Ioana Bâldea Constantinescu: „Când te ții de mână cu povestea potrivită e o idee bună să nu-i dai drumul.”

Ioana Bâldea Constantinescu a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, specializarea engleză-spaniolă, și un masterat în studii culturale americane la aceeași facultate. De-a lungul timpului a semnat articole, recenzii, cronici de călătorie, interviuri pentru Esquire, Harper’s Bazaar, Elle, The One, Cosmopolitan, Forbes România. A intervievat numeroși invitați din diverse domenii culturale: Andrew Solomon, David Mitchell, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Evgheni Vodolazkin, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Care Santos, Sarah Dunant, Alain de Botton.
În prezent este director de comunicare la
Editura Litera și vocea podcastului Cu voce tare. Anul acesta a publicat la Editura Litera a patra carte, Castelul din orașul meu, după Dincolo de portocali, Nautilus și Poveste pentru Maria.

Ioana Bâldea Constantinescu: „Când te ții de mână cu povestea potrivită e o idee bună să nu-i dai drumul.”

Ioana Zenaida Rotariu: Povestește-ne cum a crescut și cum s-a așezat cum se cuvine pe dinăuntru povestea Castelului pentru tine? Cum scrii și în carte, cât timp a circulat povestea asta pe dinăuntrul tău până să ajungă la forma aceasta?

Ioana Bâldea Constantinescu: Nu foarte mult. E cartea pe care, cumva, am scris-o fără eforturi speciale de documentare sau de arhitectură narativă, pentru că nimic din substanța ei profundă sau din zidurile ei exterioare nu îmi e străin. Cred că a venit cum vine, uneori, o plută pe o mare agitată, când ești pe punctul de a renunța. Tot ce am avut eu de făcut a fost să mă agăț de ea. Partea aceasta, navigarea fără țintă, trecerea poveștii din mintea mea în pagină, a fost cel mai frumos și mai entuziast capitol al devenirii ei și îmi va fi mereu prețioasă.

Ioana Zenaida Rotariu: Florence and the Machine apare de mai multe ori pe parcursul romanului, ba în căștile lăsate pe canapea, ba în plimbările lui Theo prin oraș spre radio. Mărturisesc, după ce am citit respectivul pasaj, am ascultat și eu Ship to wreck în drum spre muncă și m-am simțit în mod plăcut ca un personaj de roman, îmi ziceam uite, așa se simte Theo când ascultă Florence și eu refac cumva în drumul meu, drumul personajelor. Te ajută muzica să scrii? Te ghidează prin oraș și îți ghidează scrisul? 

Ioana Bâldea Constantinescu: Ce frumos! Îți mulțumesc că ai împărțit imaginea asta cu mine. Și Theo îți mulțumește cu vocea mea 😊. Muzica e în tot ce fac, pentru că trăiesc într-o casă cu multă muzică și iubesc pe cineva care, pur și simplu, respiră muzică. Florence e muzica mea, descoperirea mea, dacă vrei, cu care i-am infectat pe cei din jur, așa cum Mahler a fost un dar care a rezonat cu ceva din ființa mea. Scriu cu muzică, deși asta se spune că e un mare hybris auctorial, că muzica ar dinamita, practic, ritmul poveștii, pentru că cititorul nu aude ce auzi tu. Eu cred că aude, însă. Cred că, dacă vrei, poți face pariul ăsta cu tine. Să ridici sunet din pagină. Sau miros. Sau oroare. Sau frică. Sau un soi de irealitate fără nume, dar, totuși, atât de familiară, o stranietate care să aibă trup recognoscibil pentru fiecare dintre noi. Pentru mine (și) asta e scrisul. Așa cum e și libertate. Și lipsă de reguli (e singurul spațiu în care pot să-mi încerc puterile și să încalc reguli fără consecințe). Și, poate cel mai mult, scrisul e bucurie intelectuală și vitală deopotrivă. O stare de bine, de siguranță mixată cu risc, de mine și de un altcineva pe care-l pot reinventa la nesfârșit.

Ioana Zenaida Rotariu: Romanul tău, pe lângă faptul că e foarte dens și bogat în referințe muzicale, literare, este și unul care înregistrează o serie de imagini cinematografice. Eu chiar te văd ca fiind, nu unul dintre personaje, ci fiecare personaj din carte, pe rând. Pornind de aici, când afirmi că „Anxietatea se mixează cu strălucirea, se risipește pe stradă, rescrie orașul.” mă întreb dacă așa se simte Ioana Bâldea Constantinescu când scrie?

Ioana Bâldea Constantinescu: Mulțumesc că ai văzut asta. Da, anxietatea mea e un demon de obicei morocănos, dar mai reușim, din când în când, să ne bem cafeaua împreună, mai ales când masa la care stăm e ficțională și are cinci picioare. Dar poate fi și permisiv și, câteodată, prietenos cu instinctul meu de flâneuse. Ba, mai mult, când e în toane bune, îmi dă voie să văd prin lentila îngrijorării și a anticipării, care mărește lumea dureros, nervuri de frumusețe prin care se mișcă viața. Ca-ntr-un dans. Câteodată nervurile astea sunt ciobite, mutilate de omenesc și alteori sunt, miraculos și cumva inexplicabil pentru mine, intacte în ciuda ororilor care le-au traversat.

Ioana Zenaida Rotariu: Înainte ca Hanno să o sune pe Liese să-i ureze la mulți ani, aflăm despre aceasta că „Liese a trăit mereu prin procură.” Este și scrisul, până la urmă, un mod de a trăi prin procură?

Ioana Bâldea Constantinescu: Așa sper. Și așa și simt câteodată. Ceea ce nu face ca viața asta ficțională să nu fie densă, uneori poate mai bogată decât cea reală, deși pe mine realitatea mea m-a învățat că frumusețea autentică e în apropierea umană, în ce ne leagă dincolo de cuvinte și, uneori, în pofida lor. Dar intraductibilitatea asta e și ea, în fond, osatura scrisului și, în general, a creației omenești. Eu cred că Liese, care trăiește prin ceilalți, dar și prin iubirea și grija ei pentru ei este, cum și spune de altfel, la un moment dat, unul dintre cei mai fericiți oameni din lumea lor mică și tulburată.

Ioana Zenaida Rotariu: „Asta se simte prima dată în tăcerile unui om. Pierderea. Absența camuflată de apnee controlate. Suntem îngrozitor de asemănători când suferim.” Ca să zic așa, foarte contemporan, cartea ta este extrem de instagramabilă. Eu am descoperit o grămadă de citate cărora le-aș face poză pe social media. Te-aș întreba dacă ai convingerea că poveștile pe care le spunem și pe care le rescriem în absența celorlalți și din dorința de a-i mai ține un pic aproape compensează pierderea? 

Ioana Bâldea Constantinescu: Mulțumesc că o vezi instagramabilă 😊. Nimic nu compensează pierderea. Doar te ajută să-i supraviețuiești, într-o formă a ta care seamănă relativ cu cine erai înainte, când nu pierduseși pe nimeni și/sau nimic. Pentru mine poveștile sunt un soi de mică manie, probabil, un resort adaptativ, din seria de coping mechanisms pe care le găsim și pe ele repetate la nesfârșit pe social media, în reel-uri care te învață cum să trăiești mai departe când ceva din tine nu mai… trăiește. Poate asta le și face importante. Faptul că îți dau o șansă, că țin la suprafață omenescul și că ne regăsim în ele pentru că, pe măsură ce înaintăm în dansul care-i încinge pantofii oricărei Frau Troffea, de oriunde și din orice timp, toți pierdem și toți suntem pierduți.

Ioana Zenaida Rotariu: Crezi că trăim cu toții, simultan, într-o Lume Veche și o Lume Nouă? Devine în acest mod Lumea nouă un fel de „tunel căptușit cu potențialități, cu ce-ar fi putut fi, cu ce n-a fost”? 

Ioana Bâldea Constantinescu: Mi-ar plăcea să știu… Cred că eu trăiesc așa și narativ, și metaforic. Doar că lumea se rupe din nou și din nou. Uneori reușim să o coasem la loc, alteori nu. Și, când nu reușim, cădem în hăul ăsta cu ce-ar fi putut fi, cu viața care ni s-a refuzat. Cei mai norocoși dintre noi rămânem acolo doar o vreme, până ne cățărăm înapoi în eu-rile noastre peticite și trecem iar ața prin urechile acului.

Ioana Zenaida Rotariu: Mărturisesc, prima dată am ascultat cartea în lectura ta pe Voxa – și pentru vocea ta aș reasculta-o oricând -, apoi am citit-o pe sărite, ba în pdf, ba în varianta print. Pentru tine, cum se împacă vocea de la radio/ podcast cu vocea din cărți? Sunt una și aceeași, se confundă, se completează, se iau la ceartă (dacă e să și glumim)? 

Ioana Bâldea Constantinescu: Îți mulțumesc foarte mult. Nu mă mai gândesc foarte mult la vocea mea, în ultimul timp, dar probabil că sunt în ea mai multe vârste și roluri și mai e și harță, mai e și încrâncenare… Dar microfoanele aduc, în principal, bucurie și sens în vocea mea. Aduc control, stăpânire, ordine, apartenență, responsabilitate, plăcere, atenție, rigoare. Sunt mai stăpână pe mine într-un studio sau într-o cabină de înregistrare decât în viața de zi cu zi. Știu mai bine ce și cum trebuie să fac. Așa că îmi place mai mult de mine la microfon, dacă vrei 😊. Îmi sunt mult mai suportabilă.

Ioana Zenaida Rotariu:  „Fruct.
Zipes susține că acesta a fost ultimul cuvânt pe care l-a scris Jacob în Dicționarul German la care a lucrat cu Wilhelm. Fruct e cuvântul singurătății. Un preaplin de tristețe. La momentul scrierii lui, Jacob îl pierduse pe Wilhelm. Și Wilhelm, stilistul de serviciu, cel mai probabil responsabilul cu grefarea moralei de secol nouăsprezece, cu valorile creștine etalate la tot pasul, în poveștile medievale, fusese întotdeauna fratele mai mic, mai bolnăvicios și, poate și de aceea, mai doritor de plăceri. Cel care simțise că viața e scurtă. Cel care suferise mai tare de foame, tușise mai mult, se zguduise mai îngrijorător de febră, amintindu-le tuturor de umbra tatălui mort la 44 de ani. Jacob fusese tatăl lui Wilhelm. Bruder Jakob. Cel care dusese povara întreținerii lui, a bolilor, a studiilor. Wilhelm era cel arătos dintre ei, mai hedonist, poate mai romantic. În mai toate sensurile. Jacob, studiosul, intelectualul preocupat de gramatică și, cu precădere, de lexicologie, era mai reținut, mai tipicar, mai singuratic.
Și, totuși, Jacob a scris fruct, când a simțit că povestea se termină. Că se termină fără Wilhelm. Era un frate-tată care nu avea nici soție, nici copii ai lui.
Epuizat, după patru ani fără Wilhelm, a scris fruct.” 

Pasajul acesta mi-a amintit de o altă lectură recentă, cartea Oliviei Laing, The Lonely City: Adventures in the Art of Being Alone, în care și ea face referire la ideea fructului asociat cu singurătatea, cu respingerea, cu marginalizarea. La ea este un studiu amplu asupra singurătății, ajungând până la exemplul fructelor cusute care pot induce senzația unei coerențe, o completare a absențelor și a pierderii. Cu acest exemplu al unor analogii pe care le-am identificat eu pot spune că romanul tău te cuprinde și te face să trăiești într-adevăr într-un castel. Însă, cu toate că este deja construit, în sensul că e o formă care cumva ne precede, iar noi îi dăm cumva conținut și, tot noi, fiecare în parte, îl putem locui în ce mod sau moduri dorim. L-ai gândit astfel, ai urcat în turnul acestui Castel și ne-ai privit pe toți cei care l-am putea privi la rândul nostru sau el doar și-a întâlnit cei mai buni cititori și va continua să o facă?

Ioana Bâldea Constantinescu: Sunt splendide și observația, și analogia ta. Castelul meu… e concret, la origine. Adică e o clădire concretă, pe care o iubesc, pe care o văd de la geam și în care nu am intrat niciodată. Acesta, în sine, e un paradox în care-mi place să locuiesc și mă bucur de câte ori le place și celor din jur, le vorbește despre lucruri în care bizarul și omenescul aproape banal de dureros se coagulează sub aceeași coajă pe care nu reziști tentației de a o rupe. Mie Castelul mi s-a întâmplat, cumva. Nu l-am proiectat, nu i-am construit o casă a scărilor și o mansardă luminoasă. M-am trezit în interiorul lui. Ca-ntr-un studio, dacă vrei. Mi-a fost ușor să vorbesc de-acolo. Faptul că vocea mea se aude de-acolo, din rămășița asta de oraș pe care am recuperat-o, egoist, în primul rând pentru plăcerea și alinarea mea, e un dar pentru care le sunt recunoscătoare tuturor celor care au deschis ușa acestei cărți și au primit povestea în mințile lor.

Ioana Zenaida Rotariu: Hanno îi scrie Clarei o serie de scrisori imaginare în care îi zice astfel: „Prin toate poveștile te caut. Peste tot. În fiecare aștept să se dea la o parte o cortină de muzică și din spatele ei să apari tu.” Crezi că există și reversul acestei povești care ne caută ele pe noi, ne așteaptă, ne sunt dedicate și sunt ale noastre indiferent de timpul în care ajungem la ele? 

Ioana Bâldea Constantinescu: Da, chiar cred că poveștile te găsesc și te iau în stăpânire. Presează. Reclamă. Cer felii din timpul tău, din viața ta. Stagnează. Lâncezesc. Bat din picior. Se diluează și, uneori, se îmbolnăvesc și mor. Îți mor pe dinăuntru. E la noroc, dacă vrei. Când te ții de mână cu povestea potrivită e o idee bună să nu-i dai drumul. Cu timpul am o relație relativ conflictuală, la ora actuală. Pentru că uneori povestea care e croită anume pentru tine te ajunge din urmă prea târziu. Sau tu o ajungi prea târziu pe ea. Și atunci, indiferent cât de frumoasă ar fi, e un fruct amar.

Ioana Zenaida Rotariu: O să mai citez un început care mi-a plăcut din Nautilus, cartea ta publicată în 2017 la Editura Humanitas: „Îți studiez planșele. Refac trasee care au fost ale noastre. Nu iau metroul niciodată. Uneori, prezentul presează, obscen. Facturi de plătit, cumpărături așa-zis vitale, prostii din astea. Trebuie să ies din ale noastre și să intru în ale mele.” Cum reușești să te extragi din lumea celoralți și să intri în lumea ta când vine vorba de scris? Ai superstiții și ritualuri legate de scris? 

Ioana Bâldea Constantinescu: Alunec foarte ușor, uneori prea ușor în lumea din capul meu. Încerc să nu am superstiții și nici ritualuri. Am hotărât că viața e prea scurtă pentru prea multă rutină, cu excepția ritualurilor bune, care-ți dau siguranță, iar pentru mine astea țin în principal de familie, nu de zona creativă. Scrisul e teritoriul meu de risc. Singura mea regulă e că trebuie să-mi placă suficient cât să mă țină acolo. Dacă-mi fuge mintea în altă parte, atunci nu merită să stau acolo, nu e bine însăilată lumea din pagină, nu mă cheltuiesc în interiorul ei. Aștept. Prefer să public mai rar, dar să-i simt pe oamenii aceia din carte parte din viața mea interioară, să cred că nu m-am irosit trăind printre ei.

Ioana Zenaida Rotariu: Deja a început vara lungă și călduroasă, în care putem străbate orașul pe jos, poate ne mai împrietenim cu el, cum zici în carte. Ajută-ne să ne împrietenim, acum, pe final de interviu, și cu câteva titluri pe care le recomanzi pentru vara asta. 

Ioana Bâldea Constantinescu: Cel mai tare m-a mișcat, în ultimul timp, Legământul apei, de Abraham Verghese. E o carte care mă urmărește, o călătorie extraordinară în lumile care ne cresc pe dinăuntru, pe fondul unei Indii în sevraj postcolonial. Stau la rând, pe noptiera mea, Cuțitul lui Rushdie, Foame. Memoriile corpului meu, de Roxane Gay, Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu și Eu rămân aici, de Marco Balzano

ioana zenaida

Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Un răspuns

  1. O discuție foarte sensibila ….trăiri intense,emoții atât ale autoarei cat și ale celei care a luat interviul . Frumoase gânduri și interesante lucruri am putut afla pe aceasta cale ..dar și curiozitatea de a „pătrunde”și noi cititorii in acest castel…
    Felicitări amândurora!!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *