Ultima vară în oraș sau despre „sindromul apusului de soare” de Gianfranco Calligarich

Ultima vară în oraș” de Gianfranco Calligarich, denumit pe coperta a patra a cărții, nu doar un bestseller, cât și un longseller a fost publicat prima dată în 1973, apoi a intrat într-o zonă a clandestinității, a devenit o carte-cult a cărei urmă s-a pierdut din librării și anticariate. 

Ultima vară în oraș sau despre „sindromul apusului de soare” de Gianfranco Calligarich

După publicarea romanului, Calligarich își abandonează destinul literar și se reorientează către scrierea scenariilor de televiziune. Apărut la Editura Polirom (2021) în traducerea din limba italiană a Ceraselei Barbone, „Ultima vară în oraș” se construiește pe mai multe planuri narative, cel al relației cu orașul, urmat de relația cu ceilalți și relația cu familia. Relațiile pasagere pe care Leo Gazzarra le traversează  – cu interiorul și cu exteriorul, nu doar cu ceilalți – compun un personaj scindat între două microunități ale nostalgiei – cea a familiarității, pe care nu o aprobă ca practică pe termen lung și cea a abandonului, pe care refuză să îl integreze până la ultimele consecințe în structura sa.

Încă din primele pagini e posibil ca romanul lui Calligarich să amintească de „Foamea” de Knut Hamsun, cu toate că acolo singurătatea, senzația alienării și a unui stomac gol scos la plimbare și hrănit exclusiv cu aromele de mâncare din jur sunt mult mai intens și mai pătrunzător descrise. La Calligarich tristețea are note boeme și foamea nu este o catastrofă sau, cel puțin, nu una care să nu-și găsească rezolvare prin vecini și prin cercul extins de prieteni.

Tot în legătură cu acest roman a fost menționat și sindromul Salinger și talentul etalării unei vocații a ratării. Mai mult decât atât, tristețea și resemnarea personajului vin să justifice sau, mai bine zis, să pregătească propria ratare, la care asistă mai mult ca spectator decât din perspectiva rolului principal. Leo pare purtat de întâmplări și ghinioane prin viață și printre ceilalți. Peregrinările își intensifică distanța și durata în ritm cu eșecurile, spațiul urban fiind doar o ramă, un fel de contur de ghidaj care pune în contrast individul și mulțimile.

Relația cu orașul

Privind marea, Leo își amintește versurile unei poezii de Kavafis – „Orașul te va urma: pe-aceleași străzi te vei roti,/ prin aceleași cartiere vei îmbătrâni;/ și sub aceleași acoperișuri îți va albi părul./ Mereu vei sfârși în acest oraș. Cât de plecare – nu spera -/ nici un vapor pentru tine, și nici un drum./ Așa cum ți-ai ruinat viața în acest ungher,/ pe întregul pământ la fel ți-ai distrus-o”. Tânărul în trecut cu aspirații de jurnalist și actualul hoinar, Leo trăiește în poemul citat – își propune de mai multe ori să părăsească orașul și să dispară, însă de fiecare dată rămâne în același loc, cu toată tristețea căreia îi dă o formă poetică, o tristețe pe care o transferă și asupra Ariannei.  

În soarele de vară al Romei aștepți ca la un moment dat să se întâmple ceva capital, ireversibil, ca fel ca în „Străinul lui Camus, când tulburat de soare și de puterea cu care acesta arde, aproape orbindu-l, Meursault scoate cuțitul și îl omoară pe unul dintre cei doi arabi aflați pe urmele sale în deșert. Leo, în schimb, rămâne egal cu sine și cu decizia procrastinării, aproape imobilizat într-o stare de nemișcare.

Relația cu ceilalți

Ajuns în casa prietenilor, Renzo și Viola, lui Leo îi revine rolul de valet sau garderobier, fiind permanent pe jumătate acceptat sau tolerat și pe jumătate cel nepoftit, deși invitat. Răspunde invitațiilor din rațiuni pragmatice, pentru a rezolva urgențe fizice, hrănindu-se la nimereală, cu poftă și pe furiș din proviziile și din frigiderele îmbelșugate ale celor bogați. 

Inventariind oamenii din jurul său, în prima seară petrecută alături de Renzo și Viola – plouat și cu stomacul gol -, se gândește, în timp ce bea al doilea pahar de alcool – viciu la care își propusese să renunțe -, că „suntem asediați și asediatori, […], iar asediatorii sunt sleiți de foame și de dorul de casă”. Tot în casa Violei și a lui Renzo o cunoaște pe frumoasa Arianna, se plimbă împreună cu mașina seara și ziua stau la plajă sau întinși în patul din apartamentul lui, citesc din Swann și discută despre Fitzgerald, Borges și cărțile vechi, despre frumusețea cărților împrumutate – cu îndoituri pe pagini, pete și zgârieturi, dar și despre progresul masiv al societății, care le răpește aceste mici plăceri. 

Cei doi devin incurabili în contemplarea propriilor obsesii, în validarea lor cu celălalt, dar nu sunt lipsiți nici de inteligență, nici de spirit critic în a observa că ceea ce construiesc este o nostalgie „după ceva ce n-au avut niciodată”.

Roma este orașul intelectualilor și al refugiaților – îi așteaptă, îi tolerează și îi alină. Din această perspectivă, Leo își trăiește condiția de rătăcitor ca privilegiu și, în același timp, ca oprimare. Privilegiu justificat de faptul că primește întotdeauna ceea ce are nevoie de la ceilalți, chiar dacă de cele mai multe ori refuză să li se supună sau să le ceară ajutorul. La fel de surprinzăror cum se oprește în peregrinările sale în casele și în frigiderele prietenilor, în același mod i se pune la dispoziție un apartament, de alți prieteni, Glauco și Serena, care părăsesc Roma temporar și îi oferă ocazia de a renunța la traiul prin camere de hotel. 

