Varujan Vosganian, autorul lunii iunie: „…mă consider poet, chiar și atunci când scriu proză.”

Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958, Craiova, România) este economist, om politic și scriitor român de origine armeană. Este președintele Uniunii Armenilor din România de la reînființarea acesteia în 1990 și președinte interimar al Uniunii Scriitorilor din România de la finalul lunii martie 2024. Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. A publicat atât poezie, cât și proză, iar volumele sale au fost premiate sau nominalizate la premii importante în țară și în străinătate, dintre care menționăm: Marele Premiu ANGELUS, Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia” și Premiul pentru „Cea Mai Bună Traducere”, în cadrul Galei Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS (2016). Pe lângă distincțiile literare, lui Varujan Vosganian i s-au acordat „Crucea Sfântului Andrei”, oferită de Patriarhia Română (2008), Medalia ”Movses Khorenatsi”, oferită de Președintele Armeniei, Serj Sargsyan (2011), Medalia ”William Saroyan”, oferită de Guvernul Armeniei (2012) și multe alte premii de excelență și distincții acordate pentru contribuțiile sale în mediul economic, universitar românesc etc.

Adrian Lesenciuc: În luna decembrie a anului trecut, invitat fiind în Brașov la o întâlnire cu cititorii din acest oraș, ați purtat un dialog nu numai pe marginea volumelor recent publicate, Povestiri despre oameni obișnuiți (proză scurtă, 2022) și Neîndemânatic de viu (versuri, 2023), ci și cu promisiunea unui nou volum, Dublu autoportret. Iată-ne la jumătate de an distanță, cu lucrarea proaspăt publicată la Editura Polirom, dumneavoastră fiind scriitorul lunii iunie pe platforma Libris. De ce a apărut atât de târziu acest roman al Revoluției? A fost necesară scrierea lui abia acum, când pagina vieții, „o foaie acoperită cu scris mărunt”, se îndoaie perfect pe ziua-muchie, împărțind viața în jumătăți egale? După romanul Cartea șoaptelor, al primei jumătăți și al vieții de dinainte de viață și de moarte, va urma și un roman al celei de-a doua jumătăți?

Varujan Vosganian: Am scris pe prima pagină a Dublului autoportret: „În timpul poveștii, am aproape treizeci și doi de ani. De atunci, au mai trecut treizeci și doi. (…) Pășind cu băgare de seamă pe puntea îngustă și adâncindu-mi privirea spre abisul care se cască de-o parte și de alta, aș putea rezuma totul într-o frază: am trăit o jumătate de viață în comunism, fără să mă vatăm cu totul, și o jumătate de viață în postcomunism, fără să mă lecuiesc cu totul.”

De fapt, cartea e un dialog: cele două jumătăți ale vieții mele dialoghează una cu alta. Concluzia noastră, ascultându-le, stă în titlu, Dublu autoportret, și în simbolistica lui.

Dacă peste acele evenimente s-ar fi lăsat coperta a patra, cea a înțelegerii și a asumării, atunci am fi putut spune că e târziu. Din păcate, nu este târziu, mai sunt atâtea lucruri de spus, de înțeles și de asumat despre zilele Revoluției. Postfața cărții explică de ce. (observați că încerc să trezesc interesul cititorilor, cu răspunsuri neterminate 😊).

Dublu autoportret este o carte despre memorie. Or, memoria nu aparține trecutului. Ea este ceea ce ne-a rămas din trecut, ceea ce păstrăm din el. De aceea memoria aparține prezentului. Deși pare paradoxal, Dublu autoportret, evocând fapte petrecute acum mai bine de treizeci de ani, este totuși o carte despre prezent. Despre ceea ce simțim acum din ceea ce am trăit și n-am trăit. Este de fapt o carte a retrăirii, fie că e vorba de prezențele sau de absențele din viețile noastre, îndeosebi ale generației mele, a copiilor triști născuți după război.

Da, probabil că  voi scrie și un roman al tranziției, dacă se poate spune așa. Deși mai toate cărțile mele de povești (romane sau nuvele, toate sunt, într-un fel sau altul, povești), sunt, cu excepția Cărții șoaptelor, sunt cărți ale tranziției. Să zicem că de data asta va fi o poveste poliedrică, poveste din poveste, un palimpsest.

Adrian Lesenciuc:Există în Dublu autoportret elemente de tipicitate auctorială. Există și o proiecție atipică. E o poveste care își încheie volutele ionice ale întâmplării de o zi într-un desen corintic al poveștii, amintind de celebrul roman al lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul. E ceva în acest demers care amintește de un model aparent simplu de înaintare a cusăturii din tehnica „punctului tighel”, în care firul poveștii nu înaintează fără prindere de țesătura memoriei, ci se întoarce, grație reperelor culturale care abundă, într-un exercițiu care amintește de pasul de înaintare simplu al cusăturii de întărire, dar și de înaintarea pe conturul decorativ al broderiei unei vieți. E, prin urmare, și un traiect scriitural dublu în acest Dublu autoportret, în care factualitatea întâmplării e completată de  această memorie care întoarce textul la un punct anterior pentru a consolida cumva scrierea, pentru a-i da rezistență, dar și pentru a întări țesătura, pentru a da stabilitate, pentru a fortifica, lega, ancora ansamblul ficțional al memoriei personale de cel al memoriei colective într-un portret de grup realizat prin ochii unui singur participant. Care au fost mizele ficționale ale acestui roman?

Varujan Vosganian:Să le luăm pe rând. Referirile pe care le faceți la vechii greci au tâlcul lor. De fapt, Dublu autoportret se încadrează în tiparul tragediilor antice. Mai întâi, întâlnirea mea cu frânturi de legende și mituri care lăsau să se înțeleagă că, într-o singură zi, lumea poate retrăi, într-o anumită măsură, tot ce se trăise până atunci. Același sentiment al predestinării pe care îl aveau vechii greci când pe scenă se povesteau întâmplări despre Oedip, Ifigenia sau Antigona. În tragedii, eroul moare. Cum nu m-am ridicat la suferința eroilor tragici și nici nu credeam că zeii pariaseră pe asta, am avut întâlnirea mea cu moartea, dar destinul a hotărât că încă nu sunt pregătit. Ci doar că ne mai despărțim pentru o vreme. Apoi, regula celor trei unități ale tragediei pe care povestea mea le îndeplinește: acțiunea durează exact douăzeci și patru de ore și ea se petrece, cu oarecare aproximație, în același loc. S-ar putea obiecta că lipsește corul, dar el a fost mereu acolo, chiar dacă în mare parte tăcut, năvălind pe scenă la început și la sfârșit, când ziua era pe încheiate.            

Referințele culturale pe care le pomeniți și despre care spuneți că abundă (s-ar mai putea adăuga, credeți-mă!) sunt inerente la evocarea unor asemenea evenimente. Povestind o tragedie de o asemenea amploare, povestești, în același timp, despre toate marile tragedii ale lumii. Există un același miez al lucrurilor, care moare iar și iar, cu fiecare victimă, fără deosebire de locul și timpul martiriului. Marile tragedii nu au limbă maternă.

E adevărat, s-au scris multe povești care se petrec într-o singură zi. Ulise de James Joyce, O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn, O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov, ca să nu pomenim decât câteva. O privire poate cuprinde toate tristețile pe care le-ai adunat într-o viață de om. O singură zi poate fi uneori destul pentru a-ți descrie viața. Dar nu una oarecare. E ziua în care te-ai așezat de-a curmezișul. S-ar putea spune că toată viața mea se adunase în ziua aceea, ca argument că am dreptul de a trăi mai departe și, deși pare greu de crezut, ca explicație la ce trăisem până atunci.

Tehnica “punctului tighel” pe care o evocați e o consecință a modului în care se manifestă timpul literar. El nu curge în sensul acelor de ceasornic, nici în sensul invers, trigonometric. Timpul literaturii este vertical. Pe el se poate urca și coborî, e asimptotic, există o tâmplă a Universului de care se apropie, fără s-o atingă. De aceea, fiind o clipă a tuturor clipelor, are aspectul unei împletituri. Și dacă împletitura preia împletitura precedentă pentru a o duce către următoarea, e pentru faptul că viața nu e discontinuă, i se poate aplica, fără nicio ezitare, teorema valorilor intermediare a lui Darboux, proprie funcțiilor continue. Existența nu e alcătuită din intervale, precum clapele albe și negre ale claviaturii, ci, mai degrabă, e făcută din glissando-uri, e netemperată, o trecere imperceptibilă, așa cum permit corzile viorii sau ancia saxofonului.

Mă întrebați despre mizele ficționale. Cu alte cuvinte, este Dublu autoportret un roman despre Revoluție? O spun fără nicio stânjeneală sau remușcare, eu n-aș putea să scriu un astfel de roman. Și asta dintr-un motiv foarte simplu: mă număr printre cei care au văzut. Pot descrie ceea ce n-am văzut ca și cum aș fi văzut. La urma urmei, asta face îndeobște un scriitor. Să descriu însă ce am văzut, ca și cum n-aș fi văzut, asta mi se pare imposibil. Să inventez alte personaje decât cele pe care le-am întâlnit, alți morți decât morții de care m-am despărțit și alt sânge decât cel pe care l-am atins, asta e peste puterile mele. Pentru ce să imaginez suferințe noi, când atâtea suferințe îmi stau la îndemână? Când ai văzut, nu povestești, ci mărturisești. Ești cu mâna pe Biblie și juri să spui adevărul. Să transformi mărturisirea într-o ficțiune e un sacrilegiu, o improvizație, ca și cum evangheliștii, care au fost martorii minunilor Lui, ar fi descris altele, ca și cum Toma, atingându-L, ar fi descris alt profet ori s-ar fi încăpățânat să spună că acela nu există. Cum autobiografii la persoana a treia nu se pot scrie, eu nu pot decât să aduc mărturia mea, lăsând, eventual, pe altul s-o conjuge la persoana a treia.
Ceea ce aduce această carte, dincolo de realitate, așa cum am perceput-o, este o anumită simbolistică, de-a dreptul ritualică, a acelei zile. Simbolul ofrandei, al răstignirii, al frontierei, al zidului, al baricadei (nu doar al celei de la Inter), al puterii, al inocenței etc. De altfel, spun undeva că Dublu autoportret e o cruciadă a celor inocenți.

Adrian Lesenciuc: Pe coperta cărții tronează pictura lui Caravaggio, David cu capul lui Goliat. În interiorul ei, întăritura culturală a memoriei explică, fără să tulbure prin limpezimea detaliului analizat, punerea față în față a aceluiași chip, transformat de trecerea timpului, transfigurat de grimasa morții, ca și cum actul artistic se transformă într-un soi de „sinucidere ritualică”. Cât contribuie scriitura la punerea față în față a autorului cu chipul morții împielițat cu masca celui care își conștientizează moartea?

Varujan Vosganian: Scriitura are, pentru emoția artistică, aceeași funcție misterioasă pe care o are sângele pentru corp. Sângele e viu câtă vreme se varsă în sânge, curge pe tăcute, face parte din trup și totuși nu e vizibil, descrierea trupului nu-l include. Sângele e important nu prin el însuși, ci prin ceea ce însuflețește. Prin ritmul care face venele și inima să pulseze. Așa și cu scriitura. Ea e importantă prin ceea ce însuflețește, prin emoția artistică pe care o stârnește. Fără o scriitură potrivită, literatura e golită de sânge, are privirile goale și obrajii uscați. Nu trăiește nici când se scrie, cu atât mai puțin când și dacă se citește. N-are nicio șansă să ne tulbure când e vie, cu atât mai puțin să ne bântuie după moarte. Scriitura e ca o fundație, nu ea e înțelesul, dar fără ea nu poți înțelege.

Dublu autoportret e un simbol puternic. În pictura lui Caravaggio este portretizat fiecare dintre noi, dacă avem prilejul să trăim mai mult decât Iisus Hristos. Ca Ioan Botezătorul ținând pe o tipsie capul sfântului Ioan Botezătorul. Trebuie curaj să înțelegi asta.

Adrian Lesenciuc: Revin asupra întrebării precedente deoarece există în Dublu autoportret o poziționare auctorială atipică. Autorul, conștient de sine, devine conștient și de propria transformare, de muchia, îndoitura, catastrofa – vorbind aici în termenii lui René Thom, pentru că vă place digresiunea matematică, abaterea, excursul care să contribuie la aceeași întărire ficțională prin varii forme ale cunoașterii – pe care o privește lucid după ce a făcut saltul pe cealaltă suprafață a propriului text, a propriei vieți, a propriei ipostaze auctoriale. Care mai e raportul autorului cu textul plecând de la Dublul autoportret și de la Cartea șoaptelor? De ce e nevoie de poezia romanelor dumneavoastră? Complexitatea zilei povestite sau complexitatea memoriei ar permite această extensie topologică a interpretării prin teoria catastrofelor?

