Libris: Sunteți poet, prozator, profesor, cu texte traduse și incluse și în antologii din străinătate. Ați debutat la 27 de ani cu volumul Anul cârtiței galbene. Până la acest moment al debutului, ați mai povestit cum ați aruncat tot ceea ce ați scris până atunci, treizeci de saci cu hârtie scrisă de mână. De ce a fost nevoie de un gest atât de brutal? Ce s-a petrecut după ce, într-un fel, ați renunțat la dumneavoastră, astfel încât ați ajuns să debutați cu un volum care v-a adus și Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu în 2004?
Dan Coman: Întotdeauna a fost așa: pentru fiecare pagină tipărită, am scris cel puțin alte câteva zeci – scriu mult și-s mereu nemulțumit de rezultat (deși gestul în sine de a scrie e plăcere pură – sau tocmai de aia?). Pentru fiecare carte (și în cazul poeziei, și la proză) am aruncat cel puțin treizeci de saci – cu hârtie scrisă de mână, da, pentru că așa scriu de când mă știu, caiet studențesc cu foi veline și pix negru, altfel cum s-ar mai potrivi expresia scârța-scârța pe hârtie? ☺ Mereu a fost așa: pentru fiecare carte tipărită există cel puțin câteva manuscrise la care-am renunțat – uneori mă gândesc că e posibil ca printre manuscrisele astea aruncate să fie pagini foarte bune, poate cele mai bune pe care le-am scris vreodată, la care-am renunțat fără să știu că-s geniale – și-mi place să visez că paginile astea aruncate, adunate într-o singură carte, ar da o capodoperă. Pentru că mereu arăt celorlalți (celor 2, 3 prieteni cărora le dau să citească manuscrisele înainte de tipar) doar ultima variantă – pe celelalte nu le vede nimeni în afară de mine. Și poate că întotdeauna a fost așa: inteligența câștigă fiecare bătălie, dar e foarte posibil ca de multe ori talentul să-i fenteze vigilența, să fie mai sofisticat decât ea și să ajungă la coș ☺ .
Libris: „Pofta de cafea care se declanșa imediat ce terminam de băut cafeaua și care mă făcea să iubesc atât de mult diminețile, încât mă trezeam înainte de 5 doar ca să pregătesc cel mai bun espresso din lume. Apoi, imediat după 6, când ghemul de lumină sălta peste dealuri și începea să-și deșire firele curate pe străzi, un ibric de cafea fiartă, fără zahăr, și încă un espresso lung la 7 jumătate, înainte de a merge la școală.” (fragment din Ce preferi? – volum de povestiri publicat de Editura Polirom)
Care a fost ritualul acestei dimineți în care răspundeți la interviu? Ce vă oferă ritualurile? Ce oferă ele literaturii? Dacă ni-l imaginăm pe Dan Coman, poetul și profesorul, care întotdeauna umblă cu o carte de poezii în buzunarul hainei, cât de perseverenți ar trebui să fim în micile ritualuri ale zilei ca acestea să devină micile plăceri după care se structurează literatura, poezia și viața însăși?
Dan Coman: Ca de obicei: trezirea la 5 dimineața, prima cafea (un espresso scurt, fără nicio altă plăcere prin preajmă), îngrijirea și modelarea tutunului până ce motorașul din cap începe să se încălzească și e gata să dea randamentul optim. Apoi, chiar înainte ca lumina să capete consistență, primele propoziții. Dar abia de la a doua cafea încep propozițiile să se lege între ele, să capete sens, să ducă într-o direcție clară. Însă nici după a treia cafea (la ibric) nu știu clar dacă hârtia tocmai umplută e pentru sac sau pentru tipar – trebuie să treacă timp, cel puțin câteva săptămâni până ce revin la propoziții și decid ce voi face cu ele.
Apoi, după 8, când lumea se trezește și începe viața, trec la cărțile altora – cu unele, e adevărat, umblu luni în șir, citind și recitind, admirând și luând notițe – cărțile, am crezut dintotdeauna, se fac din cărți, iar admirația e cel mai bun exercițiu pentru ca viața să capete consistență și sens.
Libris: Ați beneficiat de mai multe burse, dintre care celebra Iowa International Writing Program în SUA și Schloss Solitude la Stuttgart. Ce rol au avut rezidențele literare pentru dumneavoastră? Sunt locuri în care mintea funcționează la intensitate maximă iar inima încearcă în zadar să se țină după ea? Sunt spații în care regăsiți cu ușurință inspirația sau sunt spații care mai degrabă disciplinează munca și efortul unui scriitor?
Dan Coman: Bursele sunt mană cerească pentru un scriitor! În primul rând, pentru că oferă timp – acel timp excedentar atât de necesar documentării, scrisului, redactării. Evident, în astfel de situații, mintea funcționează cu toate motoarele turate la maximum pentru că e eliberată de (aproape) orice altă obligație. Apoi, la bursele astea întâlnești oameni din diverse colțuri ale lumii și iei contact nu doar cu literaturi necunoscute, ci și cu modalități diferite de a înțelege literatura și piața de carte și modul în care se organizează evenimentele culturale. În definitiv, orice spațiu poate deveni un spațiu privilegiat în măsura în care îți oferă libertate și timp. Pentru că inspirația e muncă – plan bine pus la punct, efort constant, disciplină.
Libris: Cum și când a intrat teatrul în viața dumneavoastră? Inimă și alte prepartate din carne se joacă în prezent la Craiova și la Cluj. Ați fost să le vedeți? Care e sentimentul pe care îl aveți când vă aflați în sală?
Dan Coman: Eu n-am scris niciodată teatru/ dramaturgie. Pur și simplu nu mă pricep la asta. Așa că a fost o mare surpriză când, prin 2015, regizoarea Leta Popescu mi-a scris că a dramatizat și a pus în scenă, la Reactor-ul clujean, Ghinga – un spectacol după povestirea O întâlnire cu cititorii din Irezistibil. Am fost încântat de proiectul Letei (care urma să colaboreze și cu alți prozatori români contemporani pentru spectacolele ei) – în plus, atunci, la Reactor, am descoperit doi actori pe care-i urmăresc și azi cu entuziasm: Doru Taloș și Oana Mardare.
Cu Radu Afrim îmi doream să colaborez încă din studenție, eu fiind un mare fan al spectacolelor sale – și când s-a întâmplat, nu mi-am mai încăput în piele de bucurie! Radu e fabulos, de-o originalitate frapantă, iar maniera în care-a ales să folosească textul din Inimă…a fost pe măsura originalității sale (cu atât mai mare bucuria când Inimă și alte preparate din carne a luat premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol). Încă un lucru extraordinar la Radu e faptul că lucrează (tot mai) mult pe texte ale autorilor contemporani – abia aștept spectacolul după romanul lui Mihai Radu, sunt nerăbdător să văd Seaside stories de la Constanța făcut pe textele mai multor scriitori români, așa cum s-a întâmplat și în Câine cu om. Câine fără om. În plus, cel mai recent proiect la care-am lucrat împreună cu Afrim, La câțiva oameni distanță de tine, e aproape gata și sunt foarte nerăbdător să iasă în lume – se va juca la Bistrița și București, spectacolul fiind o co-producție Palatul Culturii Bistrița – Teatrul Național București.
Libris: În Ce preferi? avem câteva pasaje despre cum este privit un profesor care predă psihologie și filosofie. Cum este Dan Coman profesorul? Cum vă vedeți dumneavoastră, cum vă văd elevii?
Dan Coman: Cum mă văd elevii? Asta ar trebui să spună elevii (deși nu cred că aș vrea să știu) ☺. Ce pot eu să vă spun este că îmi place să predau – deși în liceu (și chiar în studenție) eram absolut convins că n-o să fiu niciodată profesor – mi se părea atâââât de plictisitor ☺ . Și uite că acum, după zeci de ani la catedră, nu mi se mai pare deloc așa – e fascinant să lucrez cu copiii, îmi dau o energie foarte bună – și îmi mai dau încredere: lumea va continua să funcționeze în parametrii normali.
Pe de altă parte, referințele din carte sunt doar niște capcane pentru cititorii interesați mai degrabă de zona detectivistică decât de stil și construcție – viața mea nu are nici cea mai mică legătură cu viețile personajelor mele.
Libris: Intră vreodată în conflict statutul de profesor cu cel de scriitor? Vă gândiți că ceea ce scrieți va fi citit și de elevii dumneavoastră? Vă influențează asta? Primiți feedback din partea lor?
Dan Coman: Am considerat mereu că cititorii sunt (cel puțin) la fel de inteligenți ca autorii. Altfel literatura n-ar avea niciun haz. Și nici n-ar putea să funcționeze dacă s-ar dezechilibra în felul ăsta raportul scriitor-cititor. Sigur, nu toată lumea este încântată de cărțile mele, ceea ce e foarte bine (m-aș îngrijora teribil dacă n-ar fi așa!) – dar niciodată nu mă gândesc la faptul că cineva ar putea să-mi judece viața în funcție de cărțile mele – sunt, așa cum am mai spus, lucruri diferite. La școală sunt profesor, avem multă treabă acolo și treaba asta n-are nicio legătură cu literatura mea.
Libris: Ați relatat într-un alt interviu că ați scris primele două cărți pe Schumann și Brahms. Sunteți meloman? Cum ați ajuns să scrieți o biografie romanțată dedicată lui George Enescu?
Dan Coman: Nu sunt nicidecum meloman. Doar un om care ascultă multă muzică – de la Radiohead la Coltrane și de la Tindersticks la Tom Waits și Bela Bartok. Ascult muzică-n căști atunci când scriu poezie, dar când scriu proză nu suport să mă disturbe nimic. Exact așa a fost și când am scris biografia romanțată a lui Enescu: n-am ascultat muzică deloc. Sigur, documentarea pentru această carte a însemnat și multe ore de audiție (genial Enescu!) – dar când m-am așezat la masa de scris am oprit muzica. N-aș fi scris această carte dacă n-ar fi fost Adrian Botez – cel care a gândit toată această colecție (impresionantă, ajunsă la aproape 20 de cărți) de biografii romanțate. A fost o provocare să scriu o carte de genul ăsta – am avut la dispoziție timp și spațiu limitate, ca să nu mai zic de faptul că eu sunt un amator în chestiuni legate de muzică – dar tocmai aceste impedimente mi-au dat forța necesară să duc la bun sfârșit proiectul Enescu.
Libris: După a XIV-a ediție a festivalului Poezia e la Bistrița putem spune, cred, că acesta este cel mai așteptat festival de poezie al fiecărei veri. Povestiți-ne puțin, pentru cei care nu au fost atât de aproape de acest eveniment, cum a ajuns poezia la Bistrița și, mai ales, de ce revine acolo de 14 ani?
Dan Coman: Vara e minunată la Bistritz – în primul rând datorită acestui festival pe care-l organizez împreună cu Marin Mălaicu-Hondrari și Gavril Țărmure. E o mare bucurie să avem în fiecare an la Bistrița poeți foarte buni din mai multe țări, muzicieni minunați și, lucrul care ne bucură cel mai mult, un public extraordinar care-a crescut de la an la an – și nu e vorba doar de oameni din Bistrița, ci și de mulți tineri din Iași, Suceava sau Cluj care vin special pentru festival și care ne dau foarte mult curaj să mergem înainte cu acest proiect. Proiect care nu ar fi posibil dacă n-am avea aici un manager cultural de excepție, Gavril Țărmure, cel care face posibile multe din evenimentele culturale din Bistritz.
În acest an festivalul se va desfășura între 13-16 iulie și deja au confirmat prezența la Poezia e la Bistrița scriitori importanți din 10 țări – dacă n-ați fost, musai trebuie să veniți la festival – e o perioadă în care orașul se transformă într-un poem!
Libris: Într-un interviu din 2020 publicat în Suplimentul de Cultură răspundeți la ultima întrebare a Alinei Vîlcan, despre cea mai frumoasă întâmplare asociată literaturii, cu un pasaj pe care îl găsim astăzi în întregime în cea mai recentă carte a dumneavoastră de povestiri. Intrăm în acest labirint al intertextelor și autocitărilor dimineața la cafea și seara ne putem extrage fără să ni se simtă absența sau, de fapt, este un joc pe care îl putem numi „să nu mai ieșim niciodată din carte”, cum spune personajul masculin la finalul ultimei povestiri din Ce preferi?
Dan Coman: În fiecare dintre cărțile mele se regăsesc pasaje din celelalte cărți, din interviuri sau din anchete la care am răspuns – doar că în fiecare carte ele capătă altă importanță, sunt folosite într-un alt registru și influențează în mod diferit poveștile. E un joc la care țin mult, un joc pe care voi continua să-l folosesc de fiecare dată când voi scrie – și, cine știe, poate într-o bună zi o să apară o carte construită doar din aceste texte care trec dintr-o poveste într-alta, un puzzle format doar din bucățile astea fluide care s-au mișcat aproape inobservabil dintr-o poveste într-alta, un puzzle care odată completat va însemna o poveste cu totul și cu totul nouă.
Libris: De fiecare dată când vorbiți despre Bistritz și în ultimul volum de povestiri publicat de Editura Polirom (Ce preferi?) mă gândesc la versul lui Konstantinos Kavafis – Orașul te va urma. Vă urmează Bistritz?
Dan Coman: Peste tot. E madlena mea pe care încerc să n-o folosesc în exces ☺ Dar această Bistritz din mintea mea, deși are toate reperele orașului real, e mereu o altă Bistritz, care ține mai mult de geografia personală (aflată mereu în expansiune) decât de cea reală. E elementul care declanșează fiecare text și care face ca, așa cum zice Marin Mălaicu într-un poem, imaginația să devină memorie în extaz.
Libris: Stilul intercalat, interconectat, concatenat al scriiturii dumneavoastră amintește, dincolo de Borges sau Cortázar, pe care îi recunoaștem că respiră în toate paginile, de o altă carte pe care am citit-o recent, anume Confiteor semnată de Jaume Cabré. Care sunt cărțile sau autorii preferați pe care îi menționați poate mai rar în interviuri sau pe care de fiecare dată când răspundeți la un interviu vă spuneți că ați uitat să-i amintiți?
Dan Coman: Ce bucurie mi-ați făcut amintind Confiteor-ul! E o capodoperă, o carte care m-a entuziasmat – așa cum, recent, au mai făcut-o 4,3,2,1 a lui Paul Auster, Păsări în gură, cartea Samantei Schweblin, Dispariția lui Cosmin Perța, Un an de odihnă și relaxare (Ottesa Moshfegh) sau Bărbatul fără cap, cartea Lavinicăi Mitu. Apoi au fost câteva cărți care m-au făcut să-mi doresc foarte mult să scriu proză scurtă – Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată, superbul volum de povestiri al lui Jon McGregor, Anca Vieru – Fără poză de profil, Augustin Cupșa cu Străinătate. După cum au fost cărți pe care tare-aș fi vrut să le scriu eu: Patria lui Arramburu, Sezonul Uraganelor, fabuloasa carte a Fernandei Melchor sau Marieke Lucas Rijneveld – Neliniștea serii. Dar autorul de la care simt c-am învățat cel mai mult în ultimul timp e Colum McCann – formidabile toate cărțile lui!
Libris: Ce cărți așteptați cu interes în 2023? Ce ne așteaptă la Bistrița în 2023?
Dan Coman: Aștept cu nerăbdare noile cărți de poeme ale lui Radu Vancu, Teodora Coman și Florin Partene, romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, cartea de poezii pentru copii a lui Carmen Tiderle, biografia romanțată a lui Rebreanu (sunt foaaaarte curios cine-o va scrie), manualul de română de-a VI-a de la Corint, traducerile din Serhii Jadan, Bruno Schulz, Pound sau Walt Whitman.
Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
One Response
Excelente – întrebările și interviul.
Gândirea scriitoricească de astăzi e provocatoare, în multe feluri: uneori greu de mestecat, stilul plastic sau robust e deseori sacrificat pentru preluări mecanice (chipurile) din realitatea imediată (un fel de cine-verite sau un realism crud, alteori arabescuri imaginative – și el greu de dus până la capăt.
Toată stima pentru dl Sever Gulea.
Felicitări Libris pentru idei și preocupări (v. Categorii) și, desigur, pentru fondul de carte și operativitatea constantă.