În 1987, la numai 23 de ani, Banana Yoshimoto lua prin surprindere cititorii japonezi și apoi pe cei de pe întreg mapamondul, prin romanul de debut „Kitchen”, o poveste elegantă, dulce-amară despre pierdere și reziliență, cu un parfum discret de excentricitate, dar și sentimentalism familiar culturilor asiatice. Ulterior, Banana Yoshimoto va publica un alt microroman oglindă intitulat „Lumina lunii” care va fi, în edițiile ulterioare, inclus în același volum, alături de „Kitchen”. Doar pentru aceste proze Yoshimoto a devenit populară și recompensată cu premii. Autoarea și-a confirmat apoi notorietatea în deceniile următoare prin mai multe romane care au fost traduse la nivel internațional și care au primit, de asemenea, diferite distincții literare.
Editura Humanitas publică în colecția Raftul Denisei, în traducerea Irinei Holca, narațiunea de debut semnată de Banana Yoshimoto. Cum arată cele două proze pentru cititorul român contemporan, la aproape 40 de ani de la prima ediție în limba japoneză? Pentru mine cel puțin a fost un exercițiu de sensibilizare cuminte, cu ușoare accente poetice și, pe alocuri suprarealiste, o lectură blândă ca un ceai liniștitor într-o zi melancolică de toamnă.
Atât „Kitchen”, cât și „Lumina lunii”, cele două proze cuprinse în volumul amintit sunt două povești despre doliu și reziliență care zăbovesc asupra acestei experiențe umane universale nu atât prin disecție psihologică, ci printr-o gestualitate ludică, prin dialoguri simple, prin firesc mixat cu bizar și, pe alocuri, supranatural pentru a surprinde trecerea de la pierdere la reconectare.
În „Kitchen” tânăra protagonistă Mikage pare să fi avut un parcurs dificil: părinții au murit pe rând și bunica care a ingrijit-o bine după ce a rămas orfană, decedează la rândul ei. Rămasă singură pe lume, Mikage se refugiază în bucătărie, o zonă în care se simte mai confortabil, poate și pentru că acest spațiu are valențe transformatoare și trimite mereu la un nou început. Curând, Mikage va primi vizita lui Yuichi un băiat de treabă apreciat de bunica lui Mkage pentru ajutorul dat la florărie în trecut. Yuichi o invită pe Mikage să locuiască cu el și cu mama sa Eriko. Și familia lui Yuichi e marcată de pierdere. Mama sa biologică a decedat, iar tatăl său a decis să devină o femeie și să păstreze pe undeva relația mamă-fiu vie cu Yuichi, devenind Eriko. Un transgender care preia și rolul de gen al defunctei consoarte, o fată orfană și un băiat inimos, iată combinația improbabilă care naște însă simpatia cititorilor.
Deși Eriko o primește afectuos pe Mikage și, inițial, pare că se întregește o atmosferă pe deplin familială între aceste personaje, armonia nu durează mult, pentru că și Eriko dispare din scenă, în circumstanțe sinistre, la scurt timp după mutarea lui Mikage. Atmosfera relativ fraternă între Mikage și Yuichi e pe cale să devină ambiguă pe măsură ce fiecare personaj își consumă doliu și își catalizează nevoia de reconectare. Yuichi e prea temător să facă un pas sentimental explicit, în vreme ce Mikage își găsește consolarea în cursurile de gătit și, din nou, în salvatoarea bucătărie. Mâncarea delicioasă pe care o prepară Mikage va deveni liantul care va putea apropia personajele într-o formă mai deschisă emoțional.
„Lumina lunii”, proză a cărei titlu trimite (poate și tematic) la celebrul cântec al lui Mike Oldfield (Moonlight Shadow) surprinde o altă protagonistă feminină, Satsuki într-o situație de doliu. După o relație de câțiva ani, Satsuki se confruntă cu dispariția partenerului, Hitoshi, într-un accident de mașină. La fel ca Mikage și ea își găsește consolarea într-o activitate solitară, joggingul. Satsuki păstrează legătura cu Hiiragi, fratele lui Hiitogi, a cărui prietenă, Yumiko a murit în același accident cu Hitoshi. Și Hiiragi are un fel aparte de a-și parcurge doliul, purtând uniforma surorii lui în public, un gest deopotrivă înduioșător și controversat. Căutările nocturne o conduc pe Satsuki la o întâlnire cu o femeie ciudată, Urara care o pregătește pentru o experiență mistică pentru a găsi împăcarea în doliu.
Tematica și atmosfera scriiturii lui Yoshimoto probabil că au fost mai de impact la finalul anilor ‘80, când apariția transgenderilor sau a travestiților în literatură era mai puțin comună, cu atât mai mult într-o poveste despre gestionarea doliului. Pentru cititorul contemporan aceste elemente sunt cel mult comune și dau doar o mică pată de culoare prozei scriitoarei japoneze. De asemenea, în ciuda întinderii modeste a prozelor, scriitura și dialogurile par ușor monotone și simpliste, pe undeva copilărești și repetitive.
Pe de altă parte, Banana Yoshimoto reușește totuși o combinație de efect și pentru cititorul contemporan, prin alăturarea acestor elemente excentrice (sub specia indulgenței mijloacelor diverse prin care căutăm să facem față doliului) cu elemente supradramatice (omniprezența pierderilor și potrivirea complementară a personajelor), dar și realist-magice și infuzarea discretă a prozelor cu pasaje poetice, de o senzorialitate aparte. Alăturarea celor două narațiuni cu tematică similară are și ea un efect interesant.
Pentru unii cititori ar putea părea repetitiv, mie mi s-a părut un element de efect catalizator: de la proză mai împământată în realitate din „Kitchen”, doar cu câteva note mai bizare, în „Lumina lunii” facem un pas mai hotărât spre zona misterioasă, echivocă a supranaturalului care mi-a amintit de senzația nostalgic-curioasă a imersării într-un anime de calitate. Prin mijloace modeste și economice, chiar dacă pe alocuri supralicitate, Banana Yoshimoto oferă totuși și cititorilor de astăzi o proză atmosferică ce te lasă la final mai degrabă ușurat decât apăsat.
Pentru cei care au îndrăgit prozele lui Toshikazu Kawaguchi (seria „Până nu se răcește cafeaua”), în care marile teme se împletesc cu repere fabulos-magice, livrate digerabil într-o formă sensibilă, prozele lui Banana Yoshimoto își vor exercita ușor efectul seducător.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
