Michel Houellebecq rămâne un caz provocator. El e un autor capabil să exploreze teme recurente timp de ani de zile, prin protagoniști similari în romanele sale. În același timp Houellebecq e un autor care poate să rămână la fel de captivant și provocator chiar și peste decenii, cu volume care se vând încă de la prima ediție în sute de mii de exemplare. S-a întâmplat și cu cel mai recent și mai lung roman al său, „Anihilare”, tradus în limba română la Editura Humanitas

Anihilare de Michel Houellebecq

Reușita lui e legată probabil de actualitatea și permanența de fond a crizei societății occidentale. Consecințele acestui impas paradoxal, în care suntem înconjurați de progres și prosperitate, dar în mijlocul căruia suntem incompetenți în a ne găsi împlinire le regăsim evocate iar și iar în narațiunile lui Michel Houellebecq, fie că vorbim de „Extinderea domeniului luptei”, „Platforma”, „Particulele elementare”, „Supunere”, „Serotonină” sau „Anihilare”. Ca o oglindă necruțătoare în care apare un chip pe cât de deteriorat, pe atât de familiar, romanele lui Michel Houellebecq sunt locuri în care ne privim cu teamă, dar și cu o oarecare speranță. Poate că e vorba de o speranță în găsirea unei forme de mântuire laică sau de consolare a personajelor cu care empatizăm, personaje care capturează ceva din anxietatea și confuzia pe  care le trăim foarte mulți în democrațiile capitaliste.

Vidul de sens anunțat de Viktor E. Frankl încă de la jumătatea secolului al XX-lea, nihilismul valoric de după revoluția culturală a anilor ‘60, birocratizarea, ingerința gândirii economice în toate sectoarele vieții, alienarea produsă de consumerism, deteriorarea capacităților de relaționare și de reconstrucție a unui transcendent, a unui sens sunt fenomene care au măcinat decade la rând societatea vestică, iar consecințele lor sunt reținute și în cel mai recent roman al lui Michel Houellebecq intitulat tenebros „Anihilare”. Și aici regăsim acel cadru al lumii dezvrăjite prin știință, inundată de bunăstare și confort dar totuși insuficientă pentru a închega echilibrul psihologic al locuitorilor ei dezorientați axiologic (îmbunătățirea condițiilor de viață pare să ducă la deteriorarea motivelor pentru a trăi). „Anihilare” este de fapt un roman al explorărilor diverselor strategii de supraviețuire în acest context al crizei societale de fond.

Suntem într-o variantă a Franței din viitorul apropiat care arată mai optimist decât Franța din alte romane ale lui Houellebecq. Fără să cadă pradă birocratizării nivelatoare unioniste din „Serotonină” și fără predarea în fața ascensiunii islamului (ca alternative la epuizarea valorică occcidentală) din „Supunere”, Franța din „Anihilare” arată chiar bine: o țară care s-a relansat economic ca putere în Europa și în lume, grație strategiilor economice din industria auto. De asemenea, deși e pândită de inflamații naționaliste, această Franță imaginată de Houellebecq nu e totuși guvernată de forțele extremist de dreapta și nici de fanatici religioși. Tocmai prin relevanța și puterea pe care o câștigă,  Franța devine ținta unor atacuri teroriste de secol XXI, cu lovituri ce par să crească în intensitate și seriozitate din partea unei grupări obscure, care amestecă repere religioase păgâne cu tactici militare și informatice de destabilizare.

În spatele acestui success economic stă figura unui tehnocrat, Bruno, ministru al economiei într-un guvern relativ echilibrat. Bruno este exponentul primei strategii de supraviețuire din universul houllebecqian, anume refugiul în muncă. Un tehnician exceptional și un neobosit workaholic, Bruno a repus Franța pe harta competitorilor economici. În același timp Bruno are o căsnicie falimentară, e puțin iubit de publicul larg (deși, prin realizările sale ar fi avut potential de a deveni candidat la alegerile prezidențiale) și e atât de singur încât își alege un consilier nu atât pentru relevanța sa profesională, cât pentru a compensa golul unui confident personal disponibil. 

Acest confident este Paul, protagonistul romanului „Anihilare”, personajul-tip al lui Houellebecq: un om la vârsta a doua, un funcționar al aparatului administrativ bine pregătit, aflat în ipostaza observatorului declinului său și al celor din jur. Paul ilustrează rețeta recurentă a supraviețuirii în universul houllebecqian: resemnarea și supunerea în fața ravagiilor singurătății și fragilizării prin îmbătrânire. Paul e prins într-o atmosferă deșertificantă social: pe plan profesional se află într-o poziție în care completează mai degrabă vulnerabilitățile umane ale ministrului, pe plan casnic e înstrăinat de soția sa care preferă alternativa unui stil de viață desexualizant/pseuodospiritualizante (cu practice meditative și diete stricte), dar care, în mod ironic, pare să se detașeze de umanitate prin refugiul într-o solitudine rece. Pe plan familial, Paul e expus crizei domestice declanșate de accidentul vascular infirmizant pe care îl suferă tatăl lui și care readună familia înstrăinată. Acest incident îi aduce în scenă pe Aurelien, fratele mai mic al lui Paul și pe Cecile, sora acestuia. 

Aurelien pare personajul pierdut, învins, pivotul tragic al romanului (omologul prietenului lui Florent din „Serotonină” care se revoltă inutil), individul înghițit și învins de propria inadaptare și incapacitate de a-și trasa bine limitele, umilit profesional și personal (soția sa preferă să apeleze la un alt donator de spermă și să nască un copil de culoare, chiar dacă Aurelien nu e steril). Pe de altă parte, Cecile este figura misterioasă, triumfătoare prin zel religios, impenetrabil și netransmisibil. Sigură pe ea, dezinteresată de standardele feminine de performanță postemancipare, Cecile preferă o viață modestă, a unei catolice martirice, casnice, dar e animată de o loialitate și o consecvență, o încredere și o speranță montate dincolo de orice predicții științifice. 

Cei trei vor fi nevoiți să îl îngrijească pe tatăl paralizat, transportat într-o clinică de recuperare unde se practică însă un soi de eutanasie prin neglijare (prin această ramificație narativă Houellebecq aduce și o critică asupra felului în care sunt tratați vârstnicii în societatea contemporană). Reîntâlnirea celor trei frați se produce pe fondul unor lovituri teroriste misterioase pe care serviciile secrete franceze se străduiesc să le înțeleagă și care ar putea afecta rezultatul alegerilor prezidențiale din 2027, în care campaniile electorale sunt gândite și orchestrate de femei, iar miza rămâne mare, aceea de a-i ține pe naționaliști departe de putere.

Între refugiul în muncă ce îl lasă pe Bruno descoperit, căutând companioni surogați și refugiul în exaltare religioasă care implică o alegere de credință la limita harului sau a nebuniei, Paul descoperă a treia cale de recuperare din deriva pe care o traversează: dragostea. Mai mult decât în romanul precedent, „Serotonină”, Michel Houellebecq îngroașă tușe romantic-nostalgice în „Anihilare”, părând tot mai convins că dragostea e singura experiență care ne poate face suportabilă existența. Nu sondările intelectuale, nu acumulările profesionale și rafinările autentice, ci pur și simplu conexiunea cu Celălalt.  

În „Anihilare”, Paul reușește să refacă universul intim alături de soția lui, dar fără să practice intervenții terapeutice și transformări revelatoare, deci nu după rețete psihologizante occidentale. Pur și simplu, două repere ale singurătății se reîntâlnesc gradual și firesc, fără explicații, analize, doar dintr-o nevoie de reconectare, sincronizată la momentul potrivit. Doar că această reconectare se produce tocmai când Paul se confruntă cu un diagnostic medical sumbru. Ultima parte a romanului lui Houellebecq este și printre cele mai reușite și emoționante, de o melancolie certă. Pe măsură ce Paul alunecă spre stadiile paliative ale bolii, anihilarea sa pare mai suportabilă pur și simplu prin locuirea în această intimitate alături de soția sa. 

Erodându-și ambițiile critice și cinice, „Anihilare” este un roman mai optimist și mai cald decât narațiunile anterioare ale autorului, poate chiar expresia unei împăcări cu sine într-o lume autodistructivă în care rămâne mereu deschisă opțiunea de a nu ne (auto)devora unii pe alții, ci a ne însoți cu blândețe spre destinația finală. Michel Houellebecq ne amintește că indiferent de cum am trăit, contează totuși cum murim. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *