Înainte de a cunoaște subiectul sau micile conflicte ascunse dincolo de copertă, ceea ce atrage la această carte este titlul, Zgomotul lucrurilor în cădere. E aproape ca un vers de poezie contemporană care rămâne cu tine multă vreme. Eu l-am purtat cu mine și după ce am ieșit din paginile cărții, gândindu-mă la greutatea lucrurilor în cădere, la această metaforă a desprinderii și a prăbușirii și, în același timp, a constanței de a rămâne pe loc, într-un spațiu suspendat în care nimic nu se mai poate întâmpla, însă totul poate fi (re)interpretat și (re)trăit.

Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez

Publicată de autorul columbian Juan Gabriel Vásquez în 2011 și tradusă în română de Marin Mălaicu-Hondrari, Zgomotul lucrurilor în cădere apare în colecția Biblioteca Polirom în 2015, fiind reeditată în 2019 în varianta Top10. După lectură continui să trăiești în universul lui Ricardo Laverde și al lui Antonio Yammara, încercând să dezlegi misterul morții și al drogurilor, al unor iubiri și prietenii pierdute. Acesta este efectul fascinației literaturii sud-americane care nu are cum să nu te surprindă sau încânte fie și numai dacă parcurgi câteva pagini din Roberto Bolaño, Jorge Luis Borges, Julio Cortázar sau Gabriel García Márquez.

Juan Gabriel Vásquez reușește să se înscrie alături de aceste nume cu o sonoritate evident mult mai pregnantă, atât prin construcția prozei, cât și prin decupajele subiectelor. Întâmplător sau nu, aflăm despre personajul Antonio Yammara că este profesor la Facultatea de Drept, într-un mod similar și complementar cu autorul care este absolvent al studiilor de drept, continuate apoi la Sorbona un doctorat care are ca temă literatura latinoamericană.

Scrisă asemenea unui poem de dragoste de Neruda, „Ca să mă auzi cuvintele mele/ se subţiază uneori/ ca urma pescăruşilor pe plajă”, la fel și cuvintele și sunetele se lungesc în cartea lui Vásquez cât pentru a le putea auzi și a rămâne cu noi, chiar și după ce am ieșit din paginile ei, când am revenit la viața noastră, păstrându-ne însă, într-un mod paralel și plăcut, la masa de biliard unde cei doi prieteni se întâlnesc. Dacă urmele lui Neruda pe plajă sunt pescărușii, la Vásquez urmele sunt avioanele, cele care se aud mereu prevestind răul, moartea, pierderea.

Supranumit de câștigătorul Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa „una dintre cele mai originale voci latino-americane”, stilul lui Vásquez devine inconfundabil prin minuțiozitatea și veridicitatea cu care redă atmosfera unei țări și a unui trecut zbuciumat, marcată chiar și în decadele care urmează de teorii și fapte inexplicabile ale violenței și suferinței. Cele două personaje a căror viață se intersectează în mod surprinzător – două destine care se atrag uimitor pe axa traficului de droguri columbian – conturează marea poveste a cărții, însă de ele sunt legate și alte istorii personale și chiar comunitare. De remarcat aici este puterea unui singur personaj de a construi o poveste în lipsa celui de-al doilea. Laverde apare aproape episodic ca personaj propriu-zis, însă absența sa devine o prezență mai mult intuită, dorită, în jurul căreia se stabilesc toate relațiile dintre celelalte personaje.

Romanul începe ex-abrupto cu mărturisirea lui Antonio Yammara, care nu poate rezista tentației, dar și datoriei de a evoca prima întâlnire cu misteriosul Ricardo Laverde. Într-o seară, după cursuri, în timp ce beau bere și împărțeau o masă de biliard, Antonio ajunge să îl conducă pe Ricardo acasă, acumulând multe întrebări despre viața și obiceiurile acestuia. Fascinația inițială a lui Antonio pentru Ricardo se păstrează pe parcursul întregului roman, devenind aproape o obsesie de a reconstitui trecutul celui care se prezintă ca fiind pilotul Laverde. Yammara se dedică acestei misiuni chiar cu riscul abandonului propriei familii. Privit din această perspectivă poate fi considerat ca dublu abandon – își părăsește fetița și pe soția sa, Aura, dar se și abandonează total pe sine, se imersează în universul unui personaj aproape străin, mai mult straniu decât cunoscut.

Întors în Columbia după nouăsprezece ani de închisoare Ricardo Laverde devine pilot și se împrietenește cu fotograful Iragarri, cel la care apelează mai târziu pentru un împrumut mare de bani. Iragarri intuiește dinainte de ce are nevoie prietenul său, însă nu și pentru ce. Întâlnirea cu scopul împrumutului are loc cu o zi înainte ca Ricardo să fie împușcat, înainte de a ajunge la înregistrarea pe care o urmărea de ani de zile.

Prin personajul Ricardo Laverde, dar și prin plasarea sa în centrul unei istorii tulburi, autorul marchează ceea ce Paul Ricoeur denumea ca fiind acel trecut care nu mai trece. Antonio îl caută pe Ricardo chiar și după moartea acestuia și se caută pe sine pentru a restabili legătura cu trecutul, încercând să și-l clarifice și, într-un mod aproape invizibil, nutrind dorința de a-l modifica, din perspectiva spiritului iertării, cum menționa tot Ricoeur, adică proiectând un fel de memorie aflată la granița dintre istorie și uitare. Scopul acestei memorii este grija față de trecut, conservarea preocupării față de ceea ce a fost, tocmai de aceea este numită memoria-grijă

Ricoeur susținea că problematica uitării conține problematica memoriei și a fidelității față de trecut, în timp ce iertarea se supune conceptului de culpabilitate, acceptării că există un rău care deja s-a produs (în viziunea lui Ricoeur se specifică și distincția dintre greșeală și rău) și ideea reconcilierii cu tot acest trecut pe care îl cunoaștem. Memoria-grijă vásqueziană se opune uitării, neglijării trecutului. Poate că în alți termeni uitarea ar produce eliberarea de orice grijă, însă această artă a uitării ar fi și cauza distrugerii individualității, pe care personajul Antonio nu o poate îngădui. Nu și-o poate îngădui sieși, după cum nici pe altora nu le permite să practice această subtilă fugă de trecut.

Încă un aspect de menționat ar fi cel că Antonio nu se folosește de propria memorie pentru a reconstitui viața și imaginea lui Laverde, sau o face dar la o scară redusă pe baza unor predispoziții subiective legate de celelalte personaje, însă numeoroase informații îi parvin, de cele mai multe ori, din surse externe, trăind, în absența lui Ricardo, o experiență mediată în raport cu acesta.

Lentoarea și nostalgia cuceresc în această poveste a acceptării vieții ca accident, întâmplare sau destin. Aceasta este într-adevăr frumusețea sau de aici se naște paradoxul ineluctabil – unele evenimente vor avea loc oricât am încerca să le evităm, la fel cum Antonio Yammara nu plănuise de la bun început să intervină în destinul prietenului său, Ricardo Laverde și totuși acest lucru ajunge să se întâmple dincolo de firesc și rațiune.

Există fire invizibile care îi leagă pe cei doi și, cu cât Antonio încearcă se se apropie de Ricardo, hărțile incomplete ajung să se contureze parțial, să complice sau să simplifice traseul urmării casetei și, implicit, al vieții lui Laverde.

Impulsul de a povesti și a încerca să iei parte la destinul celuilalt verifică straniul sentiment al singurătății, îmblânzind senzația de vulnerabilitate a personajelor într-o epocă nefastă. Pierderea controlului în trecut determină dorința controlului în prezent prin resurse minime, iar una dintre acestea este cunoașterea poveștilor, a parcursului și a consecințelor produse de un element nou care intervine în viața cuiva deturnându-i destinul.

Printre altele, în explorarea sa legată de trecutul lui Laverde, Yammara ajunge să exploreze și una dintre proprietățile ascunse ale lui Escobar, Hacienda Nápoles. În absența celor care o locuiau, proprietatea intră într-un proces vertiginos de năruire, fapt care le atrage atenția lui Antonio și Mayei, fiica lui Laverde. În timp ce amândoi înaintează cu mașina pe o alee pavată, prin grădina cu lămâi, își imaginează cum tatăl fetei, Ricardo Laverde și soția sa, Elena Fritts parcurseseră același drum îndrăgostindu-se sub soarele columbian dogoritor. Această scenă m-a dus cu gândul la imaginea redată de Dante în cântul al cinilea din Infern, unde îi regăsim pe Paolo Malatesta și Francesca da Rimini, doi tineri care se îndrăgostesc citind despre iubirea dintre Lancelot și Guinevere, personaje celebre ale Romanelor mesei rotunde. După cum Paolo și Francesca știu că sunt expuși încălcării unei reguli morale – Francesca fiind căsătorită cu fratele lui Paolo, Gianciotto Malatesta – nici Ricardo și Maya nu se simt foarte confortabil în această ipostază a celor doi îndrăgostiți care trișează și trădează. Cei doi continuă să fie împreună în virtutea scopului comun, dar și a apropierii care îi leagă, fiecare dorindu-și de la celălat să afle detalii despre Ricardo Laverde, să-l cunoască și să-l recompună prin ochii altcuiva.

Înainte de a fi împușcat în 1993 pe un acoperiș din Medellín, Escobar ordonă punerea unei bombe într-unul dintre avioanele sale. Întâmplarea care surprinde din nou este că cei trei pasageri aflați la bord în acel moment nu mor din cauza exploziei bombei, ci din cauza impactului cu solul. Așadar, o înlănțuire de fapte stranii descoperite tardiv marchează destinul lui Antonio, chiar și după dispariția lui Ricardo. Condusă pe câteva piste aproape detectivistice cartea aduce în atenție cu fiecare pagină noi fragmente ale unei povești ce pare a nu se încheia niciodată.

Tema romanului ar putea fi resemnarea în fața trecutului și nostalgia de a repara dacă nu viitorul, măcar prezentul fragil pe care îl trăim. Memoria recuperează momente ale groazei și terorii comunitare, dar și personale, care lasă urme în traseul mai multor personaje, adesea fiind vorba chiar de semne fizice vizibile.

Între uitare și iertare, datoria lui Yammara nu este aceea de a trece răul sub tăcere sau de a-l ascunde, cât de a vorbi despre el cu blândețe și calm.

Pentru Laverde, biliardul nu era o modalitate de petrecere a timpului liber, nici măcar o întrecere, ci singura formă prin care putea socializa în acele momente: zgomotul bilelor lovindu-se una de cealaltă, al mărgelelor de lemn deplasate pe vergelele abacului, al bucăților de cretă albastră trecute peste vârfurile tacului acoperit cu piele învechită, toate acestea compuneau viața lui publică. Dincolo de culoarele acelea, fără un tac de biliard în mână, Laverde era incapabil să poarte o discuție obișnuită, iar să întrețină o relație, nici atât. «Cred uneori», mi-a zis singura dată când am vorbit cât de cât serios, «că niciodată nu am privit pe cineva în ochi». Exagera, bineînțeles, dar nu sunt sigur că o făcea cu bună știință. Și la urma urmelor, atunci când mi-a zis asta nu s-a uitat în ochii mei.

În bezna încăperii m-am gândit la toate astea, deși să gândești pe întuneric nu e indicat: pe întuneric lucrurile par mai impozante sau mai periculoase, bolile mai grave, prezența răului mai apropiată, absența iubirii mai intensă, singurătatea mai adâncă. De asta vrem să dormim cu cineva și de asta pentru nimic în lume nu aș fi lăsat-o singură în noaptea aceea. Aș fi putut să mă îmbrac și să ies tiptil, să erg desculț și să las ușile întredeschise, ca un hoț. Dar nu am făcut-o. Am văzut-o căzând într-un somn adânc, fără îndoială un amestec de oboseală de pe drum și de emoții. A-ți aminti te obosește, nimeni nu ne învață asta, rememorarea e o activitate epuizantă, consumă energie și tocește mușchii. Așa că am văzut-o pe Maya dormind întoarsă pe o parte, cu fața înspre mine și am văzut cum în somn și-a trecut un braț pe sub pernă, ca și cum ar fi îmbrățișat-o sau ar fi depins de ea, și atunci mi s-a întâmplat iarăși: am văzut-o așa cum trebuie să fi fost când era mică, n-am avut nici o îndoială că în postura ei se regăsea fetița care fusese, și brusc mi-a fost foarte dragă, într-un fel nedeslușit și absurd. Apoi am adormit și eu. pp. 274-275

Nu e nimic mai trist pentru un om decât să aibă amintiri false. p. 270

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *