Unul dintre cele mai ciudate titluri pe care le-am remarcat în ultimul an este tradus în limba română de Editura Publica: „Dacă Nietzsche ar fi fost un narval”. E drept că mi-a stârnit curiozitatea, mai ales că nu știam ce este narvalul, dar bănuiam totuși că e un animal (de fapt, e chiar un pește care trăiește în Oceanul Arctic) și nu îmi era clar de ce ar căuta cineva să imagineze o legătură între un filosof și o asemenea creatură. Justin Gregg scrie însă un volum ușor ironic pe alocuri, pentru a avansa o teză provocatoare, parcă de cârcotaș profesionist care sfidează o judecată comună cultivată și glorificată de sute de ani: inteligența umană pe care ne fundamentăm excepționalismul ca specie nu este neapărat o reușită admirabilă și nu ne așază din toate punctele de vedere într-o poziție superioară a lumii vii. Tocmai în acest sens, titlul face trimitere la unul dintre cei mai influenți filosofi ai ultimelor secole, Friedrich Nietzsche, o figură contradictorie de altfel, care, pe de-o parte compătimea animalele pentru lipsa lor de inteligență, pentru faptul că se împleticesc prin viață fără a știi ce fac, dar le și invidia, căci tot animalele par să fie lipsite de angoasa trăită de oameni.
Nietzsche a lăsat o consistentă moștenire intelectuală omenirii. Însă tocmai inteligența și profunzimea sa au ajuns să îl încurce în a duce o viață echilibrată și fericită. Desigur, tot ce am spus în fraza anterioară poate fi contestat, atât în ceea ce privește legătura dintre inteligență și fericire, cât și în ceea ce privește parcursul emoțional al filosofului german (nu avem de unde să știm cât de fericit a fost de fapt Nietzsche). Miza lui Justin Gregg nu este însă aceea de a reconstrui biografia lui Nietzsche sau de a-i cântări argumentat gradul de împlinire existențială, ci mai degrabă de a pune în oglindă inteligența umană cu strategiile de orientare animală și a urmări în ce măsură ne descurcăm mai bine decât ele și în ce măsură trăsăturile pe care le considerăm unic umane au un revers care ne dezavantajează pe termen lung, în lumea vie.
Justin Gregg pornește călătoria sa comparatistă chiar de la dificultatea conceptuală pe care o ridică inteligența. Nu avem o definiție unanimă, nu știm foarte clar ce este ( o proprietate a minții sau doar o prescurtare pentru o submulțime de trăsături) și nu e un fenomen pe care să-l putem cuantifica ușor (intrând mai degrabă în categoria lucrurilor despre care spunem: știu ce e, când o văd). De inteligență legăm câteva concepte cheie precum capacitatea de a produce limbaj articulat și de a exprima adevăruri sau minciuni, de a fi conștienți de propria moarte, de a fi (i)morali, de a anticipa viitorul, de a dezvolta o conștiință. Se regăsesc toate acestea în lumea animală? Sunt ele elemente care ne diferențiază substanțial și ne oferă avantaje certe în raport cu celelalte viețuitoare? Fără să fie foarte riguros, apelând la trucuri retorice și la cercetări interesante, Justin Gregg face mai degrabă pe avocatul diavolului, ridiculizând pe alocuri pretențiile noastre de excepționalitate.
Oamenii s-au specializat în întrebarea „de ce?”, o expresie a inteligenței doar în ultimii 20.000 de ani. Până atunci, sute de mii de ani, strămoșii noștri s-au descurcat foarte bine fără ea, așa cum o fac atâtea alte specii. Inteligența ne dă două instrumente particulare: imaginația și înțelegerea cauzalității. Ele ne ajută să luăm decizii complexe și să putem planifica. Animalele pot face cel mult asocieri învățate, fără să se descurce cu cauzalitatea (și cu toate acestea, așa cum dezvăluie surprinzător Gregg, o specie de porumbei e capabilă să detecteze mai bine decât un medic radiolog modificările canceroase de pe o radiografie, doar prin condiționare simplă). Pe de altă parte, aceste trăsături care ne-au condus la construcția unor societăți complexe și la cucerirea spațiului, ne-au împins să asamblăm și multe iluzii, unele dintre ele sângeroase și distructive, precum rasismul științific sau paradigme medicale defuncte.
Un alt capitol explorează sinceritatea și minciuna în lumea vie. Nu doar inferența cauzală a pus aparențele premise ale succesului nostru ca specie, ci și capacitatea de a vorbi articulat și a avea o teorie a minții (a proiecta și a imagina că și ceilalți trăiesc stări mentale similare nouă). Dar tocmai aceste trăsături ne fac o specie predispusă la minciună. În lumea animală înșelăciunea e mult mai puțin frecventă (mai degrabă pasivă și neintenționată, precum camuflajul unor cărăbuși, mai rar activă precum cea a fluierarilor care mimează că au aripile rupte pentru a distrage vânătorii sau cea a unor specii de pești care folosesc înșelăciunea tactică în raport cu alți semeni, pentru a obține un avantaj reproductiv) și e folosită punctual. Pe de altă parte, oamenii par structurați pentru credulitate și minciună, încă de la cele mai fragede vârste. Inevitabil ajungem să integrăm transmiterea de informații false cu intenție pentru a manipula comportamentul celorlalți. Așa cum sugerează Justin Gregg, atâta timp cât vom avea o teorie a minții, o capacitate de expresie și o specializare în întrebarea de ce, inevitabil vom folosi minciuna în raport cu ceilalți semeni.
Abilitățile cognitive umane comportă un alt efect secundar surprins de Justin Gregg: recunoașterea propriei mortalități. Ea se bazează pe o conștientizare explicită a timpului, o translație mentală în timp și o previziune situațională. În mod curios, tocmai această recunoaștere ne întărește capacitatea de integrare socială și ne face să visăm și să ne implicăm în proiecte durabile (de la artă, arhitectură și până la tehnologie, care să ne compenseze angoasanta calitate de muritori). Pe de altă parte, conștientizarea mortalității ne predispune la afecțiuni psihice și la nihilism, probleme cu care animalele nu se confruntă. Dar asta nu înseamnă că animalele sunt deplin străine de conceptul de moarte, ele au o concepție minimală a morții, recunosc moartea ca fenomen, dar nu își înțeleg propria mortalitate și tocmai de aceea nu suferă la fel de mult (în acest sens, dacă Nietzsche ar fi fost un narval, ar fi scăpat de multe spaime).
Inteligența ne întemeiază și capacitatea de a construi moralitatea. Dar, în mod ironic, suntem de fapt mai puțin morali decât animalele (atunci când înțelegem moralitatea drept o capacitate de a produce comportamente benefice, minimalizând durerea și suferința). Animalele se ghidează după reguli implicite, nerostite, trăiesc un set finit de emoții care le ajută să se orienteze în grup. Chiar și la speciile de maimuțe, capabile de violență intraspecifică (precum cimpanezii care execută raiduri agresive), nu se întâmplă niciodată ca acestea să ucidă toți indivizii și nici să sancționeze dur și extrem diferențele din grup (precum homosexualitatea). Pe de altă parte, chiar dacă oamenii sunt capabili de reguli formale, explicite și corectări de comportamente pe parcurs, tot ei pot găsi un temei moral pentru orice acțiune, chiar și pentru genocid sau sancționarea fatală a semenilor diferiți.
Inteligența e legată inevitabil de faptul de a fi conștienți, dar asta nu înseamnă că animalele nu sunt la rândul lor conștiente (papagalii folosesc pietre pentru a se pieptăna, elefanții preferă alcoolul în doze la fel de similare cu preferințele umane, deci e sugestiv că sunt capabile de emoții și de comportamente intenționate, că au un nivel de autoperceptie temporală, corporală, socială). Pe de altă parte e adevărat că oamenii au acces la un număr mai mare și mai complex de lucruri accesibile minții conștiente și au o capacitate de a gândi și a modifica viitorul. Însă tot oamenii suferă de miopie predictivă, o incapacitate de a ne păsa cu adevărat de ceea ce se întâmplă în viitor – chiar și când anticipăm consecințele îndepărtate ale acțiunilor noastre pur și simplu nu ne pasă la fel de mult (așa că de cele mai multe ori vom cumpăra o banană din supermarket, chiar dacă știm că prezența ei acolo în fața noastră a presupus tehnologii care distrug mediul și echilibrul ecologic al planetei). Chiar dacă ne mândrim că ne putem extinde mintea în viitor și că înțelegem procese cauzale, de fapt nu avem creiere proiectate să se descurce cu consecințele pe termen lung (iar criza ecologică a ultimilor 50 de ani și dificultatea implementării unor măsuri de reechilibrare globală o confirmă).
Plină de curiozități interesante din lumea animală (care ne dezvăluie rudimente ale trăsăturilor pe care le considerăm excepționale în cazul nostru), volumul lui Justin Gregg, „Dacă Nietzsche ar fi fost un narval” este o pledoarie pentru asumarea unei modestii autoironice în ceea ce privește statutul nostru de exponenți ai lumii vii, o amintire a faptului că, deși ne credem stăpânii planetei, sălbăticiunile pe care le considerăm primitive în jurul nostru se descurcă, pe termen lung, mai bine decât noi.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
