Andrei Ruse, născut în decembrie 1985 în București, este scriitor, editor de carte și promoter cultural. A debutat în anul 2007 cu volumul de poezie „Black Job”, după care s-a dedicat în totalitate prozei. „SONI”, primul său roman, a fost publicat inițial în anul 2008 și în prezent a ajuns la a V-a ediție și un număr de peste 10.000 de exemplare vândute.
În anul 2012 Andrei Ruse a inițiat revista online Hyperliteratura, care a fost una dintre cele mai citite publicații de lectură din România între 2014-2016. În anul 2017 a înființat Editura Hyperliteratura, iar în 2018 a închis revista, dedicându-se în principal editurii și scrisului. Trilogia „Ultimul împărat nemuritor”, inspirată din basmul „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”, este proiectul la care a lucrat în ultimii ani și care se bucură de succes în rândul publicului, fiind unul dintre cele mai apreciate fantasy-uri românești din ultimii ani.
Colaborator constant al canalului Zaiafet din 2022, Andrei Ruse este și realizatorul emisiuniii ZaiaBook din septembrie 2023, susținută de libris.ro și dedicată exclusiv cărților. ZaiaBook aduce lunar recomandări de carte, noutăți editoriale și povești din lumea literară, spuse, cum altfel, decât cu umorul și pasiunea ce-l caracterizează pe îndrăgitul autor român.
Sever Gulea: Andrei, ai ani de zile de experiențe în tot ceea ce ține de industria cărții: de la redactare, PR, editare, scriere, promovare. Putem spune că ești un om bun la toate când vine vorba de universul cărților? E ceva ce nu ai făcut încă în acest domeniu? Rămâi totuși, înainte de toate, un scriitor?
Andrei Ruse: Da, lumea mea se învârte în universul acesta de aproape douăzeci de ani – nici nu-mi vine să cred cifra asta. Pornind încă din adolescență, de la cenacluri (pe când eram mai apropiat de poezie, ajungând în cele din urmă la proză), dezvoltând apoi fel și fel de proiecte online, lucrând în edituri (nu cred că-i job nebifat, până și producția de carte mi-e cunoscută), colaborând cu edituri și librării, într-un final având și micuța mea Hyperliteratura, dezvoltând inclusiv programe destul de inovatoare de finanțare pentru cultură, în genere. Crowdfunding-ul a fost doar unul dintre ele – așa am putut porni editura și am reușit aici peste 25 de proiecte finalizate, dar și ale altora, unde mi-am pus amprenta, tot cam pe-atâtea. Pe lângă cărțile mele proprii, am făcut un calcul de curând și mi-au ieșit din „mână” cu mult peste o sută de titluri în piața de carte românească. Dar nu cifrele mă bucură, ci importanța unora dintre ele.
N-am acceptat niciodată faptul că scriitorii români nu sunt citiți. Cred că de acolo am pornit pe drumul ăsta. Asta mi se spunea tot timpul și culmea, după atâta timp, asta se rumegă și acum: piața noastră de carte slabă, publicul needucat etc. E drept, avem cea mai mică piață de carte din UE, dar a sta și a contempla la acest aspect (cu o mâhnire adâncă și „intelectual-rafinată” în priviri) nu ajută. Așa că, odată cu debutul meu în proză, prin 2008, m-am apucat serios să învăț și să experimentez în partea de comunicare, promovare și marketing (domenii care oricum nu-mi erau străine), pentru a găsi mereu căi de a ajunge la cititori. De aici traseul acesta de care spui tu, amuzant cumva, de „om bun la toate”. A trebuit mai întâi să înțeleg tot mecanismul pe care îl presupune publicarea unei cărți (traseul de la idee la manuscris la redactare șamd), apoi viața ei odată eliberată în sălbăticie, adică pe rafturile librăriilor și ulterior ale publicului.
Dar eu sunt și rămân un simplu scriitor și mereu mă întorc la această „fațetă”. Restul sunt niște măști de ocazie, unde am încercat și încerc să fiu pe cât de profesionist pot și din care, da, am învățat enorm. E clar că toate aceste cunoștințe și toată această experiență mă definește și își pune amprenta și pe scrisul meu.
Sever Gulea: Ai semnat poate primul teen-novel de succes românesc foarte popular la apariție, SONI, povestea unei tinere care află că suferă cancer și decide să își schimbe viața. Ai folosit doar o formulă narativă cu potențial, cea a confruntării cu inevitabilul sau crezi și tu că răgazul pe coridorul morții anunțate are puterea să te schimbe, să îți dea o forță de reinventare?
Andrei Ruse: Cumva, astăzi, SONI e departe de mine, e un roman pe care l-am scris la 20-22 de ani. Dar, indiferent de ce mi-am propus sau îmi propun să scriu la un moment dat, eu am căutat vreodată o „formulă”, ci pur și simplu ori a fost o angoasă care mă măcina, ori un „subiect” pe care credeam că aveam ceva de zis. La vremea aceea, am scris SONI dintr-un motiv cât se poate de banal: voiam să citesc în literatura română un roman ca SONI și nu găseam. Pare că nu găseau nici alții, de aici probabil succesul ulterior. Voiam un personaj-simbol al generației mele emo-witty (acum millenială), care descoperea lumea pe treptele TNB-ului într-un București în plină transformare la rându-i. Și eram obsedat de ideea asta că oricând totul se poate termina oricând, deodată – principiu după care mă ghidez chiar și azi. SONI a fost un strigăt al trăirii și al eliberării (ceea ce numești tu reinventare).
Recent, adică la finele anului trecut, am scos o ediție aniversară a romanului (a V-a, marcând 15 ani de la lansare) și, mă crezi sau nu, abia acum l-am recitit de la publicare, din 2008. M-a emoționat mult, cu toate stângăciile atât de evidente ale unui debut, pentru că am putut să văd atât de clar o bucată din mine de atunci. Mi-am amintit de momentele scrierii, care îmi dădeau atâtea bătăi de cap, de primele experiențe cu cititorii, primele autografe, primele lansări prin țară șamd. Fără SONI, povestea asta a mea nu știu dacă începea. Sau oricum, ar fi început cu totul altfel.
Sever Gulea: De la underground-ul bucureștean, din SONI sau Dilăr pentru o zi, ai ajuns în lumea interbelică a dizeurului Cristian Vasile, cu romanul Zaraza și apoi te-ai orientat spre zona fantasy, de la seria de proze scurte Despre tristețea femeilor frumoase, până la trilogia Ultimul împărat nemuritor. Tranzițiile tematice și de univers sunt naturale pentru tine, te desprinzi ușor de cărțile și lumile anterioare pe care le creezi?
Andrei Ruse: Odată ce închei un proiect (care îmi ia de obicei câțiva ani), iau o pauză binevenită și caut o nouă provocare. Nu-mi place să merg pe un singur „gen” sau să exploatez aceleași zone. Caut o altă voce și o cu totul altă poveste de spus. Subiectul vine, la un moment dat, și-l simt – de fapt asta e marea mea bătălie, nu scrisul propriu-zis, ci găsirea subiectului. Iar de-acolo începe aventura creării unei lumi noi, a altor personaje, conflicte șamd.
Zona istorică, cât și cea mitologică (mai mult basm decât fantasy) m-au atras dintotdeauna. Iar ruperea liniei realității cred că e ceva comun tuturor scrierilor mele, indiferent de genul sau stilul abordat – cred că găsești aceste elemente în orice carte de-a mea.
Desprinderea de la un proiect la altul nici măcar nu cred că-i un proces, e ceva ce se întâmplă pur și simplu natural. După ani de zile în care aprofundezi pe toate părțile o temă (ca în ultimul caz, cu rafturi întregi de mitologie românească citită pentru Ultimul împărat nemuritor), vrei altceva. Asta, desigur, nu înseamnă că în viitor n-aș mai vrea să mă apropii de această zonă, doar că acum în niciun caz. Mai ales că vreau să văd ce se întâmplă cu cartea, odată ce trilogia e în sfârșit completă, în următorii ani.
Sever Gulea: Cartea Blestemelor, primul volum din trilogia Ultimul împărat nemuritor pleacă de la o reinterpretare a basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ce te-a fascinat la acest basm?
Andrei Ruse: Sunt foarte multe de zis, dar cred că principalul motiv a fost fascinația mea pentru conflictele temporale. Am fost un fan al seriei Back to the Future de mic, iar undeva la 14-15 ani scriam pentru un concurs de eseuri la școală un material despre eventuale efecte ale călătoriei în timp, dacă acest lucru ar fi posibil, bazat pe cărțile lui Hawking. Am vrut să creez o lume cu două timpuri – dar una cu un sens –, în care totul se schimbă dramatic dintr-o parte în alta.
Apoi, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte e o poveste aparte, care nu e tipică basmelor noastre. Își are rădăcinile în Epopeea lui Ghilghameș, într-un trecut extrem de îndepărtat, și pune și niște probleme adânci ale omului în fața efemerului. A mortalității vizavi de o veșnicie la care cu toții tânjim. Nu în ultimul rând al conceptului de predestinare. Pentru că, dincolo de toată aventura din romanul meu, vreau să cred că am încercat să și răspund la unele dintre aceste enigme.
Sever Gulea: Care sunt figurile din mitologia românească care ți s-au părut cele mai interesante și pe care le-ai valorificat în universul narativ din trilogie? Ai vreun personaj preferat în trilogia Ultimul împărat nemuritor? Te întreb și pentru că impresia anterioară publicării trilogiei este aceea că pari să ai o oarecare afinitate pentru figurile rebele, marginalii care sfidează pe alocuri convențiile și tendințele timpurilor lor, dacă mă gândesc la personajele Cristian Vasile sau Soni.
Andrei Ruse: În primul rând, Aleodor, personajul principal din trilogie, nu este neapărat un personaj pozitiv. Am vrut să rup clișeul ăsta al luptei dintre bine și rău. Într-adevăr, totul se duce înspre o bătălie uriașă spre final, în Cartea Plângerii, dar e una mai mult a supraviețuirii, o revoltă de fapt a celor care nu vor să fie șterși din istorie și uitați. Aleodor este însă un rebel desăvârșit, care se poziționează inclusiv împotriva propriei ursite și a zânilor – lucru cam de neiertat. În ultima parte, se întâlnește chiar cu Moartea, pe care, aproape inconștient (sau nu, rămâne de văzut), o amenință.
Dar bine și rău, în sensul clasic al cuvintelor, nu există. Tocmai pentru că asta am vrut să arăt din zona mitologică, din credințele arhaice. Universul meu are loc într-o lume a pre-creștinătății. La noi (și nu numai) s-a produs foarte târziu acea rupere între vechile obiceiuri, norme spirituale și creștinism. Sute de ani vorbim de fapt de o îngemânare complicată a lor, cu repercusiuni adânci până în prezent. Iar romanul nu ține numai de multitudinea de datini pe care am vrut să le scot la suprafață (asta fiind o altă fațetă a lui, foarte îndrăgită de altfel), ci mai ales de această „politică” diferită a sistemelor – cel arhaic vs. cel prezent. Pe când unul caută să impună o morală și „oferă” doar prin cerere și supunere, condiționând așadar, ansamblul cutumelor vechi constă în puncte de vedere mult mai libere, dar și cu implicări și responsabilități mai mari. Binele și răul se confundă așadar. Doar apropierea oamenilor de spațiile neîngăduite de către divinitate aduce „sancțiuni” de neînchipuit. Aleodor nu se naște doar pentru a căuta nemurirea, ci și găsirea unui rost dincolo de lumea pe care o primește, căutând să se dezică de orice l-ar fi îngrădit. Iar pentru asta îi trebuie o anumită doză de răzvrătire.
Cât despre figurile din mitologie, ei bine, aici a fost o aventură de-a dreptul. Pentru că un lucru important pe care mi l-am stabilit pentru carte, atunci când am gândit-o, a fost să așez nu doar geografic mare parte din ființele noastre fantasmagorice și să „zgârii” suprafața lor, ci să le inventez sau să le reinterpretez folosind fel și fel de surse, fiecăreia și fiecăruia, o istorie proprie, o evoluție apoi, un sistem ierarhic, un oarecare rost și motiv al apariției lor și al puterilor pe care le posedă șamd.
Dacă la un lup cu frunte de aramă, un cal năzdrăvan sau un corb fermecat lucrurile sunt (în aparență) cât de cât simple, cum rămâne cu zmeii, de exemplu? De unde conflictul lor etern cu oamenii și cum ar trebui să arate o țară „șerpească”? De ce se confundă cu balaurii (problemă care pune cititorii neîndătinați pe multe piste false) sau cu alte regnuri supranaturale? Cum sunt rânduiți și de ce în matriarhat? Care-s atuurile lor și care sunt slăbiciunile? Cum se construiește un palat de zmei și ce m-a făcut să le leg ulterior o credință profundă a focului (și a materiei, în genere)?
Probabil că tărâmul zmeilor (sau al sminilor, de la smij-ul slavei vechi), din Cartea Ielelor, mi-a dat cel mai mult de furcă, încercând să aduc și atâtea elemente specifice lor: arme, precum biciul care împietrea lucruri sau ființe; funiile fermecate care te înrobeau sau marama (lui Salcotea), ce îți lua puterile timp de o lună. O bună parte am stat și să creez istoria lor, pornind de la Aram Mamonul, care a vrut să fure tot de la oameni, și apoi cei trei fii ai săi (Pogan cel Îngrozitor, predecesorul Zmeilor Pământului, zapcii de „astăzi”, pe care-i întâlnește Aleodor; Pârjol Zburătorul ce Sufla Văpaie, regn dispărut; și Agheran Prostul, de unde se trage și neamul lui Morok, un personaj urât și iubit deopotrivă de cititori), ajungând până la felul în care se înmulțesc, neputând-o face doar prin seminția lor. Graiul lor și credințele după aceea, ca și stratificarea lor socială (pornind tot de la materie) a fost, cum îți spuneam, o reală aventură. Rezultatul fiind acela că cititorul, îmi place să cred, cunoaște acum nu doar felul zmeilor din romanul meu, ci din întreg arealul fantastic al literaturii și folclorului.
Au venit apoi bohânchile (bohînki, soțiile duhurilor pădurii, didki, cu inspirație din mitologia ucraineană, pe care le-am îmbinat cu mitul mai mult plăsmuit de mine al meșteritoarelor, lohoane în limba veche a lumii din carte, sau niavke – niavkî, un fel de moroi, tot din folclorul ucrainean – în graiul zmeilor), făuritoarele coșmarurilor. Tot legat de coșmaruri, Zmora, cu care se va confrunta Aleodor chiar la începutul celei de-a doua cărți, este chiar personificarea lor în folclorul polonez, dintr-o familie foarte asemănătoare samodivelor/samovilelor (sârbo-bulgărești), surori îndepărtate ale nimfelor și driadelor (grecești) sau ale tündérekelor (ungurești), și totuși atât de diferite de casta ielelor, unice ca puteri în spațiul nostru. Puteri însă despre care nu prea știm mai nimic (avem doar impresia asta), nefiind nici făpturi din basme (în cele ispiresciene, cel puțin, lipsesc cu desăvârșire, iar în Estetica basmului lui Călinescu am găsit referiri nici cât degetele de la o mână), ci din credințe pe care nu îndrăznesc să le numesc străvechi, din moment ce dăinuie și până în vremurile noastre.
Crâsnicul a fost un alt personaj pe care am decis să-l scot de la naftalină, găsit la Arthur Gorovei (Credințe și superstiții ale poporului roman, 1915), într-o poveste de neînchipuit din partea Covurlui (jud. Galați de astăzi), dar și în însemnările Marthei Bibescu (Izvor, țara sălciilor, 1923). Brehnele, de asemenea. Știma Apelor, Muma Pădurii sau Bonza (cu o ușoară „prelungire” spre Mărul Sângeriu), stihii în toată regula.
Sever Gulea: Te documentezi riguros și intens, chiar și ani de zile pentru romanele tale, îmi amintesc că pentru Zaraza te-ai documentat cel puțin 2 ani și ai făcut chiar și o promisiune solemnă la mormântul lui Cristian Vasile. Pentru trilogia Ultimul împărat nemuritor ai explorat istoria religiilor, mitologia, folclorul. Ai nevoie doar de documentare de birou sau cauți să te plasezi și în spiritul universurilor despre care vrei să scrii? De pildă, ai căutat să te oprești în cârciumi obscure cu aer interbelic sau ai poposit prin sate izolate unde cosmogonia tradițională și figurile mitologice ale folclorului sunt încă prezente? Ai nevoie să iei și contact aproximativ cu ceva din aceste universuri, pentru a deveni una cu textul (cum relatai într-un alt interviu)?
Andrei Ruse: Sigur, ar fi fost frumos să-ți spun cât călătoresc și pe unde m-au purtat pașii documentării, însă o să te dezamăgesc și o să recunosc că mare parte a documentării stă în citit enorm. În cărți vechi, mai rar în arhive, însă fără deplasări și povești picante. Până acum, cel puțin, nu am avut nevoie să ajung să iau contact cu diferite comunități, pentru că informațiile existau undeva. Trebuia doar să sap avid după ele. E deci o muncă în mare parte de birou.
La Cristian Vasile, într-adevăr, cercetarea a depășit granițele, pentru că am avut șansa să cunosc urmații lui și ai Radei și chiar să pun mâna pe acte inedite, fotografii păstrate, scrisori originale șamd. În cea mai recentă ediție, a IV-a, apărută anul trecut, la final am adăugat parte din aceste „minuni” care s-au păstrat ascunse în timp.
Sever Gulea: Cât de dificil e pentru o editură mică să își promoveze autorii? Tu cum ți-ai promovat trilogia?
Andrei Ruse: Editura, cum e și Hyperliteratura, poate face câțiva pași înspre promovare, cum ar fi să aducă puțin awereness legat de apariția unei cărți, cum ar fi să colaboreze cu câțiva influenceri, îndeosebi din zona de cititori cu vizibilitate și lucrușoare de genul ăsta. Cred că facem o treabă sănătoasă aici. Și sincer, e mai ușor pentru o editură mai mică să-și arate „forța”, decât pentru una uriașă, generalistă, unde un PR sărmanul, sau o echipă oricum destul de mică trebuie să se ocupe de o sută de cărți deodată.
Mai departe însă vine autorul, cu prezența sau notorietatea lui. Iar eu unul dedic multe resurse promovării (și nu de azi, de ieri, ci de când am debutat). Atât ca timp, privind colaborările, cât ulterior și ca fonduri. Vânzările de care mă bucur aduc și un buget rezonabil de promovare ulterior. Deci tot cititorii mișcă lucrurile spre alți cititori. Toată ideea este să faci lumii cunoscută cartea ta. Că altfel, dacă doar o publici, de unde să știe publicul de ea? Să reușești să stârnești interesul oamenilor, prin fel și fel de apariții, colaborări șamd. Folosesc absolut toate rețelele sociale, cu precădere Facebook-ul (unde cred că am o comunitate strânsă în jurul profilului meu, în atâția ani), și TikTok-ul mai nou, care poate face minuni, dacă știi să te mulezi pe așteptările publicului vast de aici.
Nu am o rețetă. Și experimentez mereu lucruri noi. Folosesc mult ceea ce se numește în domeniu influencer marketing, uneori ads-uri (deși cu mult mai puține față de anii precedenți, pentru că lumea e saturată de reclame), iar pentru Cartea Plângerii am colaborat chiar cu o firmă specializată de marketing și comunicare, Kooperativa 2.0., și vreau să-i mulțumesc pe această cale lui Cristian China-Birta (sau „Chinezul”, cum îl mai știu oamenii). La fel, m-a ajutat foarte mult faptul că de peste doi ani fac parte din echipa Zaiafet, unde Horia (Sârghi) mi-a lăsat libertatea totală de a face materiale despre mitologie și folclor, care automat au dus și la promovarea cărții, cu o vizibilitate mare în online, de sute de mii.
Poate singura chestie care mă diferențiază este că, de ceva timp, îmi stabilesc lunar un buget de promovare pentru toate cărțile mele. Nu este ceva uriaș, din contră. Când spui buget, s-ar putea ca oamenii să aibă o percepție greșită. E vorba strict de câteva sute de lei pe lună, în funcție întotdeauna de vânzări, după cum spuneam. În vremurile noastre însă, nu cred că poți vinde ceva fără promovare și marketing. Pentru că o carte e un produs până la urmă, la nivel economic.
„Regula” mea e să nu treacă o lună fără câteva apariții (în Social Media mai ales). La fel, de vreo doi ani, nu există lună fără să apar cu un material pe Zaiafet (chiar dacă nu e vorba despre cărți sau una dintr-ale mele), ori asta asigură o vizibilitate permanentă ce nu are cum să nu se reflecte și înspre cititori. Nu mai spun de alte podcasturi la care mă bucur să fiu invitat, cronici – deși zona „oficială”, s-o numim așa, se ferește de titlurile mele ca de tămâie – șamd.
Recent am primit și un ajutor din partea librăriilor, printr-o expunere mult mai bună, oferte și tot felul (ai cartea cu autograf, sau discount/transport gratuit). O mulțumire vine aici și către voi, la Libris. Implicarea librăriei cred că este esențială în promovarea unei cărți. Și acest interviu și faptul că ați ales să fiu autorul lunii mă onorează și, evident, mă ajută foarte mult, în a-mi duce către cât mai mulți cititori proiectele.
Toate astea adunate însumează promovarea unei cărți, nu?
Sever Gulea: De ce anume are nevoie un scriitor ca să ajungă să fie publicat la Hyperliteratura? Ce înseamnă pentru tine o poveste bună?
Andrei Ruse: E atât de simplu răspunsul, dar atât de greu: să aibă o poveste interesantă. Cu un fir complex, cu personaje credibile, cu conflicte cu care cititorul să poate empatiza.
Cel mai bun exemplu este romanul Între două fronturi, de Oana David, cel mai frumos debut la Hyperliteratura și, iată, ajuns chiar la ediția a II-a. E un roman pe care l-am acceptat numai de la synopsis și citind doar prima pagină – a urmat apoi un an de lucru pe redactare. Și a ieșit o autoare, în opinia mea, uimitoare, pe care abia o aștept la anul viitor, cu un nou proiect.
Sever Gulea: Crezi în cursurile de scriere creatoare? E ceva de bun augur în faptul că editurile mari dau atenție debutanților care vin din multe domenii și urmează asemenea cursuri? Este asta o manieră de emancipare, de democratizare a pieței literare?
Andrei Ruse: Păi, uite, Oana David, că tot am pomenit-o, a „venit” de la cursurile lui Florin Iaru. Normal că-i de bun augur. Dar nu ele te modelează sau chiar, cu riscul de a enerva câțiva „profesori”, te învață propriu-zis ceva. Ci îți dau o direcție cât de cât sănătoasă. O bază minimală, dacă vrei. De acolo însă, depinde de fiecare cât vrea să muncească și, evident, și de talentul său.
Cum cenaclurile au cam murit, cursurile de creative writing vor deveni (dacă nu sunt deja) pepiniere de scriitori. Sunt tot mai mulți autori români publicați datorită lor, deci cum să nu fie un lucru bun? Cu cât piața e mai diversă, cu atât e mai sănătoasă. Timpul apoi va cerne.
Sever Gulea: Realizezi proiectul Zaiabook de mai multe luni. Episoadele prezintă și noutăți editoriale, răspund și întrebărilor urmăritorilor, dar sunt centrate și în jurul unei teme: ai vorbit despre cărți care au inspirat piese muzicale, cărți care au fost respinse de edituri, cărți în care e prezent diavolul și multe altele. Cum îți alegi subiectele? Ce întrebări te-au provocat din partea urmăritorilor? Cum va fi toamna la Zaiabook?
Andrei Ruse: ZaiaBook e un proiect despre care cu greu pot descrie cât de drag îmi e. Pe lângă cărți (atât ale mele, cât și celelalte ale autorilor de la editură), reprezintă una din bucuriile cele mai mari, lună de lună. În fiecare episod îmi propun să iau o temă care să intereseze publicul larg (cum ai spus și tu: cărți respinse de edituri sau cel cu Diavolul de la Moscova, privind romane din care putem înțelege mai bine contextul actual și izul imperialist rusesc) și propun titluri cititorilor, pe care le prezint cu toate picanteriile din spate de rigoare, de la viețile scriitorilor la fel și fel de pățanii ale unei cărți. Peste episoade propriu-zis, mai bine și cu câte un podcast, care să completeze lista, cu scriitor în genere, dar nu numai. Damian Anfile (despre cărți privind istoria Bucureștiului), Gelu Duminică (privind o istorie a romilor), Rusanda Davideanu (creatoare Bookletta), Simona Antonescu și Ana-Maria Negrilă (despre Evul Mediu românesc), Vasile Ernu (literatura contemporană rusă, mai ales cea dizidentă) au fost foarte bine primți. Caut subiecte care să intrige. Care să ne scoată dintr-o zonă plicticoasă (percepută de publicul larg) a cărților, asta e important.
Unul dintre cele mai reușite episoade a fost despre cum să citești mai mult și mai bine – de fapt cum să-ți însușești acest obicei sau să te reapuci de el, dacă l-ai abandonat. Nu vreau să-ți spun câte mesaje de mulțumire am primit și poze cu colete uriașe de cărți pe care oamenii și le-au luat, apucându-se de ele după ani și ani de pauză a lecturii.
S-a creat ușor, ușor și o comunitate în spatele edițiilor și văd oameni care urmăresc sau comentează constant. Mai mult, e drept, îi văd în mesaje private, cititori care abia așteaptă data de 20, când apare un nou episod. Din punctul meu de vedere, m-am înhămat (sau mai bine zis „ne-am” înhămat, punând aici Librisul ca un partener de nădejde) la ceva ce nu mulți ar spus că va rezista și am reușit să punem o bază de 20-25 de mii de urmăritori. De aici, e rolul meu să analizez bine tot ce a fost și ce pot îmbunătăți, pentru a crește.
Am o experiență vastă cu astfel de proiecte și știu că totul începe de fapt după primul an, chiar primul an și jumătate. Este foarte importantă constanța, mai ales că mai toate emisiunile de carte din media (de orice tip) s-au cam dus pe Apa Sâmbetei. Mi-aș dori ca ZaiaBook să devină un pilon important al recomandărilor de carte din țară. Cred că în primul sezon am experimentat și am învățat multe, clar am făcut și greșeli (sau poate au fost bucăți negândite foarte bine), pe lângă o sumedenie de fapte bune. Adică spre jumătate de milion de vizionări, sute de reacții, spre 150 de titluri despre care am vorbit (multe românești) șamd.
Dar din toamnă vreau să dau un refresh, mă gândesc deja la alt „fundal”, la un montaj mai dinamic, inclusiv la niște rubrici noi pentru emisiune, din care să iei mai bine pulsul pieței de carte. Dar și alte teme, am mers mult anul ăsta pe beletristică, cred că va fi și timpul non-fiction-ului. Și poate vor fi episoade cu mai puține titluri, dar mai aprofundate. Am foarte multe idei noi la care meditez perioada asta.
Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