Varujan Vosganian: Iată ce spun, la un moment dat despre mine, ca personaj: „Pur și simplu, nu știu cum arătam. Faptul că eram doar un protagonist, mă priveam cu ochiul care vede peste ochiul care se vede, a fost înlesnit de absența oricărei imagini ale mele. Nu m-am privit în ziua aceea în nicio oglindă, nici n-aș fi avut cum, iar de vitrine nu m-am putut apropia. Nu am, așadar, nicio amintire despre înfățișarea mea. Nu am alte dovezi că am existat decât cele ce s-au întâmplat în jurul meu, aș putea chiar să cred că n-am existat deloc, dacă n-aș fi trecut frontiera de la o zi la alta, de pe un mal pe celălalt, căpătând, în plus, și rana luptei cu îngerul”. Ceea ce dovedește că eu însumi sunt unul dintre personajele acestei cărți și că mă descriu ca și cum aș fi privitorul unei holograme în care eu sunt unul dintre protagoniști.

A scrie o carte e un act de sacralitate. E ritualul unei altfel de religii, în care Dumnezeu, autorul adică, e singurul care moare. Din clipa în care a ieșit din tipar, cartea nu-ți mai aparține. Ba, dacă ar fi să amintesc experiențele pe care le-am trăit după apariția Cărții șoaptelor, uneori cartea e cea care începe să te scrie pe tine. Mă obsedează gândul că n-am să pot scrie tot ce gândesc și simt. Îmi cer de pe acum iertare poeziilor pe care n-am să mai apuc să le scriu, personajelor despre care n-am să mai apuc să povestesc. Scriu întruna, pentru ca nimic din mine, când am să mor, să nu fie îngropat de viu. Relația mea cu Dublu autoportret e una de eliberare. Am scris despre asta, acum pot, la limită, chiar să și uit. Povestea merge, oricum, înainte.

Cred în proza poetică. Tot așa cum cred în poezia care se povestește. Am primit premiul de literatură Angelus al Europei Centrale pentru dimensiunea poetică a prozei mele. Sunt multe pagini care, de fapt, sunt poeme în proză. În schimb, unele dintre poeziile mele    s-ar putea povesti pe multe pagini. De fapt, cărțile mele de poezie sunt cărți de cărți, aproape fiecare poezie e o carte în sine. Și ca să-mi exprim convingător această opinie că frontiera dintre poezie și proză e translucidă, am scris o carte intitulată 150 de Proeme, adică poeme în proză, și care o să apară toamna asta la Editura Junimea. De fapt nu numai proza poate fi poetică, există, cum spunea Solomon Marcus, profesorul meu de analiză de la Universitate, o poetică a matematicii, există, după spusele lui Basarab Nicolescu, o poetică a fizicii, nu mai vorbim de poetica filosofiei pe care o găsim, cu asupra de măsură, la Nietzsche. Poezia e una dintre secrețiile endocrine ale spiritului uman.

În topologia literară există și numere întregi, între care numărul prim, al singurătății, care numai cu sine însuși se-mparte, numere raționale, iraționale, imaginare, transcendentale, totul într-o geometrie în care Euclid se îmbrățișează cu Gauss, Lobacevski și Bolyai. Asta în ce privește spațiul. În ce privește celălalt apriorism kantian, timpul, există un corespondent literar al celor trei dimensiuni ale sale: pentru trecut, amintirea, pentru prezent, tresărirea, și pentru viitor, presimțirea. Acesta e modul în care, omotetic vorbind, sufletul trece prin timp. Dar nu, viața nu e o catastrofă. Chiar dacă, privită dinspre moarte spre viață, orice existență rămâne neîmplinită, căci ar mai fi fost ceva de făcut. Catastrofă e fatalitatea care vine din afara noastră, cutremurul, incendiul, vâltoarea. Ori există și o fatalitate lăuntrică, cu neliniști, ezitări, alegeri greșite, neputințe și nesăbuințe, uneori depresii. Tocmai această fatalitate lăuntrică e orzul proaspăt care hrănește literatura.

Nici entropie nu i-aș spune. Singura formă de entropie a cărților e uitarea. Există cărți la care, din fericire, entropia uitării nu funcționează. De altfel, pe ansamblu, literatura e forma cea mai negentropică a condiției umane. Imperiile s-au destrămat, armatele s-au risipit, zidurile cetăților s-au prăbușit. Dar ne-au rămas tăblițele de argilă de la Ninive, papirusurile egiptene, sulurile de la Marea Moartă, incunabulele Evului Mediu, cărțile din teascurile lui Gutenberg, și, iată, e-book-urile de azi. Adevărata istorie au făcut-o poeții, nu împărații și generalii. Cărțile sunt teaca de mielină a cortexului uman.

Adrian Lesenciuc: Cititorii Libris vor descoperi cu siguranță ziua cea lungă începută pe douăzeci și unu decembrie o mie nouă sute optzeci și nouă, la ora douăsprezece, la amiază, și încheiată douăzeci și patru de ore mai târziu, ziua în care se revarsă o viață, dar și o societate în integritatea ei. Ceea ce e cel mai atipic în această apariție nu ține de actul scriitural, ci de modul în care promovați o anumită fidelitate editorială față de Polirom în proză și față de Art în poezie.

Ați păstrat acest constant dialog cu editura Polirom și după ce ea și-a încheiat colaborarea cu Cartea Românească. Ce anume prezervă intactă o relație de acest tip între scriitor și editură? Cum vă raportați la egoficțiunea pe care editura dumneavoastră o promovează și care e cumva în contrast cu ceea ce scrieți dumneavoastră? Ce va rămâne peste câteva decenii drept demersul de referință al editurii dumneavoastră: linia editorială Fiction Ltd în care sunteți publicat sau Ego. Proză?

Varujan Vosganian: Editura Polirom a avut încrederea de a publica Cartea șoaptelor, primul meu roman. E un gest care nu se uită. În plus, editura are un grup de redactori tineri, buni tehnoredactori și lectori de carte. Avem o bună comunicare și respectăm opiniile celorlalți, fără să ne înverșunăm pe ale noastre. Am o relație prietenească cu Silviu Lupescu, directorul Editurii. În prezentările mele de carte, în conferințe și lecturi publice, editura mă însoțește, e prezentă mereu când am nevoie de ea.

N-aș folosi cuvântul „egoficțiune”, căci prefixul „ego” nu se potrivește cu ceea ce am scris. Nu e o carte a ego-ului, nici a alter-ego-ului, e o carte despre victime și călăi, despre morții cei vechi și morții cei noi, despre păcătoși și inocenți, despre ziduri și priveliști, despre constrângere și libertate, despre viață și moarte. Cât despre posteritate, ce să spun? Dacă rămân cărțile noastre, rămân și editurile care le publică. Exemplul pilduitor este „Shakespeare and Company”, editura/librărie care a publicat o singură carte, Ulise de James Joyce.

În legătură cu proza sau poezia, n-aș ști ce să vă spun. Eu mă consider poet, chiar și atunci când scriu proză.

Adrian Lesenciuc: Acest iunie, în care sunteți autorul Libris al lunii, vă găsește în plină campanie. Nu mă refer la omul politic Varujan Vosganian aflat în campanie electorală, ci la scriitorul care a fost până deunăzi prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, care este președinte interimar și care, probabil, va deveni președintele de facto al acestei organizații profesionale de creatori culturali. Printr-o simplă coincidență, aceste lucruri se suprapun. Pe muchia aceea care ar putea fi povestea unei zile care să fi schimbat ceva (mai degrabă pentru organizație decât pentru dumneavoastră), ce va predomina în raportarea la scriitorii români: latura conservatoare sau cea progresistă? De ce are cea mai mare nevoie acum Uniunea Scriitorilor? Dar membrii ei?

Varujan Vosganian: Într-adevăr, în luna iunie vor avea loc alegerile pentru funcția de președinte, rămasă vacantă după dispariția lui Nicolae Manolescu, pe care l-am îndrăgit și prețuit și căruia i-am stat alături timp de aproape două decenii. Avem o formulă interesantă, candidatul trebuie să meargă în toate filialele, să-i întâlnească pe scriitori. Adevăratele promisiuni și stabilirea încrederii se fac față în față.

Întrebarea legată de viziunea mea poate avea două răspunsuri. Primul, legat de viziunea mea despre lume. Eu sunt, mai degrabă, un conservator. Asta nu trebuie să vă mire. În literatura română, puternic ancorată în tradiție, viziunea conservatoare a fost predominantă. Conservatorismul de astăzi, în linia unor guvernări de tip Reagan sau Teacher, este, în domeniul economic, liberal. Practic, gândirea conservatoare modernă vede omul în dubla ipostază: de individ, egal cu ceilalți în fața legii și în jocurile pieței, și de persoană, cu unicitatea și trăirile sale. Cu alte cuvinte, tradiție și modernitate. Acesta e motivul pentru care am fost atașat liberalismului – la noi nici nu mai există un partid conservator, am încercat împreună cu Laurențiu Ulici și Adrian Iorgulescu să creăm unul, Uniunea Forțelor de Dreapta, dar n-am reușit – de la clasicii economiei politice până la marginalismul american sau Hayek, von Mises, Samuelson sau Friedman. Mă bucur că anul acesta îl dedicăm unui liberal autentic, Eugen Lovinescu, la împlinirea unui secol de la apariția primului volum al Istoriei civilizației române moderne.

Păstrez aceeași viziune și pe spații mai mici, dar cu semnificații ample, cum e breasla scriitorilor. Ca orice conservator, sunt adeptul unei evoluții organice. Îmi voi păstra colaboratorii din structura de execuție și din Consiliu, forul reprezentativ. Voi continua inițiativele de până acum, legate de galele și festivalurile literare, de susținerea revistelor literare și a vieții literare, în general. Dar Uniunea Scriitorilor trebuie să se modernizeze sub varii aspecte. De la prezența în rețelele de socializare și accesul la proiectele internaționale până la schimbarea piramidei vârstelor, în sensul încurajării accesului tinerei generații. De altfel, toate aceste lucruri se găsesc în programul meu de candidatură de pe site-ul Uniunii Scriitorilor.

USR are nevoie de solidaritate între membrii ei, de reașezarea statutului scriitorului în societatea românească, de susținerea, printr-o politică de mecenat, inclusiv a statului, pentru difuzarea literaturii, de o mai bună penetrare în conștiința publică, inclusiv printr-o prezență mai bună în manualele școlare, de o mai bună relaționare cu mișcarea literară internațională și altele.

Membrii USR au nevoie să știe că sunt conduși de oameni cărora le pasă de ei și care îi respectă pentru ceea ce fac.

Cât despre progresism, nu-mi place cuvântul ăsta. Unele „isme” sună ca un avertisment : naționalism, suveranism, progresism. Progresul trebuie să fie o aspirație a tuturor, nu o ideologie a unora, repetată până la obstinație. Cu atât mai mult, progresismul este dăunător în literatură. Eu sunt om politic, am fost trei decenii membru în Parlament și de câteva ori ministru,  dar când am scris literatură, mi-am lăsat haina politică la vestiar. Personajele mele nu erau în partid cu mine, cele mai multe nu aveau niciun fel de carnet de partid. Ideologia, mai ales progresismul acesta agresiv, e o concluzie. Or, concluziile omoară arta. O transformă în pamflet, în tezism, în declarație politică. Autorul e un martor, un mărturisitor, concluziile le trage cititorul.

Adrian Lesenciuc: Poziția dumneavoastră asumată de lider al organizației scriitoricești presupune o bună cunoaștere a creației acestora. Știu că citiți literatură română contemporană, chiar dacă nu sunteți critic ori istoric literar. Totuși, deși cunoașteți opera scriitorilor, ați preferat să nu vă angajați în redacția României literare și nici în altă redacție a vreunei reviste a Uniunii Scriitorilor din România. Sunt revistele uniunii cele mai bune publicații literare din țară? Are fiecare dintre aceste reviste o politică editorială, o viziune și un parcurs proprii? E necesar ca viziunea și misiunea revistelor Uniunii să fie articulate la nivel centralizat sau e suficientă proiecția la nivelul redacțiilor?

Varujan Vosganian: Cred că revistele Uniunii Scriitorilor sunt printre cele mai bune din țară, unele dintre ele cu o tradiție ce depășește un secol. Redactorii lor se numără printre scriitorii noștri cei mai valoroși. Păcat că impasul în care se află presa în general contaminează și răspândirea revistelor literare. Dar ele sunt utile pentru a lua pulsul vieții literare, în dinamica și în actualitatea ei.

Am scris în revistele literare, dar nu m-am putut angaja, căci nu am avut timpul necesar. Cât timp eu voi conduce Uniunea Scriitorilor, cele nouă reviste pe care le avem în proprietate vor avea o viziune proprie. Articularea la nivel centralizat se va face numai din perspectiva finanțării. Din perspectivă editorială, revistele sunt autonome.

Adrian Lesenciuc: Un management eficient depinde de proiectarea imaginii corecte a managementului instituției prin politica sa de relații publice. Vorbind despre Uniunea Scriitorilor, imaginea acestei organizații depinde nu numai de modul în care transparența decizională rezultă din toate comunicatele și luările de poziții instituționale, ci și de felul în care literatura română câștigă ca imagine pe piața internațională de carte. Sunteți un scriitor tradus și apreciat în străinătate, ba chiar multiplu premiat afară. Conștient fiind de ceea ce înseamnă depășirea granițelor limbii în care a fost scrisă cartea, cum vă veți raporta la dialogul cu reprezentanții celorlalte literaturi? Cum veți face ca literatură actuală care s-a mulțumit cu autosuficiența și gloria în limitele propriei limbi (căutând prin scriitorii ei critica favorabilă a unor personalități ale vieții culturale autohtone, includerea în istorii literare și, eventual, în manualele școlare) să fie expusă într-un spațiu cultural european, în competiție cu cele mai bune lucrări ale Europei măcar, dacă nu cu cele ale lumii? Cum veți schimba mentalitatea unor oameni care cred că literatura română își este suficientă sieși?

Varujan Vosganian: Nu cred că sunt scriitori care cred că literatura română își e sieși suficientă. Cred, mai degrabă, că mulți autori au frustrarea că nu sunt traduși. În programul meu există câteva propuneri legate de conectarea mai bună a Uniunii Scriitorilor la fenomenul literar european și nu numai, de susținerea literaturii române în străinătate, de promovarea lucrărilor valoroase. Am propus ca, anual, Uniunea Scriitorilor să-și editeze propriul album cu propuneri de traduceri, altul decât cele editate de Institutul Cultural Român sau Ministerul Culturii, care au criterii discutabile. Am inclus în Statut calitatea de membru de onoare pentru traducătorii, jurnaliștii culturali, cercetătorii și editorii din străinătate care promovează literatura română, ceea ce sper să ne îmbogățească și să ne stabilizeze contactele în străinătate. Trebuie să reducem deficitul cultural al literaturii române, în care importurile de literatură străină sunt copleșitoare în raport cu exporturile de literatură română.

Adrian Lesenciuc: Literatura română nu este încurajată de o legislație actualizată în domeniul culturii scrise. Instituțiile care decid soarta banului public destinat culturii (implicit culturii scrise) nu consultă Uniunea Scriitorilor și se prevalează de legea extrem de laxă pentru a scoate în prim-plan presupuși experți care decid ce lucrări trebuie selectate, finanțate, premiate, propuse la traduceri, trimise la târguri de carte. Instituțiile publice sau private profită de acest cadru lax și își creează propriile rețele de promovare a unor produse care nu trec neapărat de exigențele de natură estetică, dar sunt reprezentative pentru ceea ce înseamnă linia ideologică a promovării unei anumite direcții culturale. Ce vă sperie cel mai tare: ideologiile politice sau cele culturale? Cum răspundeți unui val tot mai amplu de mișcări împotriva estetismului în literatură? Ce puteți face ca scriitor și în numele unei instituții pentru a promova o literatură care să conteze din punct de vedere estetic și etic?

Varujan Vosganian: Întâi, câteva cuvinte privind finanțarea literaturii și a creatorului. În România contemporană, situația literaturii vii este ingrată. Cu foarte rare excepții și nu întotdeauna dintre cele meritorii, scriitorul român nu poate trăi din scris, fiind nevoit să creeze în timpul care îi rămâne liber după serviciu.

Mentalitatea editurilor este aceea că, dacă tipăresc pe banii lor, le fac un favor scriitorilor pentru că le editează cărțile. De aceea, drepturile de autor fie nu figurează în contractele de editare, fie, dacă figurează ca atare, nu sunt plătite. Editurile din România nu îi transmit niciodată autorului, la începutul anului, situația vânzărilor din anul precedent. Dacă aceasta        s-ar întâmpla sub semnătură, ele ar fi nevoite să menționeze cifra exactă și să îl remunereze ca atare pe autor. Această procedură ar trebui prevăzută în contractele de editare. Controalele efectuate de autoritățile fiscale ar trebui să verifice corectitudinea relației dintre editor și autor, sub sancțiune contravențională, dacă aceasta nu se întâmplă. Din păcate, în România nu există instituția agentului literar (el fiind acela care ar putea face aceste verificări, fiind direct interesat de transparența vânzărilor de carte). USR este o organizație non-profit, ea nu se poate implica direct, ca administrator, în înființarea și funcționarea unei agenții literare, dar poate să negocieze cu agenții de profil cultural (de pildă, din domeniul artelor plastice) să preia și domeniul literar.

Acum, despre ideologii. Ideologiile politice nu mă sperie, eu însumi am scris o carte care s-a numit „Mesajul Dreptei Românești, tradiție și modernitate”. Formele agresive, fanatismul, cabotinismul, impostura, însă, îmi creează repulsie. Un om politic trebuie să fie om de cultură, altfel toate frustrările lui se vor transforma în agresiuni la adresa celorlalți, va încerca să convingă prin alte mijloace decât cele ale argumentelor educate.

Nu cred că există ideologie în cultură. Când cultura se ideologizează, încetează de a mai fi cultură. Actul cultural e generos, odată creat, aparține tuturor celor care doresc să se bucure de el. Ideologia este, fatalmente, părtinitoare, a celor care o promovează. Ea nu poate fi a tuturor decât prin forță, cei mai mulți nu vor fi adepții, ci supușii ei. Cultura este singura îndeletnicire umană care învinge fără să lase în urmă învinși, care cucerește fără să umilească. Un om învins prin cultură îți devine prieten, nu dușman.

O literatură nu poate fi decât estetică, fie că e vorba de un estetic al urâtului sau al frumosului. Toate formulele de avangardă care au contestat predominanța esteticului au avut evoluții spectaculoase dar s-au stins. De altfel, când avangarda face tradiție încetează de a mai fi avangardă.

Eticul nu trebuie să fie cuvântul scris de autor, ci ecoul lui pentru cititor. Eticul trebuie să fie subînțeles, nu explicit. Când eticul devine predominant, literatura se transformă în propagandă. Cimitirele literare sunt pline de scriitori care n-au înțeles asta și s-au bulucit să facă pe plac autorităților de circumstanță sau nu și-au putut stăpâni propriile convingeri.

Adrian Lesenciuc: Are omul Varujan Vosganian puterea să facă toate acestea? Are scriitorul Varujan Vosganian timpul necesar să se aplece asupra noilor sale proiecte literare?

Varujan Vosganian: Omul Varujan Vosganian nu are puterea să facă singur toate astea. Ca și în ce privește Uniunea Armenilor, pe care o conduc de multă vreme, contez și la Uniunea Scriitorilor pe o colaborare largă.  Președintele USR nu este șef peste scriitori, ci este unul dintre ei. Președintele nu are alte drepturi decât cele prezentate în Statut. Care și ele sunt, mai degrabă, responsabilități. De aceea, prezența mea printre scriitori va rămâne, ca și până acum, a unui prieten pentru unii, a unui susținător și promotor pentru cei mai mulți, fără alt scop ante factum sau merit post factum decât de a contribui la îndeplinirea proiectelor pe care le-am propus.

Timpul nu este, din păcate, niciodată cât am vrea. Așadar, timpul necesar rămâne o aspirație. Dar am proiecte literare, iar anul acesta e grăitor. Zilele acestea a apărut Dublu autoportret să vă mulțumesc că i-ați oferit șansa de a se întâlni cu cititorii. În vara asta o să apară la Editura Ararat o antologie a poeziilor mele despre armeni, iar la toamnă, la Editura Junimea, o să apară volumul despre care am pomenit 150 de Proeme, cu o grafică semnată de Mircia Dumitrescu.

Mulțumesc, Adrian Lesenciuc, pentru acest interviu, anticipez că vei fi o gazdă bună pentru cărțile mele și abia aștept întâlnirea cu cititorii brașoveni, de care mă leagă o caldă și veche simpatie.

Interviu realizat de Adrian Lesenciuc pentru libris.ro.

n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.