Mă aflam în căutarea unei cărți dense narativ, cu un univers care să mă provoace și să mă imerseze deplin atmosferic și așa am dat peste romanul recent publicat și tradus în limba română la Editura Trei, semnat de medicul neurolog francez Antoine Sénanque. „Crucea de cenușă” este o poveste aventuroasă, cu accente polițiste, impregnată istoric în una dintre cele mai întunecate, dar și misterioase perioade ale Europei. Acțiunea e plasată în secolul al XIV-lea, un secol sumbru în care bătrânul continent e bântuit de molime și în care creștinismul apusean cunoaște, la rândul său, frământări organizatorice și ideologice.
Suntem, așadar, într-un orizont ofertant pentru intrigi și suspans: papalitatea a fost mutată de la Roma la Avignon, Inchiziția aflată într-un oarecare declin își manifestă încă influența și aprinde ruguri în întreaga Europă, atât pentru oamenii de rând, dar și pentru ereticii educați care exprimă devieri ideologice mistice, o nouă cruciadă e pusă în discuție, iar ordinele religioase cele mai puternice, franciscanii și dominicanii se află în relații tensionate.
Senanque deschide povestea modest, într-o mănăstire din Franța secolului al XIV-lea, acolo unde doi călugări dominicani, Robert și Antonin primesc o misiune din partea starețului Guillaume care vrea să aștearnă amintiri importante pe un suport rar și scump la acea vreme. Robert și Antonin pornesc spre Toulouse pentru a face rost de o piele specială pe care Guillaume e dispus, în mod curios, să cheltuie o avere importantă pentru a se asigura de durabilitatea sa. Cei doi frați ai ordinului dominican sunt însă interceptați în călătoria lor de către un mare inchizitor care îl va încarcera pe Robert și va căuta să îl recruteze pe Antonin pentru a-l putea compromite pe Guillaume.
Acest moment deschide cele două planuri ale poveștii lui Senanque: planul prezent care are în atenție conflictul dintre Guillaume și inchizitor, respectiv planul trecut în care Guillaume evocă perioada de tinerețe a starețului, trăită alături maestrul său. Meister Eckhart, teolog și mistic creștin este de fapt reperul care unește planurile narative și ne ajută să înțelegem motivația inchizitorului, dar și aparenta loialitate de neclintit a lui Guillaume.
Una dintre figurile marcante și controversate ale epocii, dar contestat în fața Inchiziției pentru erezie, Meister Eckhart și-a lăsat amprenta intelectuală și spirituală asupra vieții religioase, deși a ratat canonizarea. Unul dintre cei mai puternici și respectați învățați ai epocii, în perioada de mare autoritate a ordinului dominican, o figură cunoscută la Sorbona, Eckhart a colindat însă zona centrală a Europei predicând și câștigând deopotrivă popularitate și invidie, așa cum ne dezvăluie amintirile lui Guillaume.
Învățătura sa îmbracă un aer mistic și va pleda, în ultimele etape, pentru detașarea completă, pentru revenirea la Dumnezeu printr-o ignorare deplină a planului corporal, printr-o negare a dorințelor și voinței de orice fel. Aceste convingeri, interpretate de unii ca fiind apropiate de ereziile mistice (care mizau pe uniunea cu Dumnezeu, puternic înfierată în epocă) îi vor atrage suspiciunea și dezaprobarea din partea inchiziției și a ordinului ca fiind o încălcare a conceptului de distanță de majestate (conform căruia apropierea intelectuală sau spirituală de Dumnezeu este sortită eșecului, dat fiind faptul că pe om îl va separa mereu un interval radical de divinitate, prin natura diferenței dintre planul terestru și planul celest). Eckhart va intra astfel în atenția unui inchizitor și a confraților dezaprobatori, franciscani și dominicani care vor face toate eforturile pentru a aduna dovezi pentru a-l duce în fața tribunalului religios.
În memoriile pe care i le dictează lui Antonin, Guillaume va aminti despre toate aceste tactici, dar și despre obiceiul lui Eckhart de a se opri la așezămintele beghinelor (călugărițe neafiliate ordinelor religioase, care locuiau în mănăstiri sau comunități caritabile, fără să fi pronunțat un jurământ). Impenetrabil și trăind la înălțimea preceptelor predicate, Eckhart pare să dezvolte însă o unică slăbiciune umană față de una din beghine, cu care are un schimb epistolar și alături de care petrece timp semnificativ, slăbiciune care va fi pe deplin exploatată de adversarii săi, într-un joc de șah de culise cu consecințe dificile. Așa cum ne amintește Guillaume, nu e totuși ușor nici pentru puternicii inchizitori să-i confrunte în fața tribunalului pe reprezentanții ordinelor, așa că cei ieșiți la vânătoare de erezii au nevoie de timp și de strategii diferite pentru a incrimina o figură puternică și carismatică așa cum este cea a lui Eckhart. Cum și în ce măsură va reuși Inchiziția să îl doboare pe Eckhart și cum va reacționa maestrul la tacticile infame vă rămâne să descoperiți.
Pe planul celălalt, Guillaume e nevoit, parcă în oglindă cu destinul maestrului său, să facă față unei provocări similare, căci inchizitorul vrea să îi folosească cunoștințele pentru a desăvârși răzbunarea împotriva lui Eckhart și a dominicanilor, dar și pentru a revigora Inchiziția, într-un moment în care interesele politice și financiare par să fie direcționate spre o nouă cruciadă. Guillaume va fi nevoit să cântărească loialitatea față de Eckhart, punând-o în balanță în raport cu protejarea călugărilor săi, într-un joc de-a șoarecele și pisica în care nu există câștigători deplini. Va fi el dispus să predea închizătorului memoriile așternute de Antonin în mănăstire? Ce secret cunoaște Guillaume și cum ar putea el să distrugă ordinul dominicanilor? Ascunde și Meister Eckhart o latură întunecată, sinistră capabilă să schimbe raportarea discipolului la maestru? Vă rămâne, de asemenea, să descoperiți.
„Crucea de cenușă” e un roman care se ridică la înălțimea așteptărilor și chiar le depășește. Cu un titlu care trimite la ritualul catolic de penitență (când, în Miercurea Cenușie dinaintea Postului Mare, creștinii primesc pe frunte un semn al crucii din cenușa ramurilor care au împodobit icoanele în anul precedent, de Florii), povestea lui Senanque capturează spiritul apăsător al epocii medievale, în dimensiunea sa senzorială (miasmele, igiena precară, bolile epocii: lepra și ciuma), socială (de la viața în mănăstiri, la jocurile de culise din administrația bisericii, viața din nodurile comerciale ale Orientului expuse atacurilor tătarilor), dar și în cea ideologic-spirituală (preocuparea pentru mântuire, tensiunea ereziilor, superstițiile). De fapt, Senanque reușește să scrie nu doar un roman de aventuri istoric cu tentă polițistă, ci chiar un roman noir-medieval, o poveste în care aerul pesimist existențial se montează bine pe cadrul întunecat al epocii, în care personaje chestionabile moral navighează într-un context în care lăcomia, pasiunea, alienarea conduc într-o spirală în care nu există câștigător, ci poate doar un reper de dreptate amară, prin alegeri care vor presupune mari sacrificii.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
