În ultimii 10 ani am avut parte de o ieșire la lumină, de ascensiunea vocală și publică a unei generații care a rămas mult timp în umbra spațiului public, indiferentă la minciunile și jocurile de putere ale politicienilor de carton, dezamăgită de progresul lent al României în domenii cheie administrative, educaționale sau medicale. Această generație, expusă la trendurile și valorile occidentale, prin tehnologie, prin studii, prin joburi, prin călătorii și-a construit o lume proprie,  bule de normalitate, delimitându-și propriul perimetru al preocupărilor și activităților, cât mai la distanță de sistemul osificat și corupt al aparatului de stat, dominat de clientelism, improvizație și jumătăți de măsură.  

Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars de Alexandra Furnea

Această generație a realizat în cele din urmă că izolarea în bulă își are limitele ei și ajunge mai apoi să fie strivită de neajunsurile peștelui mai mare în care e cuprinsă. Ieșirea în față, protestul activ și ulterior reprezentarea în arena politică a unei categorii sociale mai conștientă și mai educată politic, au devenit în  anii prepandemici semne optimiste ale maturizării societății românești. Mulțimile care au ieșit în stradă în marile orașe, animate de exigențe rezonabile și de nemulțumiri mai degrabă valoric-ideologice decât financiar-materiale (așa cum s-a întâmplat zeci de ani de tranziție) au devenit memorabile și o forță de temut (măcar o perioadă de timp) pentru politicieni. 

A fost nevoie de câteva incidente-scânteie ca să coaguleze asemenea forțe, începând cu   Roșia Montană și continuând, printre altele, cu, tragedia de la Colectiv, respectiv OUG 13. Ieșirea din indiferență probabil că a fost catalizată și de schimbarea tacticii politicienilor: de la răspunsurile evazive, dar încă precaute în situații critice, la minciuni sau atitudini pur și simplu revoltătoare (în fond, dacă oamenii sunt plictisiți și detașați, de ce să nu poți minți cu nonșalanță). Întâmpinarea Ministrului Justiției din 2017 la controversata conferință de presă legată de OUG 13  (altă întrebare) sau afirmația Ministrului Sănătății din 2015 de după incendiul de la Colectiv (avem tot ce ne trebuie pentru tratarea victimelor) au devenit mantre ale sfidării care au declanșat reacții în lanț în rândul generațiilor ce au evitat  ani de zile confruntarea cu sistemul. 

Până să învățăm să devenim proactivi (așa cum a fost în cazul OUG 13), am acționat mai degrabă reactiv, așa cum s-a întâmplat în cazul Colectiv. Incendiul din strada Tăbăcarilor din București a scos la suprafață tot răul camuflat timp de ani de zile în societatea românească, plătit cu dobândă în vieți omenești și a trimis o undă de șoc. La 7 ani de la acel moment, după pronunțarea sentințelor și prea puține intervenții instituționale (mai ales în ceea ce privește spațiile de tratare ale marilor arși), probabil că am început să uităm. Uitarea e, din păcate, ceva la care ne pricepem bine, așa cum au demonstrat anii tranziției, chiar și după tragedii de asemenea proporții.

Colectiv a fost unul dintre momentele de renaștere a spiritului civic, dar a fost și un moment care a lăsat în urmă scrum și vieți pierdute sau schilodite, un moment care a pus în evidență disfuncționalitățile profunde ale aparatului administrativ românesc-nu doar în acele două minute fatale incandescente din Fabrica Pionierul, ci în lunile care au urmat. Colectiv nu a însemnat doar neglijență în autorizații, treceri cu vederea din partea organismelor de control, improvizații, ignoranță, ci, mai departe îngrijiri precare, birocrație împiedicată, profesionalism limitat aducător de suferință fizică și psihică. Viața a mers mai departe, veți crede poate, pentru supraviețuitorii de atunci, pentru familiile îndoliate. Dar cine se vindecă de fapt după un asemenea coșmar? Cât de mult am înțeles despre ce a însemnat travaliul celor pe care poate îi considerăm suficient de norocoși să fi scăpat cu viață atunci?

În acest sens, cartea Alexandrei Furnea, „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”,  e o carte necesară pentru amnezia care riscă să se instaleze. E o carte sinceră, o carte dură, o explorare viscerală a coșmarului combustiei, dar mai ales a (ne)vindecării ulterioare. Deși lucrez în domeniul medical, deși eram student la Medicină când a avut loc tragedia de la Colectiv, deși am urmărit cu interes documentarele și reportajele, nu mi-am putut imagina cu adevărat, până nu am citit cartea Alexandrei Furnea, ce a însemnat cu adevărat această călătorie dintr-un infern în alt infern.

În 2015, Alexandra Furnea era o jurnalistă care își trăia visul, acela de a scrie la o revistă de rock. Făcea parte din generația underground, generația celor care își puneau încă problema plecării din România, generația celor mai puțin dispuși la compromisuri, mai principiali, care refuzau impostura, falsitatea, corupția, căutau izolarea în bule de normalitate, în subterane creative. A fost surprinsă de focul din clubul Colectiv în timpul concertului trupei Goodbye to Gravity și apoi internată la Spitalul de Arși din București. La 7 ani de la acel moment, după luni de spitalizări în România și Germania, după 40 de intervenții chirurgicale, Alexandra Furnea are încă nevoie de tratament (și va avea pentru toată viața). Mutilată deopotrivă fizic și psihic, a ales să scrie „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”, o mărturie despre experiența pierderii și a regăsirii, despre mutilare și vindecare și mai ales despre neuitare. E un jurnal profund și sincer, a cărui lectură autoarea o consideră deschisă: putem să îl privim ca un strigăt de ajutor, o critică a corupției din România, dar și ca o biografie a suferinței care își caută un sens în cele din urmă. Sunt pagini care evocă atât noaptea tragediei din Colectiv, internarea prelungită în Spitalul de Arși, externarea și apoi recuperarea (prea) tardivă într-o clinică din Germania.

Nu îmi dau seama ce e mai cutremurător în „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars”. Suferința fizică și consecințele pe care focul le lasă în urmă în organismul uman (declanșând, prin durere și complexitatea leziunilor noi și noi incendii în tot corpul zile, săptâmâni, luni)? Întâmpinarea insuficient sau chiar inadecvată a pacienților cu probleme atât de complexe? Frigul din saloane, paturile dure reglate cu cutii de perfuzii? Procedurile uneori grăbite, grefe plasate pe plăgi infectate, catetere montate pe viu? Înfiorătoarele băițe, dușurile fără anestezic, cu bureți de silicon direct pe rănile vii? Lipsa de transparență, de onestitate din partea personalului? Sau mai degrabă desfigurarea demnității umane: abordare fără empatie și mai ales învinuirea pacientului pentru că are vene prea slabe, că e prea depresiv sau emoțional? Sau mai degrabă politizarea ulterioară a victimelor, externate fără recomandări lămuritoare, trimise în centre de recuperare care nu aveau capacitatea să gestioneze, nici ele, asemenea pacienți (deși nu puteau să o recunoască). Îngrijiri acordate pe ascuns de asistenți la domiciliu, cu creme și antibiotice luate din spital? Drama familiilor neinformate, epuizate? Uimirea medicilor germani care au preluat și au reintervenit mai apoi peste cicatrici vindecate defectuos, după infecții nenumărate? Nu aș putea inventaria scenele care nu s-au văzut la televizor sau în reportaje, scenele din spatele ușilor închise ale unui sistem de îngrijiri care, cel puțin în această perspectivă pare într-adevăr unul al nevindecării.

Alexandra Furnea nu scrie însă pentru a se răzbuna și a condamna pe cineva anume. În fond, o mare parte a celor implicați în îngrijiri au fost surprinși și copleșiți de proporția incidentului, de timpul scurt și pregătirea rudimentară pentru a gestiona ceva de asemenea dimensiuni (deși rămâne o greșeală greu de înghițit, faptul că nu au recunoscut asta din timp). Negarea sau, în alte situații, imprudența de a interveni temerar au fost și strategii de autoapărare la o situație copleșitoare. Complicitatea prin tăcere și lipsa de transparență au fost probabil tot mijloace activate de reflexele unui sistem care cultivă de ani de zile aparența functionalității. Personalul medical, dincolo de oamenii-excepție, mai empatici sau mai onești pe care și Alexandra îi evocă, are probabil propria sa versiune asupra întregului parcurs și ar fi de dorit, cred eu, ca și mărturia lor să apară (tocmai pentru a nu cădea în capcana diviziunii sociale, a demonizării câtorva figuri care, în felul lor, au fost vulnerabile).

Dacă Alexandra va mai beneficia de intervenții chirurgicale ani buni de acum înainte pentru a ameliora durerea din cicatrici,  mărturia ei și poate a altora care vor avea curajul să reviziteze acest moment, vor menține o cicatrice care trebuie să rămână dureroasă: cea a memoriei naționale, fără de care straturile amorfe de indiferență riscă să ne înscrie din nou pe panta unei comodități periculoase. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *