Radu Paraschivescu: „Eşecul nu e îngrăşământul ideal pentru ogorul creativităţii sau al succesului în carieră, dar îţi poate folosi dacă ştii să-l întorci în favoarea ta.”

Radu Paraschivescu este unul dintre cei mai carismatici și activi autori români contemporani – scriitor, traducător și, așa cum el însuși afirmă despre sine, în primul rând, cititor. De-a lungul timpului a publicat la Editura Humanitas romane, volume de povestiri, literatură confesivă și texte despre România ultimelor decenii.

A tradus peste 120 de cărți din autori străini, dintre care îi amintim pe Julian Barnes, Jonathan Coe, Salman Rushdie, George Saunders, Stephen Fry, David Lodge, William Golding, Kazuo Ishiguro, James Salter, Nick Hornby, Alain de Botton, C.S. Lewis, William Burroughs, John Steinbeck.

Bestsellerul „Ghidul nesimțitului” s-a vândut în peste 70.000 de exemplare, iar cea mai recentă carte, „Libertatea de depresie. Învăluiri și dezvăluiri de pe la noi”, a devenit bestseller al ediției Bookfest 2024.

Radu Paraschivescu este autorul lunii octombrie pe site-ul libris.ro, așa că l-am invitat la o discuție ludico-intensă despre scris, cărți, traduceri, locuri preferate sau, citând subtitlul său recent, le putem rezuma și sub forma câtorva învăluiri și dezvăluiri despre noi și de pe la noi. 

Ioana Zenaida Rotariu: Îmi amintesc și acum când a apărut cartea dumneavoastră, Două mături stau de vorbă. Pe vremea aia lucram ca librar în Brașov la Șt. O. Iosif și m-am pozat împreună cu o colegă și cu cartea. Am postat-o pe Facebook și în descriere am atașat chiar titlul cărții dumneavoastră. Am primit o mulțime de like-uri și încă râd când mă gândesc ce idee inspirată am avut atunci. Cu alte cuvinte, poate exista și o dimensiune ludică în toate acțiunile și/ sau cărțile care ne înconjoară, asta dacă vrem să o vedem. Pornind de aici, întrebarea mea ar fi cum vă alegeți titlurile cărților? Știu că pe mine întotdeauna m-au intrigat și amuzat – intrigat pentru că voiam să aflu de unde provin și amuzat pentru că ele te atrag chiar și în absența cunoașterii exacte a contextului. Ele vin înainte de a scrie cartea sau după ce ați scris-o? Aveți un titlu de lucru care până la urmă impune direcția și temele cărții până la final sau intervin modificări pe măsură ce se scriu textele?

Radu Paraschivescu: Sunt zeci de mii de cărţi într-o librărie, inclusiv cele expuse pe rafturile noutăţilor. Cum faci să atragi atenţia asupra cărţii tale? Cum îl peţeşti pe cititor? Prin titlu, prin copertă, prin alte lucruri care-l peţesc pe cel care se gândeşte ce să aleagă din bogăţia ofertei. E logic şi decent ca titlul să reflecte conţinutul cărţii, altminteri se cheamă că ai trişat. În ce mă priveşte, nu am o regulă anume. Există cărţi cărora le ştiu din capul locului titlul (Ghidul nesimţitului, Fluturele negru, Podul Diavolului). În alte cazuri, de pildă, când e vorba de o culegere de texte despre România, se întâmplă să aleg un titlu din cuprins şi să fac din el titlul volumului (Două mături stau de vorbă, că tot aţi amintit-o, Maimuţa carpatină etc.) Cărţile de observaţie critică despre România mă expun riscului de-a fi acuzat de tot felul de lucruri de oameni care n-au găsit de cuviinţă să treacă de copertă. Două mături stau de vorbă mi-a adus reproşul de misoginism (chit că prietenii ştiu că sunt oricum, numai misogin, nu), după cum Maimuţa carpatină i-a făcut pe unii să conchidă că râd de neamul meu, pe care l-aş considera primato-simian (se trece, printr-un viciu de logică, peste adevărul simplu că, fiind eu însumi român, ar însemna că mă fac şi pe mine maimuţă). În fine, există cărţi care au un titlu de lucru, pe care decid să-l înlocuiesc când ajung pe la jumătate şi-mi dau seama că el nu exprimă fidel ideea cărţii. Aşa s-a întâmplat cu Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri sau cu Acul de aur şi ochii Glorianei.

Ioana Zenaida Rotariu: Manuel Vilas este un autor pe care știu că-l apreciați și îl recomandați. L-am citit și eu și mi-a plăcut teribil, însă nu am reușit să scriu încă despre cele două cărți ale lui – În toate a fost frumusețe și Bucurie – pentru că mă confrunt cu un fenomen, cu cât îmi place mai mult o carte, cu atât parcă se instalează o infirmitate în a reuși să scriu despre ea. Nu e un caz singular acesta. Mai am exemple, cu Nimeni nu părășește Palo Alto de Yaniv Iczkovits (și îl amintesc pentru că tocmai l-am întâlnit luna trecută la București), cu Crossroads a lui Jonathan Franzen, Canada a lui Richard Ford și lista poate continua. Credeți că ne este mai greu să vorbim despre lucrurile sau cărțile care ne plac? Raportarea subiectivă față de ceva exterior creează o intimitate pentru care ne simțim responsabili în fața celorlalți? Vi se întâmplă acest lucru când traduceți autori de care vă simțiți, la rândul dumneavoastră, atașat?

Radu Paraschivescu: E adevărat, uneori se instalează un fel de, cum să-i spun?, un fel de blocaj sfielnic când o carte te captivează atât de mult, încât simţi că orice-ai scrie despre ea ar suna plat şi găunos. Dar nu e o regulă – cel puţin, nu în cazul meu. S-ar putea ca povestea asta să ţină şi de gramatica admiraţiei, pe care n-o stăpânim cu toţii la perfecţie. E interesant că amintiţi de Manuel Vilas, de la care am originalul din În toate a fost frumuseţe cu autograf, primit la Madrid în iunie. Am şi autograful soţiei, Ana Merino, pe o carte a ei. În ce mă priveşte, mi se întâmplă câteodată să nutresc un soi de invidie pentru felul în care sunt scrise anumite cărţi pe care le citesc sau le traduc. Am câteva exemple aici: Casa somnului şi Bournville de Jonathan Coe, Bărbatul cu haină roşie şi Puls de Julian Barnes, Mincinosul de Stephen Fry etc. E un sentiment de care au parte mulţi dintre cei care se ocupă cu scrisul şi cititul. Citim şi ne dorim să fi scris noi cartea în chestiune, deşi – sau poate fiindcă – ne dăm seama că nouă nu ne-ar fi ieşit aşa. Pur şi simplu n-ar fi avut cum.

Ioana Zenaida Rotariu: Cartea dumneavoastră, Libertatea de depresie, îmi aduce aminte de o altă carte a unui profesor și poet de la Facultatea de Litere din Brașov, Alexandru Mușina, Scrisorile unui geniu balnear. Țin minte de acolo o expresie, văicări-m-aș și n-am cui, pe care Mușina i-o adresa prietenului său, profesorul Virgil Podoabă, într-o scrisoare în care îi scrie, într-un p.s. patru versuri – Văicări-m-aș și n-am cui / Văicări-m-aș textului, Textului drăguțului, Lui și cititorului. Sunt și cărțile dumneavoastră un fel de ipotetice adresări către altcineva, către un potențial cititor, dar mai mult un fel de autoadresări, în care încercați, prin umor și observație fină, dar pătrunzătoare, să depășiți, consemnându-le, diferite episoade mai mult sau mai puțin (ne)plăcute, unele rizibile, altele aproape incredibile și, unele lipsite de un sens primar, elementar, cărora totuși încercați să le dați unul? Credeți că privirea aceasta ne poate salva sau ne ajută să nu ne resemnăm și să continuăm, conștienți fiind de neajunsurile sau de erorile acestei lumi, care sunt, până la urmă, inevitabile și pe care nu le putem surmonta decât făcând, cum se spune, haz de necaz? 

Radu Paraschivescu: Poate că hazul de necaz era o strategie valabilă cu patru decenii în urmă, când trăiam într-o istorie mutilatoare şi nu întrevedeam ieşirea din coşmar. Când simţeam zi de zi că stăm pe malul vitreg al istoriei. Acum hazul de necaz nu mai e suficient, e nevoie şi de altceva. Există, ce-i drept, alibiul dictonului latinesc ridendo castigat mores, al reformei exterioare şi lăuntrice prin satiră, prin ironie, prin râs. Atâta doar că în unele zone ale vieţii – în politică, de exemplu – râsul nostru e de multe ori fără ecou. În general, politicienilor le pasă de umorul nostru cam cât ne pasă nouă de meseriile pe cale de dispariţie din Silezia. Poanta nu prea îi atinge, deşi îi vizează. Sunt în lumea lor, greu de atins şi la fel de greu de schimbat. Cărţile mele despre România sunt, într-un fel, şi monologuri ale exasperării, dar şi forme ale unei griji cu nimic arogante sau suficiente pentru ce se întâmplă rău cu ţara în care îmi duc zilele. Sunt, după cum bine ştiţi, cărţi cu vânzări foarte bune. M-am întrebat ce anume le determină succesul de vânzări, în afara registrului comic în care scriu şi a frazelor care produc uneori zâmbete, alteori râsete în toată regula. Ei bine, cred că sunt cărţi de succes fiindcă sunt cumpărate de mulţi oameni care simt la fel ca mine şi care găsesc în paginile acestor cărţi gânduri şi trăiri pe care le-au avut şi ei. De aceea am spus de câteva ori că are loc aici o aşa-numită „achiziţie de solidaritate”. Oamenii cumpără cartea cuiva care are cam aceleaşi impresii ca ei, dar eventual se pricepe mai bine să le pună în cuvinte.

Ioana Zenaida Rotariu: O să pornesc de la următoarea afirmație a lui Mario Vargas Llosa din cartea apărută la editura Humanitas, Civilizația spectacolului: „Diferența esențială dintre cultura din trecut și divertismentul de astăzi este că produsele acelei culturi aveau pretenția de a transcende timpul prezent, de a dura, de a viețui și pentru generațiile viitoare, în vreme ce produsele culturii de azi sunt fabricate ca să fie consumate pe loc și apoi să dispară, precum biscuiții sau popcornul.” Dacă ar fi să ne proiectăm imaginar într-un potențial viitor, care credeți că ar fi lucrurile/ cărțile/ modurile de a trăi care ne vor supraviețui?

Radu Paraschivescu: Lumea de azi pare într-adevăr înrobită superficialului, produselor trecătoare şi fără şanse să reziste în timp. Nu-mi dau seama câţi dintre creatorii de artă de azi angajează pariuri pe termen lung. A trecut mult timp de la Exegi monumentum aere perennius. Determinările şi condiţionările lumii de azi sunt cu totul altele decât cele din Renaştere sau din perioada modernă. Pe lângă asta, modalităţile de recreere, de loisir, de mobilare a vieţii personale sunt spectaculos mai multe decât în alte timpuri. Accentul pare să cadă pe ceea ce se consumă rapid, fără mari investiţii neuronale. Însă e doar o impresie, mai precis impresia pe care o au paseiştii cărora prezentul le displace visceral. Să ştiţi însă că se scriu şi acum cărţi profunde, se pictează şi acum impresionant, se compune şi acum muzică de ascultat peste generaţii. Vargas Llosa însuşi e un autor de cărţi neperisabile – unele, formidabile de-a dreptul. Cărţile lui vor rămâne peste decenii, cu siguranţă. De asemenea, sunt sigur că în viitorul îndepărtat se vor regăsi obiceiuri care ne vin din trecut. Vă dau un singur exemplu: mesele animate de spirit convivial şi de bucuria împărtăşirii, indiferent dacă e vorba de un banchet sau de un prânz cu doi-trei prieteni. Avem şi muzică preluată din trecut, condamnată la efemeritate de scepticii vremii, şi despre care simţim uneori că ne vine din viitor – luminosul  exemplu al trupei Pink Floyd. Se infirmă astfel, măcar parţial, ipoteza popcornului şi a biscuiţilor lui Varga Llosa. Totul depinde, în fond, de felul în care ştim să locuim în propria noastră viaţă.

Ioana Zenaida Rotariu: Credeți că există într-adevăr „o artă de a-ți sărbători eșecul”? Și aici nu mă refer neapărat la ilustrul exemplu din Libertatea de depresie, când cel mai frumos gol marcat de un fotbalist român, Ianis Hagi, în fapt, un gol al înfrângerii, a fost sărbătorit ca o victorie. O să extind perspectiva asupra ideii de eșec pornind de la cartea lui Costică Brădățan, Elogiul eșecului. Autorul se raportează la patru exemple – Simone Weil, Mahatma Gandhi, E. M. Cioran și Yukio Mishima -, pe care îi numește „eroi ai eșecului”. Despre Simone Weil susține că era o persoană neîndemânatică, lucru poate mai puțin cunoscut despre ea și că asta îi atrăgea ocazional diferite buclucuri. Cu alte cuvinte, succesul sau consacrarea se clădesc având în spate și mici eșecuri, care, de cele mai multe ori, rămân ascunse privitorilor și celor care nu ne cunosc în viața de zi cu zi. Credeți că eșecul poate avea un rol pozitiv în viețile noastre, ne poate fi benefic în moduri pe care nu le identificăm cu adevărat decât atunci când l-am depășit, aducând diverse forme de conștientizare și emancipare a privirii noastre asupra lumii și, în cele din urmă, chiar asupra nouă înșine? Ne limitează iremediabil eșecurile sau, dimpotrivă, reușesc să ne redefinească viziunea și structura interioară?

Radu Paraschivescu: Grosolan spus, avem aici forma elevată a principiului „fiecare şut în fund e un pas înainte”. Ca în multe alte spaţii ale vieţii, şi aici generalizările sunt riscante, chiar păguboase. Fiecare dintre noi metabolizează diferit eşecul, în funcţie de constituţie psihică, de orgoliu, de anturaj, de experienţele anterioare de viaţă etc. Eşecul nu e îngrăşământul ideal pentru ogorul creativităţii sau al succesului în carieră, dar îţi poate folosi dacă ştii să-l întorci în favoarea ta. Eu, unul, recunosc sincer că m-aş fi lipsit de cele câteva mici eşecuri din viaţă. Mă mobilizează mai bine reuşita decât înfrângerea. Altfel, am citit cartea lui Costică Brădăţan şi-i înţeleg foarte bine demonstraţia. Îi adaug o alta, pe care am citit-o cu un an în urmă şi am recomadandat-o într-un episod de podcast: Farmecul vieţilor distruse. Câteva reflecţii despre ratare, scrisă de Angelo Mitchievici şi apărută la Humanitas. Sigur, eşecul îţi modifică fatalmente perspectiva asupra vieţii, e aproape un truism. Dar nu mă încumet să spun că perspectiva e neapărat mai bună. Uneori eşecul scoate la suprafaţă angoase sau frustrări pe care tocmai te chinuiai să le îngropi. Alteori el te împinge să cazi victimă unei bolnăvicioase manii a persecuţiei care nu are cum să aducă lucruri bune. Exemplul pe care l-am dat în Libertatea de depresie este, cred, meteahnă românească, fără să am însă certudini de ciment. Ianis Hagi a fost premiat pentru golul anului dintr-un meci în care am pierdut, dar au existat şi cedări mai mari. Să ne amintim că Ioan Chirilă a scris o carte intitulată Ar fi fost prea frumos, care e de fapt un priveghi (minunat scris, ce-i drept) la căpătâiul unei finale de Cupa Davis pierdută în faţa Statelor Unite pe la începutul anilor 1970. 

Ioana Zenaida Rotariu: O să reiau aici un citat care mi-a plăcut foarte mult din Libertatea de depresie. Învăluiri și dezvăluiri de pe la noi și l-am și memorat în notițele din telefon — „Vara e anotimpul vacanțelor, iar weekendurile estivale sunt minivacanțe ascunse în inima unor vacanțe mai mari.” Acum când are loc interviul a mai trecut ceva vreme de când am citit pasajul acesta în carte și mă întreb dacă ne încearcă un soi de depresie la finalul verii și al vacanțelor mai mici și mai mari? O putem trata scriind sau citind?

Radu Paraschivescu: Dacă ne vizitează vreo depresie la sfârşitul vacanţei, ea e strict metaforică. Ne zâmbeşte şi, drept răspuns, îi facem cu ochiul. De altfel, cuvântul „depresie” prilejuieşte destule încadrări greşite, chiar confuzii. Bunăoară, aflaţi că am găsit cu puţin timp în urmă Libertatea de depresie cazată în sectorul cărţilor de psihiatrie şi de dezvoltare personală. „Să te înveţi minte să mai ai umor şi să faci jocuri de cuvinte”, mi-am spus şi mi-am amintit de o păţanie asemănătoare. Într-o altă vizită printr-o librărie bucureşteană, am descoperit O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate de Julian Barnes la secţiunea cărţilor de istorie. M-am dus la librăreasă şi am rugat-o să mute cartea unde îi este locul. „Da’ de ce nu stă bine acolo?” m-a întrebat doamna, cu oţet în voce. „Fiindcă e un roman, nu o carte de cercetare istorică”, am răspuns. „De unde ştiţi că e roman?” a venit a doua întrebare. „Unu: l-am citit. Doi: l-am tradus”, am spus. Doamna a stat un pic pe gânduri şi m-a repezit: „Asta-i bună, mă înveţi dumneata cum să-mi vând marfa. Vezi-ţi de treaba ta.” A fost o tutuire uşor punitivă, or, dacă nu m-a apucat depresia (tot metaforică) atunci, nu văd de ce m-ar apuca la sfârşitul unei vacanţe. Mai ales că vor veni şi altele. Şi dacă tot pomeneaţi de vâna ludică a fiecăruia dintre noi, cred că e momentul s-o punem la treabă. Să citim şi să scriem ca să scăpăm, vezi Doamne, de depresie e o simplă glumă, eventual un joc al imaginaţiei. Cititul e bun oricând, iar scrisul dacă ai chemare pentru aşa ceva. Sau ca antrenament. Sau pentru consemnarea unor gânduri pe care le vrei trecute negru pe alb şi păstrate undeva.

Ioana Zenaida Rotariu: Când am dat interviul de angajare la Humanitas m-am plâns că drumul meu din Berceni până la Casa Presei va fi foarte lung, moment în care colegele cu care dădeam interviul, Iustina Croitoru și Gabriela Maaz, mi-au spus că și pentru Radu Paraschivescu drumul până la editură e lung, dar numai așa reușește să citească toate cărțile din ghiozdanul pe care îl poartă cu el. Vă dați seama că nu a mai fost nevoie de nimic altceva, m-au convins. Aveam să citesc și eu toate cărțile pe care încă nu apucasem că le citesc. Pornind de la această anecdotă personală, v-aș întreba ce cărți se află acum în ghidozdanul de cititor al lui Radu Paraschivescu?

Radu Paraschivescu: Mă bucur că v-am fost de folos, fie şi sub forma asta. E adevărat, m-am obişnuit atât de bine să citesc în mijloacele de transport, încât mersul cu maşina (a altora, eu nu am) mi se pare o corvoadă. Mai ales la cum se circulă în Bucureşti după ce începe şcoala sau după ce plouă. Am decenii de citit prin metrouri, tramvaie şi troleibuze, iar dacă la început unii făceau ochii mari („uite-l pe ăla de la televizor, ce-o căuta aici?”), acum mă bucur că nu mai şochez pe nimeni. Fac selfie-uri la cerere, stau cuminte la poză, discut despre subtilităţi fotbalistice cu alţi călători şi aşa mai departe. De obicei, am în rucsac o singură carte. Uneori am două, când sunt pe punctul de-a o termina pe prima – ca să nu rămân în pană. Acum citesc Eroul discret de Mario Vargas Llosa (Humanitas Fiction) şi ştiu că vor urma Portretele unei căsnicii de Sándor Márai (Curtea Veche), Tăcerea de Don DeLillo (Trei, colecţia Anansi) şi Scânteia de viaţă de Erich Maria Remarque (Polirom).

Ioana Zenaida Rotariu: În altă carte pe care o recomandați ca lectură într-un interviu, Bun-venit la circ. Eseuri despre lumea de azi de Alessandro Baricco, publicată la Editura Humanitas, autorul dedică un spațiu aparte în cuprinsul cărții unde ne descrie „cele mai potrivite cinci locuri din lume în care să gândești și să ai idei inteligente despre sine și despre ceilalți”, mai precis cea mai zgomotoasă bibliotecă din lume aflată în Mumbai, o cafenea din Tanger, hotelurile și casinourile din Las Vegas, gara din Hanoi și stadionul cu nume de cofetărie, Bombonera din Buenos Aires. Există astfel de locuri și pentru Radu Paraschivescu?

Radu Paraschivescu: Dacă există asemenea locuri, ele sunt fără excepţie din Europa, dincolo de ale cărei graniţe nu am trecut niciodată. Singura mea dorinţă extraeuropeană se numeşte Buenos Aires, dar nu pentru Bombonera, ci pentru felul în care se topesc aici câteva civilizaţii pe care oraşul a ştiut să le absoarbă şi să le împace. Echivalentele europene pe care le propun la lista lui Baricco (un gând de încurajare pentru cumpăna medicală pe care o are de trecut scriitorul) ar fi terasa din faţa bisericii Saint-Maclou din Rouen, Via del Bacio din Pienza, El Nido, o casă atârnată deasupra Mediteranei în La Herradura, unde am făcut câteva vacanţe, şi biblioteca Trinity College din Dublin, pe care am văzut-o în timp ce făceam documentare pentru romanul Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. 

Ioana Zenaida Rotariu: O ultimă curiozitate, preluată dintr-un interviu pe care l-ați acordat în 2022: „Pe urmă, o sa mă apuc de traducerea unui roman al lui Julien Barnes, unul dintre scriitorii mei preferați. Va fi a opta carte a lui pe care o traduc și s-ar putea ca acest Banville să fie cântecul meu de lebăda în ale traducerii”. Noi știm că revizitați această decizie periodic, mai ales că în curând, chiar toamna aceasta, va apărea în colecția Humanitas Junior, Împăratul muștelor de William Golding – bandă desenată, în traducerea dumneavoastră. Creează traducerea un fel de adicție și necesitate, o dată ce te-ai apucat nu prea mai poți să te lași așa, cu una, cu două?

Radu Paraschivescu: Între timp, cele opt cărţi traduse din Julian Barnes s-au făcut zece. E adevărat, am revenit de două-trei ori asupra deciziei de a nu mai traduce. De ce? Poate fiindcă am orgoliul de-a crede că-mi stă bine ca „voce” românească a lui Barnes, a lui Jonathan Coe şi a lui Stephen Fry, mai ales că am prieteni cititori care mi-au lăudat traducerile făcute din cei trei. Cu siguranţă şi fiindcă nu mă pot abţine, aşa cum bine aţi intuit. Am exemple de oameni care par să nu poată trăi fără să traducă – Luana Schidu, Cornelia Rădulescu şi Iulia Gorzo sunt doar trei exemple de pe o listă destul de lungă. Ca fapt divers, la ultimele revelioane făcute la Luana acasă, m-am uitat de fiecare dată pe biroul ei, să văd ce are în lucru. Şi de fiecare dată Luana mi-a confirmat că tradusese ceva şi pe 31 decembrie, înainte să vină musafirii. Asta se cheamă împătimire, nu superstiție sau altcumva. Iulia şi Cornelia par la rândul lor echipate cu o glandă a traducerii care funcţionează fără cusur, indiferent de situaţia politică, de răzvrătirile vremii şi de felul în care le este tarifată munca şi pe care abţin să-l comentez.

Ioana Zenaida Rotariu: Care sunt traducerile pe care le așteptăm de la dumneavoastră în continuare, la ce lucrați acum și câteva titluri pe care urmăriți cu interes printre noutățile toamnei, în pregătirea celui mai important târg de carte din România, ajuns la a XXX-a ediție, Gaudeamus, care se va desfășura la București în perioada 4-8 decembrie?

Radu Paraschivescu: La capitolul traduceri, sunt in between jobs. Am terminat o autobiografie a lui Luka Modrić (boală veche, fotbalul), pentru care editorul m-a peţit ştiind că ţin cu Real Madrid – nimeni nu-i perfect – şi că îmi place jucătorul. Şi voi începe, probabil spre sfârşitul anului, lucrul la cel mai nou Jonathan Coe, The Proof of My Innocence, care va apărea în Anglia în noiembrie. Până atunci, sper să termin de scris Brăţară pe glezna ta, un roman cu un titlu voit siropos, pe care urmează să-l lansez la Gaudeamus, fiindcă tot vorbeaţi de el. N-am scanat oferta altor edituri pentru Târgul de carte, aşa că nu am aşteptări ţintite. Dar sunt convins că voi avea ce şi de unde alege. 

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.