Mi-a plăcut mult subtitlul unui volum recent semnat de Aurora Liiceanu, în cadrul colecției de autor a Editurii Polirom. Totdeauna singură. Nefericiri paralele vorbește despre relații și reperele lor psihologice comune, aproape transepocale într-o manieră inedită, punând în oglindă două destine despărțite de decenii și statut social. 

Totdeauna singură de Aurora Liiceanu

Într-un exercițiu inedit, Aurora Liiceanu pune față în față povestea de amor a unei personalități din spațiul intelectual francez de la începutul secolului al XX-lea cu povestea  de amor a unei femei din zilele noastre, o  exponentă a clasei mijlocii educate din spațiul autohton.

Adesea avem tendința să mitologizăm poveștile de amor ale unor cupluri celebre, să le proiectăm o aură de excepționalitate sau dramatism în acord cu personalitatea protagoniștilor implicați. Chiar dacă poate că nu sunt atât de cunoscuți, Catherine Pozzi și Paul Valery ar putea candida pentru o asemenea poveste mitologică, cu sare și piper. În fapt, narațiunea lor amoroasă eșuată, pe cât de spectaculoasă pare, elaborată în epistole (o parte dintre ele arse), ascunde sâmburii unor vulnerabilități de personalitate și de orizont relațional.  

Catherine Pozzi, o scriitoare franceză inteligentă, născută într-o familie de intelectuali, cu un tată medic indisponibil emoțional, dezvoltă un psihic fragil încă din adolescență. Pe fondul relației tensionate dintre părinții săi și o nevoie aproape obsesivă de a atrage atenția tatălui mult prea ocupat, Catherine trăiește de fapt într-o singurătate amară și, așa cum am putea observa în limbajul psihologiei de azi, nu își dezvoltă capacitatea de a se autoregla emoțional. Astfel că ea ajunge să proiecteze o așteptare relațională fuzională, îl va căuta pe Celălalt ca reper de reglare, un Celălalt pe care să îl stăpânească cu posesivitate și care să îi ofere o iubire idealizantă și o dedicare fără margini. 

În mod ironic (sau poate tocmai aplicând filtrul tiparului masculin al familiei), Catherine se va îndrăgosti de poetul Paul Valery, un tip pe cât de șarmant și de inteligent, pe atât de narcisic și indisponibil relațional. În cele din urmă, Paul Valery nu o va alege niciodată pe deplin (menținând-o în stare de amantlâc intermitent) și nu o va privilegia pe Pozzi în alegerea sa. Pentru a înțelege mai bine instabilitatea relației lor, Aurora Liiceanu o pune față în față cu alte două modele relaționale funcționale: unul monogam, al lui Harriet Taylor și John Stuart Mill (cunoscutul filosof liberal), respectiv unul emancipat, deschis, al lui Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir.

În timp ce relația dintre soții Mill pare să fi fost una mai degrabă rece din punct de vedere emoțional dar extrem de strânsă practic și organizatoric, un fel de duet intelectual (similară cumva cu povestea pe care Aurora Liiceanu a explorat-o în povestea soților Nabokov – Tânăra cu părul alb), relația dintre Sartre și de Beauvoir, împrăștiată printre pasiuni ocazionale și chiar poligamie se definește în termeni de centralitate și periferie (Sartre o consideră pe de Beauvoir, femeia centrală în raport cu prezențele feminine tranzitorii periferice din viața lui). Însă Catherine Pozzi nu ajunge să fie nici suficient de respectabilă și admirată intelectual de Paul Valery (care pare că o va privi mereu cu o atitudine de superioritate, oglindindu-și în ea de fapt propriile nevoi de admirație narcisică) pentru a găsi fundamentul solid din relația Harriet Taylor- John Stuart Mill, dar nici nu va dobândi caracterul central din relația Sartre – de Beauvoir. Asimetria de așteptări dintre cei doi, posesivitatea lui Pozzi, incapacitatea ei de a-și găsi autonomia emoțională (necesară pentru o relație sănătoasă) o vor conduce pe scriitoarea franceză la o nefericire în buclă.

La 100 de ani distanță de ea, Claudia, o tânără atrăgătoare din clasa de mijloc a României oglindește și ea tot o specie de nefericire, fundamentată pe coordonate oarecum similare. Chiar și într-o epocă mai deschisă și într-un context îndepărtat de extravaganțe intelectuale sau de lumina reflectoarelor, nefericirea îmbracă straie similare. La fel ca în cazul Catherinei Pozzi, alegerile Claudiei sunt exersate în prelungirea unor vulnerabilități. Nesigură și inconfortabilă cu ea însăși, Claudia caută  un salvator. Oarecum absentă din relația cu bărbatul cu care se căsătorește, Claudia descoperă tardiv că acesta o înșală și nu cu oricine, ci cu cineva din proximitatea ei. Soția înșelată are curajul să facă alegerea divorțului, deși ajunge la un aranjament relațional cel puțin ciudat cu fostul partener. Apoi, la ani distanță se îndrăgostește din nou și se simte renăscută. Cu toate acestea, bărbatul ales este și el căsătorit, deci e vorba tot de un  bărbat indisponibil autentic relațional și emoțional. Ciclul așteptărilor, speranței și resemnării se prefigurează la orizont, mai ales când proiecțiile unei femei rănite caută pansamente în alte părți mai mult decât în ea înseși.  În această a doua poveste, Aurora Liiceanu explorează sensul cunoașterii celuilalt, problema moralității și a minciunilor într-o relație.

Privite împreună, cele două nefericiri din titlul volumului Aurorei Liiceanu sunt doar în aparență paralele sau sunt paralele mai degrabă raportate la spațiul și timpul în care se desfășoară. În ceea ce privește elementele care le amorsează, ele sunt mai degrabă intersectate sau comune. Indiferent de epocă și statutul social, o mare sursă de nefericire rămâne incapacitatea de conectare autentică la celălalt, conectare care are nevoie de o autonomie de sine și de expectații relaționale realiste. O fragilitate emoțională corelată cu nesiguranța de sine dau naștere unor disconforturi personale care își vor căuta alinarea într-un Celălalt fictiv, un Celălalt care să compenseze și să rezolve ceea ce ani de traumă au vulnerabilizat.  

Când numim această compensare iubire și ne așteptăm ca ea să dureze și să ne facă fericiți, vom cunoaște mai degrabă un parcurs similar celor două protagoniste ale Aurorei Liiceanu. În cele din urmă, trecând prin istorii de cuplu, prin filosofi și psihologi, Aurora Liiceanu pledează din umbră, prin contrast cu poveștile evocate, pentru repere relaționale mature și solide.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *