În 2021, Editura Litera publica traducerea unui roman care avea să devină un fenomen la nivel internațional. Este vorba de adaptarea unei piese de teatru japoneze, semnată de Toshikazu Kawaguchi, intitulată „Până nu se răcește cafeaua”. Continuarea ei, „Povești din cafenea”, a apărut în limba română în 2022. Inventând ciudatul și misteriosul local Funiculi Funicula, spațiul în care clienții pot călători în timp, după anumite reguli stricte, Kawaguchi a reușit să ne ofere un univers aparte, un fel de zonă crepusculară simpatică în care miraculosul devine firesc. Împletind realismul magic cu un subtext existențial, Kawaguchi a construit, pornind de la provocarea întoarcerii în trecut, o fabulă narativă despre importanța legăturilor umane și libertatea atitudinală în fața incontrolabilului, pe care fiecare dintre noi o păstrează.
L-am amintit pe Kawaguchi și am amintit cele două romane publicate în limba română la Editura Litera, pentru că povestea lui Genki Kawamura, un alt japonez tradus și publicat de Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei pare să se plaseze într-o atmosferă similară.
„Dacă pisicile ar dispărea din lume” este un roman sensibil, dulce-amar, cu o premisă cel puțin la fel de provocatoare precum cea a călătoriei în timp. Ce ai face dacă ai știi exact data morții tale și, mai ales, dacă ai putea face un târg, un fel de pact faustic ca să ți-o prelungești? Cum ți-ai trăi mai departe viața, cât ai alege să mai trăiești de fapt?
Protagonistul lui Genki Kawamura este un poștaș în floarea vârstei, rămas fără mamă și cu un tată înstrăinat, care trăiește alături de o pisică îndrăgită pe nume Varză. Poștașul duce o viață destul de obișnuită și monotonă, ba chiar, fadă dacă ne raportăm la comparația cu un potențial film al propriei existențe, pe care o face protagonistul: „scenele proaste țin mult. Pe de altă parte, cele care ar merita urmărite încă puțin sunt tăiate exact în momentul în care devin bune. Așa e viața mea.” Poștașul află într-o zi că suferă de o boală incurabilă, că are un cancer cerebral în stadiu avansat și că mai are de trăit doar o singură zi. Nu are timp să se dezmeticească după așa o veste de proporții și cu un prognostic sumbru, de o precizie inimaginabilă medical, că personajul principal primește o vizită insolită.
Încă de la început, Kawamura strecoară instrumente fabulistic fantastice pentru a crea amtosfera stranie și totuși agreabilă pe care o regăsim și în cafeneaua lui Kawaguchi. Poștașul primește vizita Diavolului, un diavol care nu are o înfățișare înfricoșătoare, cu coarne și anexe monstruoase, ci pare chiar un tip de treabă îmbrăcat relaxat, în cămăși colorate hawaiiene (de fiecare dată cu un alt model). Diavolul îi propune protagonistului o înțelegere: poștașul își poate prelungi viața cu o zi, cu prețul dispariției unui lucru din lume. Entuziasmul protagonistului se curbează rapid, căci există o regulă: nu muribundul va alege ce lucru să dispară din lume, ci însuși Diavolul. Câtă încredere poți avea într-un tip care pare de treabă, în costumația sa relaxată, dar care este totuși Diavolul cu o istețime sinistră, așa cum știm de la Oscar Wilde, Mihail Bulgakov sau C.S.Lewis. Și într-adevăr, adversarul lui Dumnezeu e menit să-l pună la încercare pe poștaș, făcând alegeri aparent aleatorii, dar care vor prilejui reflecții tot mai neliniștitoare pentru protagonist. Curând, personajul principal va ajunge să înțeleagă pilda supereroului Spiderman: cu o putere mare, vine și o responsabilitate mare.
Construind un fel de imagine în oglindă, dar întoarsă a mitului biblic al creației, Kawamura imaginează o desfășurare narativă în șapte zile, din momentul în care poștașul se trezește cu diagonsticul sumbru, dar și cu puterea neobișnuită cu care este înzestrat și până la momentul în care protagonistul își ia ultima decizie (corespondentă zilei în care Dumnezeu s-ar fi odihnit). Personajul principal e invitat, indirect, să recreeze lumea sau mai degrabă să o remodeleze, consimțind la dispariția definitivă a lucrurilor din ea, pentru a-și asigura propria supraviețuire.
Inițial, Diavolul propune, aproape în glumă, să facă ciocolata să dispară din lume, dar alege totuși altceva: să nu mai existe telefoane fixe și mobile. Apoi, Diavolul va anula existența filmelor, apoi a ceasurilor și, nu în cele din urmă a pisicilor. Fiecare decizie a sa, aprobată prin pact de poștaș îl va purta pe protagonist pe firul amintirilor. Deși el nu va sta prea mult pe gânduri inițial, pentru a mai salva o zi din viața sa și nu va calcula toate implicațiile dizolvării unor invenții intrate într-un firesc inevitabil de zeci de ani, ulterior își va cântări mai bine deciziile. Mai ales când se va ajunge la pisici, mai ales când Varză, motanul său va prinde glas și va deschide, chiar și fără să vrea, o altă perspectivă pentru protagonist.
Ce dacă n-ar mai exista telefoane? Ce dacă nu ar mai exista filme? Ce dacă am pierde instrumentele de măsurare a timpului? Ce dacă ar dispărea pisicile? Chiar dacă toți oamenii sunt muritori și dispar, la rândul lor în cele din urmă, nu sunt toate aceste lucruri enumerate mai puțin prețioase decât o viață de om? Nu sunt lucruri la care am fi dispuși să renunțăm, cel mai probabil, dacă ne-am afla într-o situație limită? Nu este viața cel mai prețios lucru?
Doar că poștașul lui Kawamura va înțelege că există o problemă principială, dincolo de legea compensației universale (ca să câștigi ceva, trebuie să pierzi ceva). Anume că totuși există un preț pe care nu suntem confortabili să îl plătim pentru prelungirea vieții (Doar că n-am mai putut crede că a-ți prelungi viața furând ceva de la alții aduce fericire) și că această prelungire de fapt nu are un sens doar prin extensia ei cantitativă. Pe de o parte, prin simplul fapt că suntem ființe care alegem, viața noastră va include inevitabil regrete ce nu vor putea fi compensate, cu fiecare opțiune exprimată vom antrena de fapt o pierdere chiar în acel moment. Pe de altă parte, chiar și lucrurile dispensabile la care renunță poștașul îi vor aminti de fapt de momentele de neînlocuit, de momentele care l-au făcut ceea ce este, alături de ființele de care s-a atașat.
Un cinematograf, un telefon, un ceas nu sunt (doar) simple ustensile, ele devin într-un fel ale noastre, se țes în lumea și în experiența noastră ca parte a vieții individuale, de neînlocuit pe care o ducem, devin purtători de amintiri și simboluri și, într-o anumită măsură mici părticele ale sinelui nostru. Pierderea lor, ieșirea lor din raza obișnuinței, îl vor pune de fapt pe protagonist față în față cu câteva dintre cele mai intense episoade ale vieții sale. Ce-i mai rămâne de făcut poștașului după ultima întâlnire cu Diavolul moralist? Vă rămâne să descoperiți.
Genki Kawamura ne oferă așadar o fabulă modernă despre importanța efemerității noastre, despre sensul pe care îl capătă viața tocmai în orizontul său finit, despre felul în care trecem prin lume și care uneori ne rămâne invizibil și inaccesibil, atunci când suntem prea preocupați de viitor sau de graba supraviețuirii.
„Am trăit treizeci de ani și abia acum am înțeles. Lumea în care am existat și lumea în care n-am existat. Între ele există o minusculă despicătură. Și tocmai această mică, foarte mică despicătură este semnul pe care l-am lăsat eu trăind. ” – fragment din carte
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
