În luna iunie Zeruya Shalev a fost prezentă în România, la București și Brașov. Marți, 20 iunie, autoarea a avut un dialog cu Magda Grădinaru la Institutul Cervantes, urmat miercuri, 21 iunie, de o lansare și sesiune de autografe la Librăria Humanitas Cișmigiu, de data aceasta alături de Tania Radu, Cătălin Striblea, Cristian Pătrășconiu și Denisa Comănescu, director al editurii Humanitas Fiction și moderator al evenimentului.
La Brașov întâlnirea cu scriitoarea israeliană a avut loc joi, 22 iunie, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania împreună cu Dana Pîrvan, Adrian Lăcătuș și Denisa Comănescu. Înainte de lansarea oficială, în prezența cititorilor, Zeruya Shalev a făcut o vizită și librăriei Șt. O. Iosif, unde colegii de la Libris.ro au discutat cu autoarea despre scris, viață și destin, dar și curiozități literare, ritualuri cotidiene și multiplele fațete ale culturii israeliene.
„Destin”, cea mai recentă carte semnată de Zeruya Shalev, publicată la editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, în traducerea Ioanei Petridean este titrată de publicațiile internaționale ca roman politic și poveste de familie, propulsând-o în mod decisiv în rândurile clasicilor literaturii israeliene.
În cadrul lansării din București autoarea a dezvăluit că „Destin” este un monolit între istoria unei povești imaginate și istoria vieții tatălui ei, cel care a inspirat-o să scrie despre gruparea subterană Lehi. În copilărie, tatăl ei povestea despre luptele politice ale Israelului, în care fusese implicat, însă ea și fratele ei, fiind copii nu acordau importanță acestor relatări. Ca urmare, la maturitate, amintindu-și de tatăl ei, a încercat să se documenteze și să recompună biografic și ficțional fragmentele pe care le ignora în copilărie.
Romanul este construit pe o structură de tip matrioșcă – o poveste în interiorul căreia se dezvoltă fire narative secundare, interconectate cu marea istorie politică a Israelului și cu existențele unor personaje care încearcă să se sustragă din fața propriului destin, deturnându-l sau amânându-l, până când își dau seama că fără cunoașterea adevărului nu vor putea dobândi nici coerența propriilor identități sfărâmate, neînțelese, scindate între lumea lor interioară, cea a părinților și cea a narațiunilor prezentului.
Un alt element de construcție important în conturarea unei povești, amintit și în cadrul cursurilor de scriere creatoare, este plasarea conflictului major al cărții între membrii unei familii, o lecție pe care o desprindem citind și marile romane ale literaturii universale. Toate romanele Zeruyei Shalev țin cont de această regulă care angajează empatia și curiozitatea cititorului, dar asigură și un parcurs al destinului care se cere soluționat.
Atara este surprinsă într-un moment al conflictului interior între datoria de a fi mamă pentru fiica ei din prima căsătorie și ipostaza de soție și iubită a actualului ei soț, Alex. Prin această dimensiune scindată a personajului autoarea își propune să tematizeze vulnerabilitatea și fragilitatea feminină, cea care generează o criză identitară, amânată ani la rând, încă din copilărie și până la maturitate. Atara nu știe de ce poartă acest nume, ales de tatăl ei, Manu, și se îndreaptă spre descoperirea primei căsnicii a acestuia cu Rahel, o femeie ajunsă la vârsta de nouăzeci de ani, recăsătorită la rândul ei și mamă a doi băieți.
În ritm cu degradarea alarmantă a stării de sănătate a soțului ei, Atara își face griji pentru taciturnul lor fiu comun, Eden, reîntors din armată cu vizibile semne traumatice care îl determină să se închidă în camera sa, să își ignore familia, să caute pe internet exemple de soldați care au recurs la sinucidere ca efect post traumatic al șocului războiului și, cel mai des, să nu răspundă solicitărilor disperate de a comunica primite din partea mamei sale.
În câteva zile, Atara trece printr-un carusel de emoții și situații neprevăzute, cele mai multe declanșate din dorința ei de a-și cerceta trecutul. Singura care o susține în acest proces este Abigail, fiica ei din prima căsătorie, cea cu Doron, aflată la studii în străinătate, înclinată să privească aceste stări ale mamei cu detașare, posibil ca o reacție firească impusă de distanță, dar și pentru că are alte interese – un iubit de care Atara nu știe, află mai târziu de la tatăl fetei, conștientizând că există lucruri pe care ea se iluziona că le cunoaște, însă fiica sa i le ascundea în mod deliberat.
Ca într-un șir al evenimentelor tragice, după moartea tatălui, Atara îl pierde pe Alex, în aceeași zi în care se încăpățâna să ajungă la Rahel cu scopul precis de a afla secretele unui trecut întunecat, cu puternice ecouri în existența din prezent a celor două personaje feminine.
Pe de o parte, pentru Rahel apariția Atarei constituie o șansă de a se elibera prin intermediul dezvăluirii, de a scăpa de chinul tăcerii și al secretelor purtate o viață, pe de altă parte, Atara se află într-o permanentă (re)negociere, cu sine și cu ceilalți, a deciziei de a investiga trecutul, amânând de mai multe ori drumul către fosta soție a tatălui său, regretând că nu a rămas în casa ei până la final, în aceeași măsură în care nu este scutită nici de reproșul conștiinței față de durerile lui Alex, care simultan cu drumul soției sale de la Haifa spre Tel Aviv, se află în spital însoțit de fiul lor, Eden.
Fascinant în cazul Atarei este unul dintre principiile care îi leagă viața privată de cea profesională – dorința ei actuală de reconsolidare a vieții oamenilor asemănătoare cu procesul arhitectural de restaurare al caselor. De-a lungul căsniciei, Alex îi atrage atenția, în repetate rânduri, că acest mod în care își ghidează viața și profesia nu-i vor aduce satisfacția așteptată, căutarea și aflarea adevărului nu conțin un tip de autenticitate intrinsecă, de necontestat, afirmație pe care o regăsim încă din primele pagini ale romanului cu referire la Rahel – „Oamenii nu sunt clădiri. Nu poți să-i restaurezi. Nu poți să ajungi la fundație”. La finalul cărții, Atara ia decizia de a începe o nouă construcție de la zero, în absența lui Alex se întoarce la el și îi ascultă sfatul, vinde casa în care au locuit împreună și pe care în alte vremuri și-o dorise atât de mult și pornește spre Rahel.
Cea mai recentă carte a Zeruyei Shalev mi-a amintit de un eseu celebru al lui Paul Ricoeur, „Memoria, istoria, uitarea”, în care autorul susține că „iertarea constituie orizontul comun al memoriei, al istoriei și al uitării”. Într-adevăr romanul are la bază un principiu al memoriei care jalonează între amintirile trecutului și faptele din prezent. Sunt puse în oglindă gesturi ale personajelor feminine, care pe parcursul poveștii vor căpăta o simbolistică aparte, fiind elemente-cheie ale modului de raportare la familie, dar și la propria individualitate – în prima pagină Rahel bate la ușa soacrei sale din Ierusalim așteptând un răspuns legat de plecarea bruscă a soțului ei, Manu, în timp ce, când Rahel are deja nouăzeci de ani, Atara este cea care bate la ușa ei, căutând să relege firul unei povești din care face parte, dar în care s-a simțit toată viața o străină. Atara se caută pe sine în povestea Rahelei, în sincron cu Rahel, cea care își dezvăluie trecutul simultan cu derularea poveștii din prezent a Atarei. Trecutul celor două femei este legat de o poveste care le-a îndepărtat, aproape anulând prezența uneia în destinul celeilalte. Aceeași poveste ajunge în prezent să le reconcilieze într-un mod care le depășește voința proprie.
Tot Paul Ricoeur punctează faptul că există un traseu deschis între ideea de greșeală și cea de iertare, o traiectorie imprevizibilă și disproporționată între cele două – greșeala are puterea de a genera actul iertării, însă, dincolo de acest fapt, un alt pas important îl constituie numirea acelei iertări. Cu alte cuvinte, Rahel și Atara, mărturisindu-se scapă în parte de povara greșelii și devin inițiatoarele unui proces de iertare pe care și-l asumă, spre care pornesc în mod tacit și simultan. Ce mai amintește Ricoeur privind acest pas al iertării prin greșeală este diferența de altitudine între cele două – „profunzimea greșelii” și „înălțimea iertării”, o distanță care poate fi acoperită folosind două moduri de limbaj, primul se centrează pe singurătate, eșec, luptă, elemente care aparțin de „datele experienței” (J. Nabert), pe care le pune împreună cu „situațiile-limită” (Karl Jaspers), de unde decurge gândirea reflexivă, una dintre aceste experiențe limită fiind constituită de moarte și de pierdere. Al doilea act de limbaj prin care se împlinește iertarea este cel legat de omagiul adus dragostei și bucuriei – „Astfel începută, traiectoria iertării va avea în continuare o formă de odisee”, afirmă Ricoeur, punct în care putem concluziona că, într-adevăr, pe Atara și Rahel le aduce împreună o odisee a greșelii, însă tot ele sunt cele care (re)scriu în continuare, cu blândețe și empatie, o odisee a iertării, armistițiu al memoriei în fața prezentului, cel care și încheie cartea „Destinului”.
Tematic cartea apelează și la resursele personale ale autoarei, absolventă a studiilor biblice, motiv care o determină să insereze în text discuții despre credință și salvarea prin intermediul convertirii sau reconvertirii la ceva în care fiecare e dispus să creadă în mod esențial. Rahel și Atara sunt convinse că deciziile celorlați le-au împins către destinul prezent, când, de fapt, există o serie de evenimente la care au contribuit personal și care le-au trasat sau marcat în mod iremediabil existențele. Pe de altă parte, toleranța fiului Rahelei este o consecință a înclinației sale spre religie, un fel de acceptare care poate fi dobândită prin răbdare și renunțare asumată, o viziunea religioasă din vechile texte care contribuie la înțelegerea realității moderne. În mijlocul deșertăciunii, religia și credința pot semnifica o soluție de viață atunci când niciuna dintre celelalte soluții nu rezistă, o pildă în acest sens fiind traseul zbuciumat și post traumatic privind războiul.
Autoarea israeliană creează un roman în care nu primează războiul între popoare, cât războiul între sexe, așa cum afirma răspunzând la una dintre întrebările interlocutorilor de la București, o lume în care bărbații îi înțeleg pe ceilalți bărbați, iar femeile caută mângâiere una la cealaltă, însă femeia și bărbatul, priviți în calitatea lor de cuplu rămân scindați, fragmentați în relație, neauziți și neascultați în nevoile lor de genul opus.
Provocarea reconcilierii femininului cu masculinul este îndeplinită doar parțial pe tot parcursul romanului – Rahel și Manu trăiesc o poveste de iubire neașteptată, însă cu final tragic, în timp ce Atara și Alex se caută continuu unul pe celălalt, fără a se găsi niciodată pe deplin sau, cel puțin, nu așa cum se așteaptă fiecare să se întâmple această întâlnire.
Zeruya Shalev este, în această carte, autorul omniscient, care, cu toate acestea, poate fi surprins de propriile personaje, singura certitudine pe care o are ca povestitoare fiind dorința intensă de a restaura trecutul celor două prezențe feminine, a Rahelei cu ajutorul Atarei și invers. În rest, personajele surprind prin acțiunile și deciziile lor, fără a se supune unui suprascript narativ, care nu acceptă deraieri de la traseul stabilit inițial. Dimpotrivă, fiecare abatere a personajelor conduce către ideea unor consecințe de nesurmontat în ceea ce privește propriile vieți, contrabalasând cu șansa și nevoia reconstiturii adevărului și a faptelor reale care le influențează traseul.
„Destin” semnifică nevoia de reveni prin poveste la ceea ce a rămas neînțeles din trecutul Rahelei și al Atarei, dar și un manifest despre puterea femeilor de a-și acorda o nouă șansă, de a se alina una pe alta și a construi sentimentul de pace care le-a lipsit întreaga viață.
„Și aproape că-i urmase sfatul, doar că a hotărât ca, înainte de asta, să mai urmeze o școală de vară la Florența, și în timp ce stătea împreună cu prietena ei zi de zi, de dimineața până seara, într-una din vechile piețe ale orașului, a înțeles cât de mare este forța stratificării, ce bogăție a discursului poate fi creată de diversele straturi puse laolaltă, după cum a înțeles și că și-a găsit locul pe axa timpului și a spațiului, în lungul parcurs al procesului de restaurare, în care se cere să lași loc și pentru cei care au trăit înaintea ta, transformându-te într-un fel de agent al memoriei.”
„Se aștepta la o poveste mai simplă, la trădarea unei femei, nu a destinului. Soarta nu poate fi trădătoare, pentru că ea nu-ți oferă nici un fel de asigurări. Dar ce l-a făcut oare pe tatăl ei să renunțe la soție, iar mai târziu, la fiica lui, de ce i-a pus numele ăsta, dacă voia să uite, de ce s-a purtat așa cu ea, dacă voia să-și aducă aminte? Dar poate că nu e nici o legătură între numele pe care i l-a dat și felul în care s-a purtat cu ea, și atunci de ce i-au fost spuse lucruri pe tonul acela frânt al împărtășirii suferinței, al recunoașterii?”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
