Lise Bourbeau e cunoscută și publicului din România pentru volumele de dezvoltare personală și autocunoaștere publicate la Editura Ascendent. Dintre acestea, printre cele mai cunoscute sunt cele din seria: „Ascultă-ți corpul”, „Corpul tău îți spune”, respectiv seria dedicată explorării vulnerabilităților din copilărie care ne marchează ulterior în efortul de a ne asuma autenticitatea: „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine”, respectiv „Vindecarea celor 5 răni”. Multă vreme am ocolit aceste volume, pentru că privesc în general cu o oarecare suspiciune cărțile care integrează abordări holistice și spirituale, fundamentate mai degrabă empiric, decât metodologic riguros. Pe de altă parte, de când am luat un contact mai prelungit cu volumele de popularizare care analizează scenariile psihologice ale copilăriei (amintesc aici doar pe Veronique Kohn cu „Ce fel de partener ești?” și pe Stefanie Stahl cu „Vindecarea copilului interior”), am fost mai curios să mă apropii și de perspectiva lui Lise Bourbeau, cu o grilă de lectură ceva mai deschisă.
„Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine” este într-adevăr o carte asamblată mai degrabă empiric, bazată pe o experiență bogată a uneia dintre cele mai cunoscute și populare coordonatoare de școli de dezvoltare personală din Canada. Lise Bourbeau face apel la premise și teorii de sorginte spirituală mai mult sau mai puțin new-age (vorbind despre un Dumnezeu interior și despre vieți anterioare) și aduce în discuție analiza constituțiilor corporale și detaliilor fizice prin care să decodificăm traumele și tipurile de răni psihologice. Asemenea abordări sunt, desigur la granița și dincolo de granița științei și a psihologiei (practicată în sens riguros), chiar dacă ele pot deveni tentante și cuceritoare (așa cum au fost, de altfel, pentru pionierii psihologiei din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea). Caracterul seducător al interpretării constituțiilor fizice este acela că livrează povești simple și elegante, însă reducționiste pentru o complexitate mai mult sau mai puțin de necuprins a psihicului. În fond, ce e mai minunat decât să poți spune lucruri esențiale despre trecutul unui om, doar privindu-l pentru câteva minute?
Faptul că am ochi mai mici, că am un corp subțire, că sunt predispus la boli de piele, probleme respiratorii sau alergii ar trimite, conform lui Bourbeau la faptul că am suferit o rană psihologică de respingere în copilăria timpurie. Faptul că am un trup lipsit de tonus, părți ale corpului care atârnă sau sunt moi, că sufăr de diabet sau miopie sau chiar boli rare (care atrag atenția) ar putea fi legat de faptul că am suferit o rană de abandon. Într-un model teoretic da, pare elegant și există o logică a potrivirilor explorate de autoare. Doar că nu sunt suficiente argumente în acest sens, doar o experiență clinică particulară (indiferent cât de îndelungată). N-am căutat să culeg informații ad litteram din cartea lui Lise Bourbeau, practica clinică m-a învățat că realitatea este suficient de complexă și depinde de multe variabile pentru a putea face asemenea potriviri tranșante.
Cu toate acestea, făcând abstracție de potrivirile simplificatoare sau de inserturile spirituale, volumul „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine” s-a dovedit o lectură utilă, orientativă măcar ca model teoretic general, operațional, ca o premisă de pornire potențial oportună într-un demers de autocunoaștere. Autoarea Lise Bourbeau face apel la teoria generală (agreată și la nivel științific) conform căreia experiențele timpurii fundamentează stiluri relaționale ulterioare. Evenimentele problematice din perioada copilăriei ajung să ne contureze o rană dominantă și o mască complementară. Cu alte cuvinte, copilul care a trăit un anume tip de frustrare intensă, potențial traumatică în raport cu unul sau cu ambii părinți, la o anumită vârstă, va dezvolta o anumită strategie predominantă de relaționare pe care o va folosi ulterior și în viața de adult. Această strategie sau mască, așa cum o numește Bourbeau, ne va împiedica de fapt să devenim autentici mai târziu, tocmai pentru că ea menită să protejeze o durere pe care nu o conștientizăm la prima vedere, dar de care căutăm să ne ferim în mod reflex.
Cele 5 răni pe care autoarea canadiană le aduce în discuție (și în jurul cărora construiește toate acele potriviri fizice și vulnerabilități la boli de care aminteam) sunt analizate în raport cu părintele care le-a provocat (și care, în mod contraintuitiv, este de fapt părintele idealizat de copil ulterior) și cu vârsta la care se produc.
Prima în ordine cronologică, care se produce cel mai de timpuriu, este rana de respingere. Copilul care se simte respins va adopta o mască de fugar, astfel că adultul de mai târziu va căuta să fugă din fața persoanelor care îl pot face să trăiască respingerea și îl va face să devină retras și defensiv, convins fiind că nu e destul de important pentru a-și ocupa locul cuvenit sau că nu are aceleași drepturi ca ceilalți.
A doua rană este cea de abandon, când copilul s-a simțit părăsit de părintele de sex opus, montând ulterior o mască a dependentului. Adultul cu masca de dependent va căuta să obțină atenția celorlalți, devenind solicitant, urmărind să nu rămână niciodată singur, ajungând chiar să mimeze o serie de boli doar pentru a obține ajutorul.
A treia rană este cea de umilire, când părintele care se ocupa de îngrijirea copilului a exercitat un control puternic și critic asupra lui. Compensator copilul și mai târziu adultul vor monta o mască a masochistului, devenind o persoană dedicată întru totul nevoilor celorlalți, uitând de propriile sale nevoi și limite. Un adult masochist va prelua responsabilități, angajamente peste măsură, va face orice pentru a se simți util și a nu se face de rușine.
A patra rană este cea de trădare și e experimentată atunci când încrederea acordată de copil este înșelată de părinți. Adultul cu o astfel de rană va monta o mască de dominator, va deveni neîncrezător, autoritar și intolerant, va căuta să își arate puterea peste tot, să își protejeze mereu reputația și să pară mereu sigur și independent.
În sfârșit, a cincea rană este cea a nedreptății, trăită în raport cu părintele de același sex, rană care duce la blocarea dezvoltării individualității. Masca compensatorie a adultului în acest caz este cea a rigidului. Adultul cu o astfel de mască va deveni un perfecționist inflexibil, rece, critic și exigent atât cu sine, cât și cu cei din jur.
Cele 5 răni identificate de Bourbeau reorganizează, într-un alt model sintetic și accesibil, trăsături ale personalităților accentuate (fugarului i-ar putea corespunde o tulburare de personalitate evitantă, dependentul este un mix de tulburare histrionică și dependentă, dominatorul seamănă cu tulburarea de personalitate narcisică combinată cu una paranoidă, iar rigidul este de departe personalitatea obsesiv-compulsivă), mizând riscant de îndrăzneț spre o integrare și a elementelor somatice sau a vocabularului predominant. Dincolo de aceste aspecte mai puțin credibile, volumul „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine” este de fapt o pledoarie pentru terapie, pentru o mai bună autocunoaștere: accesându-ne vulnerabilitățile cele mai timpurii și mai problematice, exersând conștientizarea lor și gestionarea lor putem ajunge să ne actualizăm potențialul latent, uneori blocat tocmai de aceste strategii de supraviețuire. Unele dintre cele mai interesante observații se găsesc chiar spre finalul cărții, acolo unde Lise Bourbeau vorbește despre calitățile și direcțiile de creștere pe care fiecare rană le poate prilejui. Citită cu o oarecare prudență, mai degrabă în cheie orientativă, pre-terapeutică, cartea lui Lise Bourbeau este un pas bun pe drumul despre care vorbea și Brene Brown, al curajului de a deveni vulnerabil. Mai precis, e vorba de pasul prin care învățăm să ne privim în oglindă, pentru a ne descoperi și înțelege zonele sensibile marcate de biografia noastră timpurie.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
