Cu un palmares care cuprinde 19 cărți publicate, dintre care 12 de ficțiune, Elif Shafak este una dintre cele mai premiate și apreciate romanciere contemporane. Titlurile ei au fost traduse în 57 de limbi, fapt care a făcut-o cunoscută în întreaga lume. „Cele patruzeci de legi ale iubirii” este una dintre cele mai bine vândute și citite cărți ale autoarei, aleasă de BBC în Topul celor 100 de romane care au modelat lumea noastră. Cu un doctorat în științe politice și unul în litere, Shafak a predat la numeroase universități de prestigiu din Turcia, Statele Unite și Marea Britanie. Cu un asemenea traseu academic și literar bogat, nu e de mirare că poveștile ei reușesc (încă) să fascineze cititorii, după aproximativ douăzeci de ani de la prima traducere în limba engleză, urmată destul de rapid de traducerile în limba română.
„The Island of Missing Trees”, lansată în 2021 de Editura Vicking Press, apare în 2024 și în limba română la Editura Polirom, tradusă de Ada Tanasă – „Insula copacilor dispăruți” – „un roman minunat, sfâșietor, care are în centru secretele întunecate ale războaielor civile și dezastrele extremismului: Cipru, iubiți născuți sub o stea fără noroc, oameni dragi uciși, copii traumatizați”, așa cum surprinde succint fragmentul de pe ultima copertă semnat de Margaret Atwood.
Shafak are acest talent de a presăra mici bucăți de istorie peste o poveste de dragoste. Arhitectura romanelor sale se bazează, de cele mai multe ori, pe inserțiile furnizate de apelul la memorie și rememorare, amintirea fiind, și în cazul de față, una dintre cele mai importante surse ale narativității. Prin reluarea unor istorii personale și culturale, Shafak pătrunde în mintea celor care ajung să fie refugiați în propria țară și încearcă să refacă trasee și identități ascunse la fel de adânc ca tulpina și mlădițele subpământene ale unui copac. Ceea ce lipsește în povestea botanistului în specii locale, Kostas și a lui Defne, devenită antropolog, va fi completat de vocea imaginară a smochinului, apoi de cea a surorii Meryem, mătușa care va răspunde întrebărilor și curiozităților Adei despre acel Cipru din vremea tinereții părinților săi.
Folosind pretextul unui smochin care este dezrădăcinat, autoarea se joacă cu instanțele narative. Povestea este spusă pe mai multe voci, care se completează și se unifică, conducându-ne către concluzia scriitoarei din finalul romanului, pe care o regăsim în nota către cititor, unde este indicată și o sugestie suplimentară de lectură – „What a Plant Knows: A Field Guide to the Senses” de Daniel Chamovitz. Autoarea mărturisește că volumul menționat a inspirat-o să dezvolte scrierea acestui roman despre subiectul incitant al eredității epigenetice și modul în care sunt transmise amintirile de la o generație la alta, fapt care se aplică atât în cazul plantelor, cât și al indivizilor. Pornind de aici, construcția romanului devine arborescentă – amintirile pe care generațiile din prezent le poartă cu ele sunt gravate în ADN, însă, de cele mai multe ori, nu avem acces la ele. Nu ajungem să le cunoaștem sau să le descoperim niciodată, dar putem avea certitudinea că le-am moștenit și ele se află în noi, la fel cum se află și strigătul interior al Adei, care încearcă să-și facă loc în exterior, paralizându-i pe ceilalți și făcând-o să simtă din ce în ce mai acut o tristețe care nu este doar a ei, ci aparține tuturor oamenilor.
În 1974, Kostas era un băiat grec îndrăgostit de o fată de origine turcă, Defne. Încă din primele clipe ale întâlnirii lor, cei doi sfidează atât tradiția culturală și religioasă, cât și pe cea a familiilor din care provin. O vreme se întâlnesc noaptea, apoi se vor refugia la taverna Smochinul Fericit, care aparține celor doi prieteni ai lor, Yusuf și Yiorgos. Tot în 1974 cele două etnii din Cipru – grecii și turcii – intră în conflict. Ciprul este divizat de invazia militară turcă, moment care va reconfigura viețile celor doi protagoniști. Kostas este trimis de mama sa în Anglia, iar Defne rămâne pe loc, martoră a dezbinării unui stat insular, dar și a dispariției oazei de speranță și iubire clădite împreună cu bărbatul turc.
Întreaga poveste este traversată de prezențe insolite care capătă voce și povestesc, din perspective diferite, acest moment al scindării culturale și familiale, care îi urmărește până aproape de sufocare și depersonalizare pe cei doi îndrăgostiți, încă din primele clipe ale întâlnirii lor. Acel an le marchează destinul, le amână povestea de iubire, care totuși pulsează într-un ritm amețitor și, uneori, amenințător, în interiorul lor, fără a fi cu putință să le restituie vreodată liniștea pe care au trăit-o sub protecția Smochinului fericit sau curajul de a se mai încrede în promisiunile unei lumi destrămate.
Shafak își asumă acest rol de arhivar al memoriei, al Ciprului și al familiilor lui Kostas și Defne, un pariu pe care îl rezumă ca pe un pact literar – „dar tot ce se întâmplă în roman e ficțiune – un
amestec de miracol, visuri, iubire, durere și imaginație.” Ceea ce nu mai este, din păcate, o trăsătură specifică doar ficțiunii, cât și realității, se dezvăluie sub forma unui verdict lipsit de consolare, plin de resemnare și tristețe – „De câte ori se întâmplă ceva teribil unei țări se deschide o prăpastie între cei care pleacă și cei care rămân.” Kostas este cel care pleacă, iar Defne este cea care rămâne. Atunci când cei doi se reîntâlnesc, vor pleca din Cipru luând cu ei și o crenguță din smochinul care îi veghease în taverna în care în prima seară a sosirii lor acolo fuseseră întâmpinați cu un meniu tradițional bogat – sărmăluțe-n foi de viță, creveți saganaki, pui soulvaki cu sos tzatziki, musaca și lipie.
Plecarea din locurile familiare va fi resimțită puternic de Kostas, dar și mai intens de către soția sa, Defne, ca o dezrădăcinare, o constantă încercare de reîntregire a identității în spații străine. În lipsa speranței de a reveni în locurile bucuriei de altădată, Ciprul, taverna și vechii prieteni devin un fel de reprezentări mentale la care nu mai au acces decât prin intermediul memoriei și al nostalgiei. Din dorința de a-și recăpăta propria identitate, Defne caută fără încetare trupurile prietenilor-martori ai iubirii și ai întâlnirilor cu Kostas. Abia după ce îi găsește poate părăsi împăcată și, fără să știe, pentru totdeauna, Ciprul.
În 2010, Ada, fiica lui Kostas și a lui Defne, are șaisprezece ani și, după recenta moarte a mamei ei, rămâne în Londra doar cu tatăl său. Dragostea părinților săi a străbătut și a supraviețuit unor decenii de conflicte, dar și separării survenite în urma acestora. Fără a-și cunoaște rudele sau rădăcinile. Ada nu reușește să înțeleagă relația celor doi, nu-și poate explica moartea mamei, o durere care îi creează stări compulsive și convulsive, retrageri în sine și obiceiul de a se ascunde sub plapumă de fiecare dată când afară se anunță un dezastru.
Smochinul simbolizează madlena proustiană translatată în lumea orientală. Prin intermediul
acestuia se redeschide povestea unei familii, o istorie a dezrădăcinărilor, dar și a încercărilor de
acomodare într-un spațiu străin de trecutul comun al celor doi protagoniști. La scurtă vreme, Defne rămâne însărcinată, iar Ada, fiica lor, nu va cunoaște lumea din care provin părinții ei decât după dispariția mamei, atunci când o întâlnește pe mătușa sa, pe care la început o urăște și nu o acceptă în casa lor.
Mătușa, sora lui Defne, este cea care va reconstitui pentru Ada tabloul poveștii de iubire dintre
părinții ei. Cu ajutorul ei, Ada descoperă bucăți din trecutul celor doi, cel despre care Defne îi
interzisese lui Kostas să-i vorbească fiicei lor. Ada va afla acest adevăr care se află înăuntrul ei, pe care simte nevoia să-l urle și să-l rostească, însă nu are cuvintele și nici informațiile care să o poarte spre înțelegerea lui. Cu toate acestea, de fiecare dată, simte într-un mod imperceptibil cum smochinița din curtea casei lor, pe care tatăl său o îngroapă ca să supraviețuiască peste iarnă, devine un fel de prezență metamorfozată a mamei ei, a trecutului și a suferințelor celor doi părinți. Meryem este păstrătoarea unor comori inexplicabile, asemănătoare sutelor de bagaje cu care vine din Cipru la Londra în acea toamnă din 2010. Toate descoperirile pe care Ada le face alături de ea pornesc de la mirosuri și măncăruri tradiționale, de la superstiții cultivate de-a lungul anilor în vechea familie a mamei, de la mituri și credințe care despart generații, simboluri aproape sacre care îi fac pe părinții lui Defne să o renege după fuga în Anglia. Una dintre consecințele acestor credințe este că ele se dizolvă în ritm cu dispariția unei generații și reîntâlnirea celor care o succed – doar după moartea părinților săi, Meryem poate rupe vraja secretelor și legământul care a ținut-o departe de sora ei.
Elif Shafak creează și de data aceasta o poveste intensă, documentată atent, presărată subtil cu înțelepciuni fragile despre viață și iubire, despre moarte și dezrădăcinare, un fir roșu care pornește din adâncurile unui smochin tăiat în grabă și replantat într-un pământ străin, o rețea subterană a durerii și pierderii identității, care însă se poate încheia cu ceea ce ne spune Kostas la început și ceea ce el însuși face – când salvezi un smochin de furtună, îngropându-l ca să supraviețuiască până la primăvară înseamnă că de fapt salvezi memoria cuiva.
Vocile care narează povestea se metamorfozează începând cu forma și învelișul vegetal până în straturile memoriei și al țesuturilor vasculare, de la vegetal până la uman, iar autoarea devine un djinn care se ascunde în toate spațiile pe care le locuiesc personajele, (re)construind ordinea
lucrurilor și a unei lumi divizate. Un roman excepțional care te face să simți nostalgie față de acea Itaca din poemele lui Kavafis, fie și dacă nu ai ajuns niciodată acolo, față de Ciprul îndrăgostiților și idilica tavernă Smochinul Fericit.
„Kostas înghiți cu greutate, își simțea gâtlejul o rană. Se uită la lumânare, din care rămăsese doar un muc. Scheletul fluturilor nu se află înăuntrul lor. Nu au o carcasă tare protejată de țesuturi moi, cum avem noi, oamenii; de fapt, s-ar putea spune că toată pielea lor e un schelet nevăzut. Mă întreb cum e, gândi Defne cu voce tare. Să-ți porți oasele pe dinafară, vreau să spun. Închipuiți- vă Ciprul ca pe-un fluture uriaș! Atunci n-ar mai trebui să săpăm pământul ca să-i găsim pe cei dispăruți. Am ști că ne învelesc ei. Oricâți ani ar fi trecut, Kostas n-avea să uite niciodată imaginea aceea. O insulă-fluture. Frumoasă, atrăgătoare, împodobită în culori splendide, încercând să se ridice în văzduh și să zboare liberă peste Mediterana, însă trasă în jos, de fiecare dată, de aripile îmbrăcate în oase frânte.”
„S-ar putea spune că există chiar câte-un copac pentru orice dispoziție și orice moment. […] Dacă suferi și nu ai pe nimeni care să te-asculte, s-ar putea să-ți facă bine să-ți petreci timpul împreună cu un arțar de zahăr. […] Ca să rememorezi trecutul, caută un ilex sub care să te-așezi; ca să visezi la viitor, alege în Schimb o magnolie. Și dacă te gândești la prieteni și prietenii, cel mai potrivit tovarăș ar fi un molid sau un ginkgo. […] Și-apoi, dacă cumva cauți iubire sau ai pierdut-o, vino la smochin, întotdeauna la smochin.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
