despre originea lor incertă la vârsta adolescenței sau a maturității.

Natsuko păstrează, așadar, o dorință de a aduce un copil pe lume, o dorință ale cărei resorturi încearcă să le aducă la lumină: e dorința autojustificată, e o presiune a speciei care triumfă inevitabil în noi, e un gest deplin de afirmare a vieții? E o alegere care nu are nevoie de explicații? Pe de altă parte, această aspirație a ei e confruntată cu dezaprobarea socială de fond (pentru că e o femeie singură care caută, prin căi ocolite decât cele legitimate public, să facă un copil). E un gest cu valențe pur egoiste, dintr-o vanitate ontologică, dintr-o teamă de singurătate, dintr-o pornire pragmatică de a avea pe cineva care să te îngrijească la bătrânețe? Dar dincolo de contextul social potrivit, menit să asigure premisele dezvoltării armonioase, dincolo de potențiala traumă, prin privarea de un tată (instrumentalizat, în acest caz, în forma purei donații biologice), a aduce pe lume un copil pare să însemne asumarea unei poziții pur dictatoriale și asimetrice. 

Așa cum remarcă un personaj, la un moment dat, există un grad de violență în gestul ireversibil al nașterii, o forțare pentru cel ce vine pe lume. Cel născut e plasat, prin natura procesului, într-o situație existențială problematică: e aruncat în lume fără consimțământ, în virtutea deciziei părinților, indiferent cât de dureroasă se va dovedi viața pentru el ulterior. Nu mai poate desface acest gest fundamental. 

Într-un experiment mental propus de o femeie cu care Natsuko se întâlnește, aceasta își imaginează o pădure în care dorm mulți copii și în care ai posibilitatea să intri și să îi trezești. Poate că majoritatea se vor bucura și vor găsi în lumina și în vizitatorul care li se dezvăluie premise pentru recunoștință și totuși, măcar unul s-ar putea să-și fi dorit să nu fi fost trezit vreodată. În această cheie, potențial pesimistă, ar putea  exista oameni pentru care trezirea din somnul neființei să fie un gest de o violență ireparabilă, să își regrete pur și simplu venirea pe lume (chiar dacă am fi tentați să îi calificăm drept depresivi). Ce părinte ar vrea să își asume asemenea risc ireversibil? 

Doar că e în rațiunea speciei să ne reproducem prin acest mecanism asimetric în care viitorul venit pe lume nu este consultat, iar oamenii sunt obișnuiți să își spună cele mai frumoase povești, să găsească cele mai potrivite, nobile justificări pentru acțiunile lor, sunt dispuși să își asume riscul nefericirii și durerii inerente pe care le pot aduce nașterea. Nici nu am avea o ieșire optimistă, în afara suicidului, decât să vedem în prizonieratul viu în care suntem aduși mai degrabă o oportunitate pentru atât de multe posibilități. Ne naștem fără să fi ales și totuși, din acel moment trăim într-o perpetuă libertate inerentă, așa cum remarcau filosofii existențialiști. Din interiorul acestui paradox, Natsuko va lua o decizie pe care vă rămâne să o descoperiți.

Un roman cu momente poetice, atent la detalii, povestea lui Mieko Kawakami explorează provocările femininului într-o lume încă densă în tabuuri. Femeile din această poveste sunt fie singure, necăsătorite, divorțate sau văduve și tocmai percepția acestui statut reflectată social și ulterior individual, le modelează identitatea cu consecințe dureroase care implică marginalizare, discriminare sau îngustare a opțiunilor. 

Dincolo de dimensiunea socială, romanul lui Kawakami este și o explorare a corporalității feminine. Problema îmbătrânirii, problema acceptării realității corporale, raportarea la sexualitate și la potențialul maternal sunt de asemenea teme explorate în roman, confruntate cu filtrul ideologic social. 

Nu în ultimul rând, așa cum aminteam, Povești de vară este o narațiune despre provocările reproducerii în secolul XXI, când dimensiunea tehnică, disponibilă și ameliorată, ridică încă multe întrebări pentru dimensiunea noastră socială. Pe undeva, probabil că romanul lui Kawakami pledează optimist: chiar dacă există rădăcini egoiste în decizia de a aduce pe lume un copil (fie ele genetice sau psihologice), acest gest înseamnă mai mult decât a avea ceva al tău și a lăsa ceva în urmă (o amăgire a nemuririi – în fond, Natsuko și-a publicat deja o creație care rămâne posterității). Acest gest înseamnă mai degrabă a intra, cel puțin din punct de vedere feminin,  într-o relație cu totul particulară și nesubstituibilă – o relație cu un Altul de care suntem legați simbiotic cel puțin o perioadă de timp dar și o relație cu propriul nostru corp redescoperit într-o altă formă. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *