Scriitori la infinit – Franz Kafka – nevroză, ficțiune absurdistă, stilul kafkian

Franz Kafka, scriitor modernist de origine cehă, s-a născut pe 3 iulie 1883 la Praga și este important de amintit în seria noastră de articole Scriitori la infinit deoarece este un autor fundamental, a cărui valoare este de necontestat pentru literatura universală. Scrierile sale sunt ele însele o atmosferă, definitiv specifică lui Kafka – punctată de groază, absurd, umor negru, bizar și anxietate. După cum spuneam, stilul unic al lui Kafka a avut un impact extrem de puternic asupra literaturii, cehul aflându-se pe lista scurtă de autori a căror nume s-au transformat în adjective pentru a exprima specificul operei acestuia și anume: kafkian.

Scurt portret biografic

Kafka s-a născut în Praga Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei. Praga era pe atunci capitala Regatului Boemiei, în care se vorbea cu precădere cehă. Tatăl îi este Hermann Kafka (1854–1931), iar mama, Julia (1856–1934).

Am menționat faptul că scriitorul era evreu în contextul antisemitismului în creștere de la începutul secolului al XX-lea, dar mai ales fiindcă părinții acestuia, cu toate că respectă formal tradițiile evreiești, se îndreaptă mai mult spre societatea europeană. Hermann vorbește fluent ceha și se integrează cu succes în comunitate, folosindu-și numele – care înseamnă „stăncuță” în cehă – ca logo pentru magazinul său de galanterii. Tatăl Kafka, insistă, însă, ca fiul să fie educat în spirit german. Franz va învăța de asemenea ebraica și ceha, pe care, însă nu o va cunoaște îndeajuns de bine pentru a crea literatură, germana va rămâne, deci, limba de expresie a geniului său.

Această polivalență a identității tânărului Kafka – vorbitor de limbă germană într-o societate predominant cehă, făcând parte dintr-o mică comunitate evreiască – îi crește atât nesiguranța, cât și sentimentul de neapartenență. Se consideră un proscris, un străin atât față de evrei, cât și de cehi ori germani, iar atitudinile antisemite ale celor din urmă nu ajută acestei crize de identitate.

Relația dintre tatăl și fiul Kafka este una dintre cele mai notorii din literatură.Scrisoare către tata este epistola, acum faimoasă, pe care Franz o scrie părintelui său și reprezintă una dintre cele mai sfâșietoare imersiuni în viața personală a unui scriitor. Dincolo de a fi doar un reproș sau o confruntare a victimei cu agresorul său plin de autoritate, scrisoarea este o magnifică dovadă a geniului literar kafkian. Ioana Pârvulescu declară următoarele cu privire la acest subiect:

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.“

Franz blamează atitudinea rece și reproșurile constante tatălui său tiran. Îngrozit de acest tată-colos în copilărie, tânărul își acuză părintele că l-a mutilat emoțional întreaga copilărie, sufocându-l și acaparându-i gândurile. Se pare că fiul i-ar fi înmânat Scrisoarea mamei sale, în ideea de a ajunge la tatăl despotic, însă aceasta nu-i respectă dorința, din frica de a isca un scandal. Se bănuiește, așadar, că Hermann nu a aflat vreodată ce a pus pe hârtie fiul său. Cert este că Scrisoarea este o comoară, o frântură din sufletul tulburat al lui Kafka, transformată într-o valoroasă bijuterie literară.

Kafka transcende și mediul jurnalului (Jurnal, 1910-1923). Dincolo de a folosi jurnalul în modul tradițional, acesta creează o nouă operă, pictează o lume strecurată prin propria sită. Aici regăsim tot ceea ce Kafka nu a transpus în literatura sa.

Jurnalul lui Kafka mă cutremură și mă urmărește și-n somn. – Mircea Cărtărescu

Jurnalul este capodopera literară a lui Kafka. – The New Yorker

Mircea Cărtărescu declară: „Kafka este mai mult decât un autor pe care-l iubesc, este Autorul, Scriitorul însuși, tocmai pentru că nu a fost niciodată scriitor, ci mult mai mult. Kafka e deasupra scriitorilor modernității tocmai pentru că nu a fost un scriitor. Pentru că a călcat toate regulile meseriei și artei scriitoricești. Pentru că a trăit întreaga sa viață ca o santinelă la limitele limbajului, care, după spusele lui Wittgenstein, sunt și limitele lumii. Acolo unde se sfârșește domeniul științelor, al artelor, al filozofiei, al cunoașterii umane, acolo unde poezia și credința încep să gâfâie din lipsa de aer. Spre sfârșitul vieții, Kafka devenise el însuși o carcasă locuită de un zeu. Vocea sa nu mai putea fi înțeleasă.”

Kafka a fost toată viața firav și bolnăvicios, motiv pentru care încearcă, pe tot parcursul vieții să-și întărească trupul pe care și-l urăște cu patimă cu ajutorul exercițiilor fizice zilnice, prin tratamente naturiste, dar și prin dieta vegetariană pe care o respecta cu strictețe. (Viața secretă a marilor scriitori, Robert Schnakenberg). Acesta moare de tuberculoză la doar 40 de ani, într-un sanatoriu.

Dincolo de corpul care l-a trădat în cele din urmă, psihicul specific lui Kafka, geniul său, este cel cu adevărat valoros, cel care a dat naștere unei opere la fel de particulară precum cea a lui Dickens, Poe sau a altor mari scriitori.

Stilul kafkian

„Știi că ești un mare scriitor atunci când numele tău devine adjectiv. Cum am putea descrie ceva drept kafkian dacă nu l-am fi avut pe Kafka?” – Viața secretă a marilor scriitori, Robert Schnakenberg, Editura Art, 2017, pag.163

O scriere kafkiană este aceea care, dincolo de a fi specifică autorului ceh, avocat de meserie, redă o atmosferă de coșmar, opresantă, bizară chiar, dar mai ales absurdă. Birocrația este cea care, spre exemplu în romanul său Procesul, este pictată ca fiind întruparea absurdului, a raționamentului ce se învârte în cercuri ilogice. Amânarea absurdă și inexplicabilă a procesului personajului K., este cea care face ca acest personaj principal să-și pună la îndoială chiar facultățile mintale. În fragmentul de mai jos se poate observa nevoia, hotărârea și insistența de a căuta sens și logică în comportamentul unor oameni care refuză să își explice acțiunile de neînțeles:

„Ce fel de oameni erau aceștia? Despre ce vorbeau ei? Cărei autorități aparțineau? K. trăia doar într-un stat constituțional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuință? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte ușuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el și să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor chiar când era amenințat din toate părțile. În cazul de față însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei.

Nici vorbă, totul părea a fi o glumă; o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine știe ce motive – poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani – asta s-ar fi putut, firește; poate că ar fi fost de ajuns doar să le râdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să râdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, niște comisionari culeși de pe stradă, cum de altfel și păreau să fie”. – Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom, 2019, pag 9

K., personajul lui Kafka, pe care ne este ușor să-l asociem chiar scriitorului, caută răspunsuri într-o societate care pare că se încăpățânează să-i ascundă adevărul și chiar mai mult, care poate nici nu are un adevăr de ascuns, ci care acționează haotic, cu malițiozitate împotriva unui om care nu se știe vinovat de vreo injustiție și căruia, foarte important, nu i se împărtășește nicicând motivul pentru care are loc procesul. Mulți critici consideră că imaginea tatălui scriitorului este atât fantoma care bântuie, cât și influența cu ajutorul căreia creează această autoritate patriarhală absolută în universul său literar. Hermann este cel care îl ține prizonier în acest proces de judecată continuă în viața personală, fără să se ajungă vreodată la o concluzie și care îi sufocă precum un nor gros de fum personajele principale.

Procesul lui K., amânat la nesfârșit, pentru care primește sfaturi amețitor de ineficiente de la propriul avocat („Ai dăunat enorm procesului tău, care se urnise pe calea cea bună!” –  Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom, 2019, pag 147), crează această stare de anxietate continuă, care nu primește consolare pe întreg parcursul narațiunii. Nevroza rezultată din această situație absurdă, alienarea și bizarul sunt teme specifice nu doar acestui roman, ci întregii opere kafkiene.

„Să primească acum clienții și să discute cu ei? În timp ce procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, funcționarii tribunalului rămâneau aplecați peste dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de tribunal, ca un adaos la proces? Și-o să țină cineva seama, la bancă, de situația lui specială, atunci când îi va aprecia munca?” Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom, 2019, pag 173

Știai că Franz Kafka nu a terminat nici unul dintre cele trei romane – Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927) – și că și-a distrus mare parte din scrieri? Max Brod a adunat și a publicat postum toate scrierile lăsate în urmă de Kafka și moartea sa prematură, ignorând instrucțiunile ferme ale scriitorului și prietenului său bun de a le incendia. – Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom, 2019

Despre nevroza kafkiană

Kafka era nevrotic, știm acest lucru atît din datele biografice ale autorului, cât și din ceea ce putem citi printre rândurile scrierilor sale.

Criticii literari Wellek și Warren, în cartea lor Teoria literaturii, menționează fugitiv nevroza lui Kafka în capitolul Literatura și psihologia, abordând-o sub umbrela a două întrebări.

Prima întrebare este legată de nevroză ca motivație de creare a scriitorului: „Dacă scriitorul este un neurotic, nevroza este aceea care îi furnizează temele operei sau constituie numai motivarea acesteia?” Legat de această primă problemă pe care și-o pun, cei doi cad de acord că nevroza în sine nu este demnă de menționat în critică ori de luat cu adevărat în seamă cu privire la opera unui autor, căci „atunci scriitorul nu se cade să fie deosebit de ceilalți contemplativi”, de alți asemenea lui care suferă de alte caracteristici psihologice ori cărora le stă, pur și simplu în fire să despice firul în patru.

A doua întrebare, însă, și-o pun astfel: „dacă scriitorul se dovedește un neurotic prin temele lui (așa cum în mod sigur dovedește Kafka), cum se explică faptul că opera lui este inteligibilă pentru cititor? Scriitorul pesemne că face mult mai mult decât să consemneze istoricul unui caz clinic”. – Teoria literaturii, Rene Wellek, Austin Warren, pag. 117

Important este, așadar, ce a reușit să realizeze Kafka cu a sa nevroză. Această trăsătură a personalității sale transcende, cu siguranță, zona de diagnostic biografic.

Kafka își transpune visceral nevroza pe hârtie și transmite starea sa de anxietate cititorilor săi,  însă acesta nu este un scop în sine. Perspectiva prin intermediul căreia el și personajele sale experimentează lumea, viața și societatea este cea care este cu adevărat valoroasă și care îmbogățește literatura în întregul său. Felul prin care cehul ne ajută să percepem societatea, atmosfera atât de particulară în care pășim, copleșiți de încărcătura scrierilor lui este ceea ce face din nevroza lui Kafka o experiență literară inedită, puternică și necesară.

Știai că Franz Kafka a lucrat ca avocat la o companie de asigurări și că scria în secret, noaptea?

Lumea scriitorului, lumea lui Kafka

Continuând această idee a perspectivei, a percepției transmise cititorului, ajungem la un alt punct în care este menționat Kafka de către Wellek și Warren, și anume:

„(…) romancierul prezintă nu atât un caz – un personaj sau o întâmplare – cât o lume. Marii romancieri au toți o astfel de lume – care se suprapune lumii empirice, dar se deosebește de aceasta prin conținutul ei coerent. Uneori este vorba de o lume care poate fi localizată pe glob – ca Barsetshiereul și orașele marilor catedrale și comitate din Anglia lui Trollope sau ca Wessexul lui Hardy; dar alteori – ca la Poe – nu este vorba de o astfel de lume: înspăimântătoarele castele ale lui Poe nu se află în Germania sau în Virginia, ci în suflet. Lumea lui Dickens poate fi identificată cu Londra; cea a lui Kafka, cu Praga veche: dar ambele lumi sunt într-un mod atât de specific „proiectate”, create și creatoare – făcând posibilă, prin aceasta, recunoașterea în lumea reală a unor personaje dickensiene sau a unor situații kafkiene – încât identificările par cu totul lipsite de importanță”. – Teoria literaturii, Rene Wellek, Austin Warren, pag. 283

Așadar, Dickens își pictează personajele pe deplin reconoscibile, arhetipuri pe care le reinventează și pe care le transformă în personaje tipic dickensiene, într-o Londră care a fost cândva, iar Kafka creează situații absurde, imposibil de suportat într-o Pragă „veche”, birocratică. Putem recunoaște ambele orașe mari occidentale din operele celor doi. Acest lucru se întâmplă, însă și când vorbim despre mulți alți scriitori, astfel că simpla recunoaștere nu este un scop în sine. Ceea ce îi delimitează pe cei doi de alți scriitori ori creatori, elementul cu adevărat fascinant, este puterea specificului de care se bucură operele lor. Ceva din lumile create de către aceștia este de neconfundat cu alte lumi.

Lumea lui Kafka este atât de impregnată de groaza existențială – exemplificată, poate, cel mai bine în nuvela sa, Metamorfoza, în care personajul principal, Gregor Samsa, se trezește într-o dimineață transformat peste noapte într-un imens gândac a cărui singură grijă este că va întârzia la serviciu și că nu-și va mai putea susține financiar tatăl și sora – de absurdul birocratic punctat inconfundabil în romanul său Procesul sau calitatea suprarealistă a scrierilor sale care fructifică tema coșmarului – o realitate atât de bizară și apăsătoare, de lipsită de sens, încât capătă valențe suprarealiste, febrile, imaginate.

Lumea „proiectată, creată și creatoare” este cu adevărat triumful lui Kafka, o lume de neconfundat, cu propria gravitație creatoare.

Ficțiunea absurdistă

Această lume specifică lui Kafka a impactat literatura considerabil. Tot criticii literari Wellek și Warren sunt cei care spun următoarele legat de genul literar:

„Unul dintre foloasele evidente ale studierii genurilor este faptul că atrage atenția asupra dezvoltării lăuntrice a literaturii, asupra acelui aspect pe care Henry Wells (în New Poets from Old, 1940) l-a numit genetica literară. Oricare ar fi raporturile literaturii cu alte categorii de valori, cărțile sunt influențate de alte cărți, cărțile imită, parodiază, transformă alte cărți – și nu numai pe cele care le urmează în ordine strict cronologică. Pentru definirea genurilor moderne, probabil că metoda cea mai bună ar fi să se pornească de la o anumită carte sau de la un anumit autor foarte influent și să se caute apoi ecoul produs: de pildă, repercursiunile literare ale operelor lui Eliot și Auden, ale lui Proust și Kafka”. – Teoria literaturii, Rene Wellek, Austin Warren, pag. 312

O repercusiune a operei kafkiene a fost dezvoltarea literaturii absurdului, la care aderă și scriitori precum Albert Camus ori Eugen Ionescu. Criza existențialistă, lipsa unui scop ori a sensului, sunt elementele care stau la baza acestei ramuri a literaturii.

Influența operei lui Franz Kafka este ceea ce rămâne în urma scriitorului ceh, dincolo de moștenirea scrierilor sale:

 „Viziunea grotească, halucinantă, impregnată de anxietate a lui Kafka a influențat puternic mulți scriitori, de la existențialiștii francezi la Salinger sau Saramago”. –  Procesul, Franz Kafka, Editura Polirom, 2019

În cazul meu se poate cunoaște foarte bine o concentrare asupra scrisului. După ce mi-am dat seama c, din punct de vedere organic, scrisul reprezintă cea mai fertilă orientare a ființei mele, totul s-a precipitat în aceasta direcție, lăsând fără preocupare toate aptitudinile ce vizau plăcerile sexului, plăcerea de a mânca și de a bea, bucuria meditației filosofice și a muzicii. Mi-am pierdut vlaga în toate aceste direcții. A fost un lucru necesar, pentru că energiile mele, în ansamblul lor, erau atât de reduse, încât numai concentrate la un loc puteau sluji, într-o oarecare măsură, scopului de a scrie. – Franz Kafka

Articol realizat de Roxana Molocea pentru libris.ro.

„Cărțile m-au urmărit, uneori mai timid, alteori mai hotărât, întreaga viață. Începând cu povestirile lui Ion Creangă citite de tatăl meu (cu savurosul și autenticul său accent), continuând cu nopțile nedormite, luminate de magia lecturii din liceu, până la bazele teoretice acumulate în cadrul Facultății de Litere și apoi la descoperirea rotițelor din spatele industriei odată ce am devenit parte din echipa Libris, viața m-a împins, spre norocul meu, din ce în ce mai aproape de lumea cărților.

Lectura este, pentru mine, un exercițiu continuu de empatie. Nu vom cunoaște niciodată cu adevărat și în profunzime viața altei persoane. Fiindcă ne lipsește această capacitate, avem nevoie de resurse, de exercițiu. În acest sens, lectura este esențială. Trebuie să citim, să avem contact cu poveștile de viață a zeci, sute de alți oameni, povești mai mult sau mai puțin codate, ca măcar să începem să înțelegem noi și noi perspective, care să ne ajute să fim mai înțelegători, mai toleranți, mai buni, mai umani.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.