Autoarea lunii iulie pe libris.ro este Ioana Pârvulescu. „Aurul pisicii”, cea mai recentă carte a autoarei, a fost bestsellerul Bookfest 2024.
„Aurul pisicii” este cel de-al cincilea titlu de ficțiune al autoarei, publicat în vara aceasta la Editura Humanitas după „Viața începe vineri” (2009), „Viitorul începe luni” (2012), „Inocenții”(2016) și „Prevestirea” (2020).
Am invitat-o pe Ioana Pârvulescu să discutăm despre dragoste și timp, despre scris, dar și despre ceea ce pregătește vara aceasta pentru cititorii săi.
Libris: Spuneți la un moment dat în carte că în iubire ne metamorfozăm, devenim într-un fel celălalt, îl recompunem în particularitățile sale prin noi înșine, iar în cuvintele Monicăi Mihuț – protagonista din Aurul pisicii, în iubire „mângâierile mă refăceau”. Putem afirma aceste lucruri și despre lectură și cărți — ne metamorfozează, ne mângâie și ne recompun pe măsură ce ne apropiem de ele și, uneori, începem să trăim în ele?
Ioana Pârvulescu: Foarte bună analogie, da, chiar așa este. Cu o diferență, totuși. În dragoste – dacă dragoste este – se petrece hibridizarea, tindem în mod natural să semănăm cu celălalt, să nu mai semănăm doar cu noi înșine, iar procesul acesta durează atât cât durează dragostea. Devenim asemănători cu celălalt, ne modificăm structura interioară. În romanul meu lucrul acesta se petrece în primul rând prin muzică, Monica se inițiază în operă, dar și Sebastian ascultă alături de ea muzică lejeră, hibridizarea dintre ei se petrece deci la un nivel cultural. Poate și pentru că muzica e cel mai aproape de intimitatea maximă, de dragostea profundă.
În cărți acest proces e altfel, suntem mai egoiști, în sensul că mai toți cititorii tind spre respingerea bruscă a unei cărți, dacă nu le plac conținutul ei faptic și personajele. Doar cititorul profesionist face sau ar fi obligat să facă diferența dintre ce îi place ca om și ce i se pare bun din punct de vedere literar, chiar dacă nu are cea mai mică asemănare cu el și cu aspirațiile lui.
Libris: Cea mai recentă carte a dumneavoastră are două părți, una despre timpul fericit al unei iubiri și alta despre timpul mai puțin fericit al acesteia, însă mie mi-a plăcut următorul citat, pe care îl găsim la începutul cărții și al poveștii de dragoste dintre biologul Sebastian Ioan Severin și medicul veterinar Monica Mihuț – „Fericirea trebuie ascunsă de semeni. Dacă vrei să te accepte, arată-te nefericit. Dacă ai fi crescut lângă noi, ți-aș fi spus: «Ai grijă, fetițo, să nu afle nimeni că ești bucuroasă de viață, prietenii nu suportă asta. Prietenia se cunoaște la nevoie, într-adevăr, dar în caz contrar, la ne-nevoie, la fericire, dacă nu se pierde, măcar se suspendă. Și tocmai atunci ai nevoie de prietenie, ca să te susțină. Pentru oameni, fericirea altuia e un scandal, li se pare că se fac de rușine cu viața lor, și se feresc de cel fericit ca de un ciudat»”.
Poate fi fericirea un măr al discordiei în viața reală? Sau în cărți, atunci când alegem să scriem despre asta, așa cum se întâmplă, în bună măsură, în prima parte a romanului Aurul pisicii?
Ioana Pârvulescu: Din păcate, da. Una dintre temele de adâncime ale acestei cărți este instinctul de supraviețuire, la nivel individual, dar și la nivel de specie, exemplificat prin povestea cu meduza Thurritopsis dohrnii. Or, oamenii simt acest instinct așa: în primul rând să-mi fie mie bine, cel mai bine, să-l depășesc pe celălalt, ca să supraviețuiesc. Apoi pot veni și ceilalți. Deci oamenii sunt gata să ajute pe cineva mai necăjit decât ei, astfel și specia supraviețuiește, dar se dezinteresează de cineva care pare fericit și le depășește starea de bine individuală. Chiar și în cuplu se întâmplă uneori asta, succesul, de pildă, devine adesea un măr al discordiei. Mie mi se pare, în schimb, că nu trebuie să-ți abandonezi partenerul sau semenul nici „la bine”, nu numai la greu. Mai ales că poți fi sigur că binele e efemer.
Libris: Amintiți în carte de Muzeul despărțirilor de la Zagreb, unde Monica și fratele ei, Cezar ajung alături de mătușa lor. Un spațiu care păstrează amintirea unor iubiri încheiate și obiectele care au însoțit protagoniștii și povestea lor. Dacă ar fi să ne imaginăm un muzeu personal al despărțirilor Ioanei Pârvulescu legate de scris, care ar fi lucrurile de care v-ați despărți(t) și cele de care nu v-ați despărți(t)? Și de ce vă despărțiți prima dată când ați încheiat un text și ce păstrați pentru textele viitoare?
Ioana Pârvulescu: Nu m-am despărțit niciodată de scris. Sunt, din fire, o persoană foarte fidelă, în primul rând oamenilor, dar și locurilor, caselor, locurilor de vacanță, obiectelor înseși, de care mă despart foarte greu chiar când sunt uzate și devin nefolositoare. Cât despre scris, numai moartea ne va despărți, cum se spune. Deci, deși am trecut de la un gen literar la altul, nu m-am despărțit de nici unul, am revenit sau le-am păstrat la îndemână. ca să dau un exemplu: chiar dacă nu mai am rubrică de cronică literară și m-am bucurat, după trei ani, s-o închei, când le scriu prietenilor despre cărțile lor sau când lansez cărți fac, în fond, mici cronici literare. Uneori chiar citind, îmi cristalizez gândurile într-o minicronică. Nici de personajele mele nu mă despart cu totul, ele fac parte definitiv din viața mea, chiar dacă nu mai sunt în centrul atenției mele. De aceea, când termin un roman, nici măcar nu ne luăm la revedere, personajele și cu mine. La fel ca oamenii din viața reală, personajele de ficțiune rămân cu tine chiar dacă în carte mor sau chiar dacă ai terminat de scris despre ele.
Și pentru că ați pomenit de Muzeul despărțirilor, trebuie să spun că eu am mai degrabă un Muzeu al întâlnirilor. Casa mea e plină de obiecte care-mi vorbesc de oameni sau de cărți. Pe lampa mea cu picior metalic se află agățată o jucărie cu magnet, o văcuță pe care Nicu, din Viața începe vineri, o primește de la străinul cu care se împrietenește, Dan Crețu sau Kretzu. În carte rolul obiectului era să-i dea copilului o amintire despre viitor. În casa mea el creează un prezent etern.
Libris: Romanul include, printre alte teme, ideea dublului explorată prin prezența Monicăi Mihuț, de la treizeci la patruzeci și nouă de ani, din prima parte a cărții, apoi a Monicăi la vârsta de șapte ani, ambele completate de Sebastian, iubitul Monicăi, și de motanul acesteia. Octavio Paz, în admirabila sa carte, Dubla flacără susținea, cu referire la Dante și la Cavalcanti că aceștia „credeau că dragostea este un accident care, grație libertății noastre, se transformă în alegere.” Sunt aceste jocuri ale dublului din roman o formă de recontextualizare a ideii de iubire prin alegere? Putem defini aceasta ca fiind o enigmă, reluându-l pe Paz, cea a alegerii dragostei?
Ioana Pârvulescu: Știți, am observat că cititorii descoperă mereu mai mult într-o carte decât știe scriitorul că a pus acolo. Așa și trebuie să fie. O parte dintre lucrurile din cărțile mele sunt „atent construite”, cum se spune, dar cele mai multe sunt instinctive. Nu stau să-mi analizez scrisul, el are o viață proprie. Tot ce fac eu este să tai, pe cât posibil, „burțile”, cum se spune în limbaj jurnalistic, pentru că grija mea este să țin cititorul aproape. Ați observat că unele pagini le citim ca și cum am fi acolo, în adâncul lor sau foarte aproape de ele, iar pe altele le citim de parcă am fi la mare distanță, le vedem neclar și abia le auzim? Instinctul meu scriitoricesc cred că e ca al autorilor de romane polițiste, adică încerc să nu scap cititorul din pagină, să nu alunece afară, să nu-l pierd pe drum, să-l oblig să fie atent, să audă și să vadă.
Fără îndoială că ideea de alegere în dragoste apare de la început și ea e comentată de Monica prin segmente de versuri din muzica pe care o ascultă, ea face opoziția dintre „by choice” și „by chance”. Cei doi își fac iluzia că aleg. Și, da, cred că o alegere bună te poate salva, în viață, iar una greșită te poate distruge. Dar în ce măsură avem controlul asupra alegerilor noastre nu poate spune nimeni. Nu în sensul că nu facem și alegeri calculate, raționale, ci în sensul că, de fapt, nu putem calcula niciodată consecințele alegerilor noastre, pentru simplu motiv că nimeni nu-și poate controla viața. Tot ce poate face un om este să zică, aleg asta și îmi asum consecințele, oricare ar fi ele. Dar de cele mai multe ori nu suntem în stare nici măcar de atât.
Libris: Citez tot din Octavio Paz: „Oglinzile și dublul lor, izvoarele, apar în istoria poeziei erotice ca embleme ale căderii și reînvierii.” Sunt aceste imagini ale dublului reprezentate de Sebastian și Monica în partea a doua a romanului un fel de cădere și reînviere a iubirii lor sau devin mai mult o formă de lungă conservare și prețuire pentru ceva ce le-a aparținut și i-a separat/ diferențiat de ceilalți, precum ceașca primită de Monica de ziua ei de la Sebastian, ulterior spartă – din egoism și fidelitate, în același timp, față de dragostea lor –, și lipită la loc bucată cu bucată, cu o singură mica ciobitură?
Ioana Pârvulescu: Ce e oglindă în prima parte, devine mască în partea a doua. masca devine aici un laitmotiv, de la sensul concret, suntem în primul an al pandemiei, până la sensul simbolic. Este masca din operă, din Rigoletto, omul forțat să râdă când nu-i arde de râs. De aceea spargerea ceștii care râde e simbolică, am simțit nevoia să arăt că râsul bun, cel pe care Monica îl prețuiește atât se face praf. Dar în același timp, prin lipirea la loc a cioburilor, să arăt că el se poate reface, chiar dacă o nuanță, un ciob, dispare pentru totdeauna. Metamorfoza râsului, și iată că descopăr prin întrebarea dumneavostră o mică temă a cărții.
Libris: „Benjamin își lăsă bagajul la gară; n-ar fi fost înțelept să-l ia cu sine și, de fapt, nu conținea nimic de care să-I pese cu adevărat. Ducea însă servieta și un sac mic, cu haine de schimb. Gândindu-se că vor merge pe mare, unde umezeala este adesea o problem, înveli cu grijă manuscrisul în hârtie cerată pe care o cumpărase de la un negustor de pește de pe chei.” Povestea acestui manuscris purtat în servietă de Walter Benjamin de-a lungul evadării sale din Franța descrisă de Jay Parini în Călătoria lui Walter Benjamin, carte pe care ați lansat-o, este, poate, una dintre cele mai emoționante forme de atașament față de propriul scris și de propriile idei. În urma exilului și a morții autorului, acest manuscris se pierde. Astăzi nu mai putem discuta de manuscrise pe care le purtăm cu noi în formă fizică, însă aș fi curioasă cum v-ați purtat dumneavoastră manuscrisul acestui roman, Aurul pisicii, scris pentru prima dată înainte de a împlini 30 de ani? Cum vă priviți în general propriile manuscrise, de cine le ascundeți și cui le arătați sau ce aventuri nebănuite au străbătut?
Ioana Pârvulescu: Este îngrozitor să pierzi un manuscris. E greu să pierzi chiar și o singură pagină și nu contează dacă pierzi pagini scrise pe hârtie sau în computer. Mereu avem senzația că acele cuvinte conțineau ceva esențial, de neprețuit. Mi s-a întâmplat să pierd articole, fragmente de roman, traduceri etc. De fiecare dată m-a apucat disperarea. Pe unele le-am rescris, uneori mai bine, alteori mai prost decât prima dată și asta știu pentru că uneori am regăsit paginile pierdute și am putut compara. Ce vreau să spun este că, pentru un scriitor, sentimentul pierderii cuvintelor este mai îngrozitor decât pierderea cardului, a banilor, a bagajului sau a cheilor. Cred că asta ține de partea categoric mistică din cuvinte, ca despre care scriu în Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor.
Aurul pisicii îl aveam pe hârtie, în forma lui inițială. Era alt roman, pentru că viața din el era mult mai „mică”. Din când în când mă gândeam la el, dar eram conștientă că trebuie rescris, de aceea nu aș fi purtat manuscrisul ca Walter Benjamin. Jay Parini reușește să transmită cititorului sentimentul importanței vitale a unui manuscris la care ții. Eu nu țineam la manuscrisul meu, ci doar la ideea lui, iar această idee a tot crescut și s-a dezvoltat în ramuri și rămurele și flori, ca un copac.
Libris: Este acest roman unul (și) al prevestirilor – ziua de anul nou care pica într-o miercuri, sorcova cântată în aceeași zi, cu mantra „să întineliți, ca un măl, ca un păl” moment în care Sebastian o îngână pe Monica după plecarea gemenilor care le făcuseră urarea, răul necesar și inevitabil care apare în viețile lor și de care Monica abia scăpase odată cu întâlnirea lui Sebastian și fatidica dimineață a unei zile de joi, 6 august, în care „timpul se îmbolnăvește și cere injecția”? Aveți vreodată strania senzație întoarsă asupra vieții care poate imita scrisul, poate fi și el prevestitor, adică ceva scris acum în carte să se întâmple cândva în realitate?
Ioana Pârvulescu: Ah, da, sunt de mult conștientă de acest pericol. De aici a ieșit o trăsătură a personajului Iona din Prevestirea. Iona era taciturn pentru că vorbele lui se transformau în realitate. Am uneori senzația că dacă ne temem de ceva și formulăm acel ceva în cuvinte îi dăm realitate. De aceea poate că ar trebui să dăm pur și simplu delete pentru toate fricile noastre și să păstrăm doar cuvintele bune. Hybrisul de care se temeau atât de mult grecii are și o componentă verbală, pe lângă cea comportamentală. Însă n-avem ce face, nu ne putem feri de cuvinte. Nici măcar atât cât ne putem feri de fenomenele naturii. Poate că cel mai bun îndemn este cel din versurile lui Carl Sandburg, pe care Monica i le-ar putea spune Soniei: „Vezi deci, fetițo, când spui bună ziua, când spui glume, rostești rugăciuni sau urări, fii prudentă, fii imprudentă, fii prudentă, fii cum îți place să fii”.
Libris: Într-un interviu acordat pentru Radio România Cultural spuneați că vă scrieți romanele întotdeauna vara. Ce surprize pregătiți vara aceasta pentru cititorii dumneavoastră?
Ioana Pârvulescu: Aș vrea să-mi definitivez Alfabetul domnilor, pe care îl pregătesc pentru anul viitor, probabil la Bookfest.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
