Două singurătăți. Despre roman în America Latină de Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez

        Publicată în cadrul seriei de autor Mario Vargas Llosa la Editura Humanitas, în colecția Humanitas Fiction, în traducerea din spaniolă a Tudorei Șandru Mehedinți, cartea „Două singurătăți. Despre roman în America Latină(2022) revitalizează o conversație uitată din 1967 între două personalități excepționale – Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez.

Două singurătăți. Despre roman în America Latină de Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez

Mi-a plăcut structura acestui scurt dialog concis și spumos, însă ca de fiecare dată când aștepți ceva spectaculos, acel ceva întârzie să apară, mai ales dacă deschidem cartea cu gândul că vom descoperi trucuri magice pentru a scrie literatură sau pentru a fi prozatori. Dincolo de acest orizont de așteptare personal neîmplinit, marele atuu al cărții nu îl reprezintă ideea romanului contemporan în America Latină, cât aceea a doi autori care conțin, în egală măsură, revelațiile și contradicțiile unei lumi literare, care a fascinat cititorii încă de la apariție și până astăzi. 

Pornind de la (auto)justificarea lui Gabriel García Márquez că este un timid, încurajat și de Mario Vargas Llosa în această direcție, dialogul se centrează în jurul temei singurătății – a scriitorului ca instanță auctorială, a individului aflat în spatele scriitorului, dar și a celor doi, scriitor și individ real, confruntați cu realitatea, cu celălalt și cu ceilalți. 

García Márquez afirmă în repetate rânduri că singurătatea este o temă care îl interesează și pe care o caută sau o cercetează, în primul rând, din fascinație față de acest fenomen trăit plenar, individual sau la întretăierea drumurilor care duc spre celălalt. În al doilea rând, pentru că nu își propune să vorbească despre tipul unei singurătăți care operează prin excluziune, cât prin integrarea într-un sistem al apartenenței – suntem singuri, dar nu singurii. Un alt aspect de menționat ar fi faptul că autorul de origine columbiană nu urmărește traseul singurătății doar ca stare de grație, privilegiată a propriei personalități, cât dorește să dezvăluie complexitatea individului – a celuilalt, a altuia -, pornind de la sine însuși. America Latină consideră singurătatea o formă de alienare, însă dacă ne îndepărtăm de abordarea din perspectiva unei noțiuni filosofice reacționare, singurătatea devine o problemă și o provocare a omului care poate fi soluționată doar prin intermediul ideii de solidaritate. Gabriel García Márquez susține că scrisul este forma sa personală de solidaritate în fața singurătății

Viziunea asupra scrisului se conturează ca vocație ce se cere îndeplinită în mod necesar. Roland Barthes teoretiza noțiunea de plăcere a textului, în timp ce Márquez oferă o perspectivă complementară prin ideea de plăcere a scrisului, de a povesti o istorie bună, care să-i placă în primul rând lui. Teoria pe care o construiesc cei doi este că această poveste spusă prin intermediul literaturii nu implică angajarea socială sau instituțională legată de recunoașterea scriitorului prin premii. Vargas Llosa și García Márquez refuză mai multe premii pentru a nu fi obligați să răspundă în fața structurilor politice, pentru a nu fi constrânși din punct de vedere estetic și ideologic de forțe și contexte exterioare. Pe de altă parte, tot autorii înșiși susțin și varianta contrară, aceea că în mod cert și inevitabil literatura și scriitorul nu se pot sustrage ideologiei, ținând cont de faptul că cel care scrie este în plin conflict cu mediul în care trăiește și cu societatea. 

Subiectele de discuție se înlănțuie într-un mod firesc, García Márquez și Vargas Llosa cunoscându-se destul de bine, mai mult din ceea ce scriu și prin percepția reciprocă a sensibilităților care îi apropie, decât printr-o îndelungă petrecere a timpului împreună.

          Pe cei doi îi unește, în primul rând, literatura, dar și lumea căreia inevitabil îi aparțin, atât ei, cât și scriitura lor. Confruntați constant cu acest raport dintre scriitor și datoria acestuia de a răspunde în fața comunității sau de a fi vocea acesteia, Llosa și Márquez punctează cu luciditate și fervoare intelectuală ideea autenticității scriitorului și a literaturii sale, atâta timp cât acesta nu decide în mod subversiv să impună sau să apere și să sugereze în cărțile sale traiectorii influențate ideologic de vremurile pe care le traversează. 

Vargas Llosa afirmă că orice literatură bună e progresistă, pornind cu observația de la contextul scriiturii conservatoare caracteristică lui Borges. Dacă în opera lui Borges nu există nicio pornire reacționară, după cum remarcă Vargas Llosa, García Márquez însă a fost acuzat, după cum el însuși mărturisește, de faptul că, scriind o carte frumoasă, scopul acesteia a fost unul reacționar. 

        Columbianul notează acest reproș fără a-și construi o poziție fermă asupra regimului, considerând că intențiile transpar prin intermediul operei, însă fără a fi programate sau ostentative. 

       Există, după cum putem să ne dăm seama pe parcursul dialogului, o concepție a scrisului de dragul unei arte a frumosului. Într-o lume a contradicțiilor și luptelor ideologice acest aspect poate să-și ilustreze și să-și conțină, în același timp, propria inutilitate. Justificată, în mare măsură, de autorul columbian însuși, care merge mai departe pe linia gândirii lipsei de utilitate artistică, dezvăluind că inițial a scris pentru prieteni și pentru a fi iubit și apreciat de aceștia. 

        Dialogul are loc la Universitatea de Inginerie din Peru, la o distanță de cinci săptămâni după ce García Márquez și Vargas Llosa se cunoscuseră și, mai important decât întâlnirea lor, după ce amândoi deveniseră un fel de idoli ai Americii Latine – García Márquez pentru că îi fusese publicat „Un veac de singurătate” și Vargas Llosa pentru că tocmai primise premiul venezuelan Rómulo Gallegos pentru „Casa verde. 

Cartea conține o prefață și o postfață semnată de alți autori prezenți în ziua conferinței, care documentează evenimentul, iar printre aceștia se numără Juan Gabriel Vásquez tradus și la noi în colecția Polirom și Polirom Top10 cu două titluri – „Zgomotul lucrurilor în cădere” (2015, 2019) și „Forma ruinelor” (2018). Vásquez vede excepționalitatea acestei întâlniri prin faptul că după o lungă perioadă în care romanul în America Latină a fost considerat un subiect în afara lumii, deținând doar ediții pirat, de calitate și autoritate îndoielnică, García Márquez și Vargas Llosa vin să așeze literatura latinoamericană pe harta lumii, tocmai pentru că nu își propun acest lucru, însă literatura ajunge să le surclaseze propriile intenții.  

     Mi-a plăcut observația lui Vásquez despre această discuție propusă în Lima cu titlul Romanul în America Latină, dar care, în fapt, nu deschide premisele unei analize despre roman, nici despre America Latină, fiind mai repede stăpâniți de una dintre ideile lui Borges, pe care o voi reproduce ca citat pentru că e prea frumoasă ca să-i pierdem sensul parafrazând-o – „trecerea timpului – și acea curioasă întrupare a timpului care este reprezentată de cărțile pe care le scriem – schimbă cuvintele.”

Într-adevăr există o grijă a ambilor autori față de cuvinte, grija de a nu fi părtinitori cu propriile opțiuni și propriile opere, dar și aceea de a nu fi critici în relație cu ceilalți, chiar dacă remarcă acest neajuns al scriitorilor latinoamericani, anume că cei mai mulți scriu din alte spații – Cortazár scrie din Franța, Fuentes din Italia, Márquez tot din Franța și Llosa din Spania. 

Dialogul nu se desfășoară sub forma unui seminar despre cum se face literatură, cum se scrie în general un roman sau o proză scurtă, cât reunește confesiunile și viziunile personale a doi autori despre modul în care înțeleg și tratează literatura, la granița dintre fantastic și real. Plasați la începutul boom-ului literar din America Latină, cei doi nu își supralicitează nici scrisul, nici menirea în cadrul acestui fenomen amplu. O altă observație semnată de Vásquez explică golul resimțit de cititor, tradus prin absența definirii realismului magic, un gol reflectat de anul discuției, 1967, în care „lumea era atât de recentă, încât lucrurile nu aveau nume”. Acesta fiind contextul în care se desfășoară conversația Llosa – Márquez, în dinamica unui fenomen în plină formare și desfășurare, care își deschide nuanțările odată cu cele două actuale și viitoare somități, rămâne totuși esențial ceea ce prevede Vásquez – columbianul Márquez și autorul proaspetei premiate „Casei Verzi” dețin puterea și voința de a întreține aura mistico-mitologică plasată asupra interpretărilor și a receptării operei lor, reflectată și asupra celor doi ca personalități ale boom-ului literaturii latinoamericane. Surprinzător sau nu, ambii ajung să fie fascinați ei înșiși de fascinația din jurul lor, amândoi în moduri diferite – Vargas Llosa printr-o „conștiință exacerbată a profesiunii sale, veșnic cu bisturiul în mână”, în timp ce „García Márquez știa foarte bine la ce folosește fiecare dintre șurubelnițele cutiei lui de unelte”. 

    Recomand această lectură pentru onestitatea și măiestria cu care este condus dialogul de cei doi interlocutori, cedându-și subtil dreptul la întrebare și la replică, intervenind și descoperindu-se unul în fața celuilalt, dar și pentru modul în care se desprind impresiile despre ei în percepția celor prezenți la întâlnire, din mărturiile recuperate ale literaților momentului – Juan Gabriel Vásquez, Luis Rodríguez Pastor, José Miguel Oviedo, Abelardo Sánchez León, Abelardo Qquendo și Ricardo González Vigil.  

        „Gabriel García Márquez: Să vezi, am crezut multă vreme că o ajutau, însă în realitate totul îi face viața mai grea scriitorului, orice activitate secundară. Când vrei să fii scriitor, te deranjează și te supără mult tot restul, faptul că trebuie să faci alte lucruri. Eu nu sunt de acord cu ceea ce se spunea înainte: că scriitorul trebuie să se chinuie și să trăiască în sărăcie pentru a fi și mai bun ca scriitor. Cred cu adevărat că scriitorul scrie mult mai bine dacă îi sunt rezolvate perfect problemele casnice și economice, și că, fiind mai sănătos, și copii lui fiind mai bine și soția lui fiind mai bine, la nivelul modest la care ne putem mișca noi, scriitorii, va scrie întotdeauna mai bine. Nu e adevărat că situațiile economice dificile ajută, pentru că scriitorul nu vrea să facă altceva decât să scrie și cel mai bine pentru a scrie este să aibă totul rezolvat. Dar se mai întâmplă ceva: faptul că eu puteam să-mi fi rezolvat situația ca scriitor, acceptând burse, acceptând subvenții, în fine, toate formele care s-au inventat pentru a-l ajuta pe scriitor, dar eu le-am refuzat categoric și știu că în privința asta suntem de acord noi, cei care ne numim noii scriitori latinoamericani. Avându-l ca exemplu pe Julio Cortázar, credem că deminitatea scriitorului nu poate accepta subvenții pentru  scris și că orice subvenție te angajează într-un fel”. 

        „Gabriel García Márquez: Cred că influența lui Rabelais nu se regăsește în scrisul meu, ci în realitatea latinoamericană; realitatea latino americană este cu totul rabelaisiană”. 

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *