Erich Fromm a fost un proeminent și influent psihanalist, sociolog și filosof de origine germană, asociat și cu celebra școală de gândire de la Frankfurt de la jumătatea secolului al XX-lea. Unul dintre cele mai cunoscute volume ale sale, care cuprinde o colecție de prelegeri și eseuri, din perioada anilor ‘50 a fost tradus și publicat în limba română la Editura Trei și se intitulează provocator „Patologia normalității. Fromm întinde aparent, chiar din titlu, un fel de capcană psihanalitică, reaminind că, din perspectiva teoriei inaugurate de Freud, normalitatea este mai degrabă un concept teoretic, în practică mai degrabă opac, atâta timp cât majoritatea oamenilor ascund apărări psihologice mai mult sau mai puțin rigide în raport cu propriul inconștient. 

Patologia normalității de Erich Fromm

De fapt, după ce am parcurs volumul „Patologia normalității mi-am dat seama de câteva lucruri: Fromm rămâne, cu câteva excepții, destul de puțin cantonat în paradigma psihanalitică, oferind o perspectivă mai largă explicativă, pentru a încerca să înțeleagă o criză contemporană a spiritului și să înțeleagă conceptul de sănătate mintală în societățile dezvoltate ale secolului al XX-lea. În al doilea rând, ținând cont că o mare parte a materialului cuprins în această carte a fost adunat în anii ‘50, am rămas plăcut surprins de actualitatea perspectivei lui Fromm. Dincolo de câteva referințe la conflictul ideologic al Războiului Rece și la bomba atomică (o mare sursă de anxietate a perioadei care, observăm că revine în atenție, odată cu conflictul din Ucraina), Fromm pare aproape universal sau măcar transepocal în analiza pe care o face societăților vestice, o analiză  prudentă și fără excese ideologic-revoluționare (chiar dacă este parțial tributar marxismului), o analiză limpede, accesibilă și publicului larg. Această senzație de prospețime a scrierii lui reflectă pe de-o parte caracterul profund și vizionar al autorului, dar și faptul că societățile democratice nu au reușit nici astăzi să gestioneze prea bine (ba chiar au adâncit) impactul psihic al culturii capitalismului de consum, o cultură  dătătoare de prosperitate și creatoare aparentă de libertate, dar și o cultură care ne-a crescut rata de apariție a  tulburărilor mintale.

Prima parte, cea mai interesantă și mai actuală a volumului explorează chiar tema surprinsă în titlu: patologia normalității. De fapt Erich Fromm încearcă să înțeleagă un paradox. Prelegerile sale sunt susținute la începutul anilor ‘50 , perioada postbelică de avânt economic și prosperitate în vest și în SUA. Tocmai în aceste societăți avansate, cu toate beneficiile de consum și de asistență socială și medicală, dezechilibrele psihice continuă să crească. Normalitatea culturii vestice în vremuri de pace pare să ascundă în spate fragilități și premise pentru dezechilibru. De aici ideea de patologie a normalității – să fii normal după standardul societății de consum te face de fapt mai vulnerabil la depresie, pentru că omul modern este un om mai degrabă neputincios în a se raporta la realitate voluntar și conștient, obișnuit să trăiască mai degrabă deconectat de nevoile sale reale. Și atunci ce fel de normalitate mai e aceea? Ce înseamnă de fapt sănătate mintală și de ce am ajuns în această situație? Într-o primă fază, Fromm încearcă să contureze în volumul „Patologia normalitățiitabloul societății vestice și să identifice impactul pe care cotiturile economice și ideologice le-au avut asupra cetățenilor săi. Următorul pas este acela de a prezenta și analiza nucleul patologiei contemporane: alienarea (un concept rafinat și simplificat din teoria marxistă). În ultimul pas, Fromm încearcă să prezinte o altă concepție asupra sănătății mintale și coordonatele omului echilibrat.

Raționamentul lui Fromm, similar în fond cu al altor gânditori din epocă (poate mai populari, precum Viktor Frankl) este acela că modernitatea a adus cu ea pe lângă individualism, libertate, inițiativă personală, încrederea în știință (ca o capacitate de a fi obiectivi) și o pregnantă criză a reperelor, odată cu erodarea tradițiilor feudale și religioase. Doar că și omul contemporan păstrează o aspirație transcendentă, nu neapărat spre divinitate, dar dincolo de sine. Ceea ce Frankl numea voință de sens, Fromm numește nevoia unui cadru referențial și nevoia pentru obiecte de devoțiune care nu mai sunt date ca atare în societățile contemporane. Frustrarea acestei nevoi care ne conduce la nefericire e amplificată și de alte coordonate ale societății capitaliste: munca centrată pe profit și subordonată mașinilor, idolatria producției și a consumului, reducerea intensităților afective (Fromm privește depresia nu atât ca o tristețe profundă, cât mai degrabă ca o incapacitate de a simți) și punctul central al teoriei sale, alienarea. 

Prezentă frecvent în discursurile marxiste (acolo unde muncitorul e exploatat și prin înstrăinarea produsului propriei munci), alienarea capătă un înțeles particular în perspectiva lui Erich Fromm. Ea este văzută mai degrabă ca o deconectare, ca o înstrăinare de noi înșine și de lume. În înțelesul îngust al lui Fromm, alienarea devine abstractificare: toate experiențele sunt transformate în abstracții cu valoare de schimb (un fenomen care a fost, e adevărat, esențial în dezvoltarea economică a lumii moderne, dar care a marcat ulterior problematic evoluția societății prin aplicarea acestei logici oricărei sfere de viață). Cultura banului, mai precis cultura transformării oricărei experiențe în valori de schimb care a pătruns adânc în societate (și mult mai subtil decât în timpurile lui Fromm, dat fiind faptul că azi comercializăm atenția și ne vindem pe noi înșine ca branduri) e aplicată de fapt întregului univers uman: e aplicată oamenilor (sentimentul valorii depinde de cât de vandabili suntem și nu de calitățile reale pe care le avem), limbajului, gândirii (manipulăm concepte fără să le înțelegem), sentimentelor (trăim iubirea ca sex sau parteneriat fără tandrețe) în asemenea grad încât ne ducem viața doar într-o realitate a tranzacțiilor, comodă și epuizantă în același timp.  În această realitate ajungem însă să trăim o anestezie senzorială și o plictiseală, un sentiment de gol care devine pregnant și de care căutăm să scăpăm consumând și mai mult,  refugiîndu-ne chiar în obiceiurile care ne provoacă plictisul. Cercul vicios pare greu de spart însă Fromm e prudent optimist și nu idolatrizează alternativa socialistă din URSS. Prezentarea lui se află de fapt în căutarea unui mod de organizare socială și politică care să armonizeze interacțiunea om-mașină și să conserve inițiativa, participarea și responsabilitatea umană. E adevărat că psihanalistul de origine germană trasează doar un cadru de gândire, subliniind necesitatea reflecției, într-o perioadă aflată în plin avânt de prosperitate.

În această căutare a unui reper uman dincolo de normalitatea patologică a consumerismului conformist, într-o perspectivă mai degrabă umanistă (deci depășind definiția societală a omului sănătăos ca om adaptat funcțiilor sociale și atât), Fromm propune o definiție mai largă a sănătății mintale ca o depășire a narcisismului, a alienării și ostilității, redobândirea iubirii și a obiectivității (renunțând la atitudinea religioasă în raport cu știința). Toate aceste trăsături sunt detaliate sintetic (amprentate și de o perspectivă psihanalitică proprie lui Erich Fromm).

Ultimele două părți ale volumului „Patologia normalității ating aspecte conexe discuției cu privire la sănătatea mintală: o parte pledează pentru crearea unui institut de cercetare a omului (un proiect ambițios pe care Fromm nu l-a mai concretizat), iar ultima parte combate o teză încă populară în epoca lui Fromm conform căreia omul pare o ființă leneșă, lacomă, distructivă de la natură și nu poate fi motivat decât prin stimulare predominant extrinsecă, el căutând în mod natural, o stare de inerție și nonacțiune. Această parte, combătută din diferite direcții (neurologice, sociale, psihologice și chiar onirice) de către Fromm este probabil perimată astăzi, iar o parte din contraargumentele lui Fromm au devenit de bun simț în zilele noastre (să nu uităm că Fromm scria aceste materiale în perioada dominată de psihanaliză și behaviorism, perspective care au privit natura umană mai degrabă dintr-un unghi pesimist).

Dincolo de limpezimea scriiturii și inteligența argumentației, volumul lui Erich Fromm merită descoperit și astăzi, la fel ca textele altor pledanți ai umanismului din a doua jumătate a secolului al XX-lea (precum Viktor Frankl de care am amintit sau, mai nou Edith Egers), în aceste vremuri tulburi în care avem nevoie de reconectare și de sens. Aceste elemente, așa cum ne amintesc acești umaniști, nu sunt doar anexe opționale în viața contemporană, ci sunt elemente esențiale în susținerea unei normalități autentice, normalitatea omului conectat la sine și la cei din jur, ca individualitatea responsabilă, conștientă și irepetabilă. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *