Ediția de primăvară a Târgului de carte și experiențe culturale LibFest 2023 ne-a adus în atenție multe volume interesante și autori cunoscuți precum Matei Vișniec, Ioana Chicet- Macoveiciuc, Petronela Rotar, Gáspár György, Niculina Gheorghiță, pr. Constantin Necula, Ioana Nicolaie, Doina Ruști și mulți alții. Dintre cărțile discutate în cadrul târgului amintim Cuvinte alese, un volum antologic, o carte a cărților, așa cum a numit-o editorul ei Vasile Dâncu, o selecție de citate din cele mai importante lucrări ale cunoscutului profesor și medic neurolog Dumitru Constantin Dulcan. O carte care ne ajută să navigăm mai ușor, ghidați tematic, pe marginea subiectelor complexe, fie că e vorba de adevăr, inteligență sau lume spirituală, subiecte pe care profesorul Dulcan le-a abordat în peste patru decenii de activitate medicală, științifică și filosofică.
După o carieră dedicată neurologiei și psihiatriei, după ani de zile petrecuți la catedră, după decenii de cercetări și reflecții îndrăznețe, înaintea timpului lor, profesorul Dumitru Constantin Dulcan este o sursă de inspirație pentru o viață trăită activ, cu pasiunea împărtășirii, dar și cu o curiozitate vie, a descoperirii. E probabil încununarea unui model de viață echilibrat a unei persoane care știe că mereu mai are ceva de învățat. Poate că asta înseamnă să ai un destin intelectual, așa cum a sugerat chiar profesorul Dulcan în discuția de la LibFest, purtată pe marginea volumului Cuvinte alese, apărut la Editura Școala Ardeleană: să îți onorezi chemarea pe care ți-o adresează viața pe calea cunoașterii.
Simțindu-se de mic înstrăinat în lumea rurală în care s-a născut, orientându-se spre lumea cărților încă din copilărie, profesorul Dulcan a renunțat la studiul agronomiei (visând, la un moment dat, să creeze noi soiuri de flori sau chiar să scrie un roman al florilor) și a perseverat pe drumul lung și greu al medicinei. Poate nu întâmplător și-a ales totuși această profesie, atâta timp cât ea e traversată de un ideal devenit necesitate: învățătura care durează toată viața.
Nu s-a oprit aici, la o profesare pragmatică a cunoștințelor pe care le-a strâns de-a lungul anilor de studii și de experiență profesională, ci a perseverat spre o perspectivă vizionară și holistică asupra realității și a omului. Cu pași mari pe calea științei, profesorul Dulcan a căutat să înțeleagă și să explice legătura pe care ultimii două sute de ani de știință par să o fi neglijat: convergența științei cu spiritualitatea.
Suntem ființe instinctuale, venim pe lume cu reflexe formate, ca parte a înțelepciunii naturii, dar suntem și ființe căutătoare de sens și cu aspirații spre ceea ce ne depășește. Suntem ființe înzestrate cu creier, cu minte (ca rezultat al proceselor biologice) dar, așa cum ne amintește profesorul Dulcan, suntem și conștiință. Mai precis, poate chiar un ram al unei conștiințe cosmice, un câmp în care suntem cuprinși și care se manifestă la toate nivelurile de organizare ale viului (de la nivel periferic, elementar, al receptorilor, și până la nivel central, avansat, al neuronilor cerebrali). Ca parte a acestei conștiințe, putem întemeia, în perspectiva profesorului Dulcan, o etică fundamentată natural, tocmai pentru că gândurile cu caracter pozitiv sunt procesate cerebral în alte zone față de gândurile cu conținut negativ. Toate au un impact asupra stării de bine și asupra sănătății noastre, tocmai pentru că mintea e conectată la corp. De aceea e important, în perspectiva profesorului Dulcan, să cultivăm bunătatea și valorile morale. Ele sunt hrană psihică, spirituală și, implicit, pot asigura și sănătatea corpului. Cu toate acestea, suntem echipați să trăim și emoții negative și, într-un fel, avem nevoie de alternanța pozitiv-negativ. Viața nu poate fi doar o continuă bucurie, intermezzourile alternative ne pot oferi repausul și evadarea de care avem nevoie uneori în artă sau în experiențe pe care Susan Cain le numește dulce-amare (acel mix de melancolie cu senzație eliberatoare, înălțătoare).
Privindu-ne dintr-o perspectivă holistică, tocmai pentru că suntem minte și corp, dar și parte a unei conștiințe universale, este important, așa cum ne-a amintit profesorul Dulcan în discuția despre volumul Cuvinte alese, să ne încredem în propriile capacități de autovindecare ale corpului. Încrederea noastră în capacitatea de a ne vindeca de boli aduce o contribuție complementară eforturilor de intervenție medicală. Tocmai de aceea, un medic, în perspectiva profesorului Dulcan nu este doar un om de știință ci și un psiholog bun, cineva care are înțelegere pentru semenii săi, care știe să comunice blând și încurajator chiar și când e vorba de diagnostice dificile. Despre virtuțile medicului de azi, despre zonele de graniță ale medicinei, provocatoare, precum experiențele la limita morții sau extracorporale, despre perspectivele umanității într-un viitor al noii spiritualități, puteți afla mai multe, urmărind discuția cu profesorul Dumitru Constantin Dulcan, înregistrată în cadrul LibFest care a avut loc în luna martie.
Să aveți parte de o primăvară cu o curiozitate neobosită, ca cea a profesorului Dulcan și cu multe cuvinte alese și gânduri bune!
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Un răspuns
Domnule Profesor D. C. Dulcan, vă ascult cu mare plăcere și admirație toate postările dvs. și remarc cât de adevărat este tot ce spuneți. Acum ași vrea să vă povestesc o întâmplare din viața bunicilor mei: Era în jurul anilor 1922 -1923. Din cei opt copii ai lor, vasile era al cincilea și avea 15 ani. Dintr-o neatenție, un țăran l-a lovit cu un drug de fier în cap în timp ce își repara carul. Vasile a leșinat, dar după ce s-a întors acasă, nu a povestit nimic părinților. Au descoperit grozăvia abia când a început să-i curgă puroi din ureche. Avea capul spart. l-au dus imediat la spital, dar medicii nu au știut cum să-l salveze. Nu existau antibiotice. În spital fiind, Vasile a început să-l întrebe pe tatăl lui, bunicul meu. „Tată, spune-mi, au plecat cei doi ruși săpunari din casa aceia? Spunele tată să plece pentru că aceia este casa mea.” Reîntors acasă, bunicul a povestit soției și au hotărât împreună să-i spună că rușii aceia au plecat. „Dacă au plecat, atunci mă duc și eu la casa mea”, a spus Vasile și a murit în brațele bunicului. Pentru că nu aveau loc cumpărat în cimitir, bunicul a cerut un loc de la Primărie, pe care ulterior l-au cumpărat. Pe locul respectiv, au găsit o bucată dintr-o cruce de piatră pe care scria: „Aici odihnesc doi ruși săpunari….”, ale căror nume nu se mai vedeau, șterse de vreme. Această cruce a fost păstrată acolo mulți ani. În anii 1955, 1956 am văzut-o și eu. Întrebarea care se pune este: „De unde știa Vasile că va fi înmormântat chiar în acel loc?”