Graziano, un alt prieten alături de care Leo încearcă să scrie un roman despre uciderea unui tată, moare în luna august, iar verdictul este cădere de la înălțime. În septembrie, Arianna urmează să se căsătorească, însă îi scrie lui Leo să vină să o salveze de plictiseală din vila prietenilor ei bogați. Leo își dă seama că fata vrea doar să-i facă în ciudă logodnicului ei, Arlorio, și cei doi își petrec drumul de întoarcere în tăcere.

Relația cu familia

În pragul sărbătorilor de Crăciun, în aerul rece și umed al orașului, dar și în mirosul de ceață și portocale, lui Leo i se face dor de familia sa și află de la Viola că Arianna îl iubise în tot acest timp. 

Cu zece zile înainte de Crăciun își dorește să revină la Milano, alături de părinți, însă reîntors în orașul în care a crescut se privește în oglinda unei băi publice și înțelege câtă disperare se află în gestul său. În acel moment este pe punctul de a se urca în tren și de a se întoarce, însă continuă, dar când ajunge pe strada pe care locuiesc părinții lui constată cât de liniștită este viața lor și decide că cel mai bine ar fi să nu apară și să nu le tulbure micile obiceiuri casnice desăvârșite în absența lui. 

Mai mult decât a fi o carte despre relația cu familia și cu ceilalți, „Ultima vară în oraș” este un sinopsis al despărțirilor dublat de un irecuperabil sentiment al sfârșitului. În toate etapele descoperim o arhitectură a singurătății care decorează spațiul urban – abandonul celorlalți față de personaj, retragerea lui din viețile celor apropiați, încăpățânarea de a trăi singur și de a nu se considera demn de a fi iubit -, toate acestea trăite într-un mare oraș, Roma. Relația pe care acest flâneur contemporan o dezvoltă cu locurile preferate, primul și cel mai important fiind marea, pe care o părăsește și o (re)găsește de fiecare dată creează o emoție inaugurală și, în același timp, familiară, ca și când s-ar întoarce la un prieten sau la cineva cunoscut, fără ca cel din urmă să-i adreseze prea multe întrebări. 

Un roman al unei interiorități și identități care nu suportă contopirea cu ceilalți pentru că în relație cu mulțimea s-ar crea un iluzioriu sentiment al apartenenței și o imposibilitate a desprinderii. 

Leo Gazzarra trăiește o mare singurătate, cu mici momente în care privirea sa îi cuprinde și pe ceilalți. Deși îi include în viața sa, nu îi ia în considerare atunci când își definitivează deciziile, ca în seara în care Arianna îl așteaptă în fața locuinței dormind, iar el hoinărește după bunul plac până dimineața. 

Atmosfera acestei ultime veri este poetică și plină de mici subtilități despre (im)posibilitatea reconstruirii sinelui în absența celorlalți. Revenind la Roma, Leo își cartografiază imaginar istoria despărțirilor care îl leagă de oraș – amintirea în care îi spune adio tatălui său și momentul în care se desparte de contele Giovanni Rubino di Sant’Elia, primul său angajator – și modul în care aceste despărțiri îi schimbaseră viața. Tot Leo concluzionează în momentul nostalgic al revenirii în oraș că întotdeauna este la fel – „suntem ceea ce suntem nu datorită persoanelor pe care le-am întâlnit, ci datorită celor pe care le-am părăsit”.

Cartea este o suprapunere de acorduri nostalgice ale unei adolescențe târzii – Leo are 30 de ani -, și o încercare de acceptare și resemnare în fața propriei condiții. Personajul visează doar să aibă puțin noroc. 

Leo nu poate ajunge la ceilalți decât în momentul în care nu-i mai are. În mod ironic, „în orașul în care nu se întâmplă nimic iremediabil”, Leo se desparte de cei apropiați, de Arianna, pe care o regăsește și o pierde iar, de prietenul său Graziano, apoi ajunge să se trezească, după patru zile, legat de un pat de fier pentru că aruncase o sticlă goală spre oglinda unui bar și agresase un polițist. 

La finalul lecturii descoperim un alter-ego urban contemporan al „Marelui Gatsby” și destinul unui mare singuratic, care (se) caută (în) prezența celorlalți. Dacă la început persistă sentimentul acelei renumite la grande tristezza, spre final toate apusurile văzute și nevăzute de personaj converg către senzația unei nostalgii greu de numit sau definit, o nostalgie naivă a ceea ce nu a avut, a ceea ce și-ar fi dorit, o nostalgie inventată, personală, autentică.

Poate pentru că e un ritual și ritualurile îți oferă mereu un sentiment de siguranță.

– Știi ce e sindromul apusului de soare? a întrebat.

– Am clătinat din cap și el a început să citească de pe foaie. L-am auzit spunând ceva legat de confuzie mentală, fragmente de personalitate primitivă, agitație și iritabilitate, oboseală fizică și mentală, gesturi automate, delir monoton și confabulație. Confabulație mi-a plăcut mult. 

Tristețea m-a cuprins când trenul s-a pus în mișcare. Când mi-am dat seama că dacă ar fi luat-o într-o altă direcție, în oricare alta, pentru mine ar fi fost totuna.

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *