În epoca pe care o traversăm pare tot mai greu, odată ce ne-am asumat un statut public (și cât de ușor se întâmplă asta, grație rețelelor sociale), să mai reușim să delimităm imaginea noastră personală, de produsele sau performanțele pe care le realizăm. Biografiile noastre expuse ca într-un muzeu virtual au devenit, parțial măcar, rezultatul unor eforturi de cosmetizare și de ficționalizare activă. Provocarea care rămâne deschisă în secolul digital este cea a ajustării identității, în acord cu expectațiile și sensibilitățile unui public volatil și pretențios. În acest context, dens polarizat, politizat, ideologizat, în care orice cuvânt, orice ținută, orice referință, orice comentariu contribuie la crearea unei imagini, creatorii de conținut, fie mai modești sau mai sofisticați (înțelegând prin asta mai ales artiștii și scriitorii) au posibilități tot mai înguste de a-și delimita viața personală de destinul operelor lor.
În cadrul ediției de toamnă a LibrisTalks de la Libfest 2024, am avut ocazia să discut cu Andrei Ruse despre impactul biografiei autorului asupra percepției creațiilor literare, pornind de la cazul Alice Munro, după decizia fiicei acesteia de a dezvălui public atitudinea mamei sale în raport cu un abuz sexual comis de soțul scriitoarei canadiene în anii ‘70. Am remarcat, în cadrul acelei discuții, dificultatea de a tranșa limite obiective de tolerabilitate și aspecte legate de ambivalența pe care ne-o pot stârni anumite evenimente biografice în raport cu lucrările autorului, facilitând sau, dimpotrivă, îndepărtând cititorul de anumite creații. La scurt timp după această discuție, am citit volumul tradus și publicat în limba română de Editura Trei, semnat de o scriitoare franceză și care ne plasează, printre altele, în miezul controversei de care vorbeam.
Virginie Despentes, o scriitoare cu notorietate în Franța, o autoare cunoscută pentru pozițiile tranșante și critice feministe ne propune un roman intitulat cel puțin ironic: „Dragă nemernicule”. Plasat în contextul fierbinte al pandemiei și al valului de confesiuni generate de mișcarea MeToo, în spațiul vitriolic facilitat de mecanismul rețelelor sociale, romanul lui Despentes vorbește despre teme de actualitate precum singurătatea, discriminarea, consumul de droguri, ratarea și șansa sau, dimpotrivă, lipsa ei de a ajunge la un dialog între semeni.
Originalitatea oarecum ironică emană chiar din forma de prezentare a romanului: deși acțiunea gravitează în jurul reperelor contemporane ale comunicării rapide și interacțiunilor polarizat-ideologizate, Virginie Despentes ne propune de fapt un roman epistolar, un schimb de scrisori între două personaje, alternat, pe alocuri de postările pe blog al unui al treilea personaj feminin.
Oskar e un scriitor de succes recunoscut deopotrivă de critică și de public. Pasionat de rap și aflat în fața scrierii unui nou volum, Oskar reține parcă un aer de înfrânt houellebecqian, un perdant pe piața erotică, căutând validare și conexiune, suferind intens de pe urma insuccesului în fața publicului feminin. Dincolo de scena reflectoarelor, Oskar se luptă, de asemenea, cu o adicție de droguri și cu gestionarea relației dificile cu fiica sa, captivată mai degrabă de social media și telefon, pe care nu o vede suficient de des ca să-i trezească interesul.
Oskar e prins în mijlocul unui scandal, după ce mult mai tânăra Zoe, cu care Oskar a avut o relație care rămâne oarecum ambiguă, denunță atitudinea hărțuitoare și abuzivă a scriitorului într-o postare pe rețelele sociale. Aici este de fapt punctul de debut al romanului lui Despentes, un moment în care Oskar ajunge să lanseze un schimb de scrisori cu Rebecca, o actriță ajunsă la vârsta a doua. În vreme ce scriitorul se află în plină criză, deopotrivă de imagine și creatoare, Rebecca îl privește la început disprețuitor, cu un fel de aer martiric, detașat al celei care a cunoscut condiția artistului chinuit de controverse. Ulterior, confesiunile pe care și le fac cei doi, evocările amintirilor de tinerețe, din copilărie, dar și confruntarea cu provocările profesiei artistice și cu publicul nemilos îi vor apropia pe cei doi într-o discuție extinsă.
Între aceste epistole schimbate se interpun postările lui Zoe, direcționate inițial spre critica abuzurilor masculine și mai ales cel comis de Oskar, mai apoi spre luarea de poziție în centrul controversei iscate, în care inevitabil publicul se va polariza: de la valurile feministe susținute de mișcarea MeToo, la cei care îi iau apărarea lui Oskar. În mod interesant, cele trei personaje, Oskar, Rebecca și Zoe, deși sunt despărțiți de poziții ideologice diferite și de generații diferite, împărtășesc câte o specie de discriminare. Oskar este automat sub lupa suspiciunii prin natura poziției de artist chinuit, căruia nu i se mai iartă orice, Rebecca este exponenta discriminării pe criterii de vârstă și aspect fizic (căci, știm încă de la Norma Desmond din Sunset Boulevard, cât de greu e să îmbătrânești într-un univers obsedat de frumusețe fizică), iar Zoe este victima care fie ripostează exagerat în perspectiva unora, fie nu e suficient de hotărâtă, mai ales în cadrul unei interacțiuni interpretabile cu Oskar, mai spre finalul romanului.
Cele trei personaje se vor intersecta și vor intra într-un dialog neașteptat, printr-un anume context biografic din care nu lipsește sora scriitorului, Corinne, parte a comunității LGBTQ. Surprinzător sau ilustrativ pentru spiritul contemporan, apropo de discuția legată de impactul biografiei asupra percepției operei, este faptul că în ciuda crucificării publice a lui Oskar, cărțile sale ajung să aibă un succes și mai mare, tocmai după acest scandal. Dispuși să facă mai degrabă o declarație de solidarizare sau poate, dimpotrivă, să găsească mai multe repere de condamnare, cititorii vor alege să cumpere mai abitir volumele personajului masculin.
Dincolo de ingredientele familiare pentru intrigile contemporane: relația cu drogurile, vânătoarea de abuzatori, discriminarea, viața în contextul pandemiei, dincolo de aerul ocazional eseistic pe care îl îmbracă scrisorile (și în care se elaborează puncte de vedere inflamate legate de abuzatori sau consumul de droguri) interesant la romanul lui Despentes este exercițiul de imaginație prin care încearcă să răspundă la câteva întrebări dure: ce facem după MeToo? Cum mai e posibil dialogul în spațiul public dominat de partizanate ideologice? O discuție între un sexist și două generații de feministe ar fi ceva greu de conceput în fluxul violenței rețelelor sociale. Și totuși, Despentes tocmai asta ne propune, să descoperim cum dincolo de premisele inflexibile, anulante reciproc ale pozițiilor ideologice dominante se poate naște totuși comunicarea și dezvăluirea umanului din spatele etichetelor restrictive.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Un răspuns
Un articol extrem de bine scris, care surprinde esenta cartii „Draga Nemernicule” de Virginie Despentes. Este fascinant cum autoarea reuseste sa abordeze teme atat de actuale si complexe, cum ar fi feminismul, relatiile de putere sau fragilitatea umana, intr-un stil care combina ironia cu sinceritatea brutala. Personal, mi se pare ca Despentes are talentul de a te face sa-ti reevaluezi perspectivele, chiar si atunci cand nu esti de acord cu ea.
Mi-ar placea sa stiu mai multe despre cum aceasta carte a fost primita in Romania. Crezi ca publicul roman este pregatit pentru genul acesta de literatura, care provoaca si incomodeaza? Sau ar putea fi privita cu reticenta din cauza subiectelor sensibile pe care le trateaza? De asemenea, mentionarea lui Michel Houellebecq in contextul comparatiei mi se pare foarte relevanta – ambii autori au acelasi dar de a scoate cititorul din zona de confort.