Autoarea de origine daneză, Tove Ditlevsen s-a născut în data de 14 decembrie 1917 în Vesterbro, un cartier muncitoresc din Copenhaga, care va apărea mai târziu și în scrierile sale autobiografice. Din rațiuni financiare, părinții nu o pot susține să-și continue studiile, fiind nevoită să abandoneze școala și să se anagajeze ca guvernantă la vârsta de paisprezece ani. La nouăsprezece sau douăzeci de ani – ezitare care provine din faptul că ea alege să-și falsifice vârsta în fața editorului, declarând că s-a născut în anul 1918 – publică primul volum de poezii și devine o scriitoare destul de cunoscută și apreciată în Danemarca.
De-a lungul timpului va publica unsprezece cărți de poezie, șapte romane și patru volume de povestiri. Se căsătorește devreme și divorțează la fel de repede, trecând prin patru căsătorii, trei copii plus unul adoptat dintr-o căsnicie anterioară a unuia dintre soți, timp în care abandonează și reia cu întreruperi rolul de mamă, este dependentă de alcool și droguri și încearcă constant să revină la scris. Moare în 1976, la cincizeci și opt de ani, în urma administrării unei supradoze de somnifere.
Biografia ei poate fi și un rezumat extrem de concludent al volumului „Copilărie. Tinerețe. Dependență. Trilogia Copenhagăi”, publicat la Editura Pandora, în colecția Anansi, cu o traducere din limba daneză de Simina Răchițeanu. Cartea nu omite niciun subiect important din existența autoarei – relația cu mama ei, necesitatea de a lucra și a aduce bani de la o vârstă la care poate nu era pregătită pentru asta, dorința de a scrie poezii, în ciuda rezistenței din partea familiei, mai ales a tătălui, care nu percepea ca o femeie să scrie poezie, căutările nesfârșite de a găsi un editor, mai târziu un soț, desprinderile repetate de actualii parteneri și soți și înlocuirea lor cu o altă prezență masculină care suplinește cu mai mult succes nevoile personale de moment, nașterea a trei copii pe care abia dacă îi vede sau îi îngrijește în febra scrisului sau a dependenței de opioide.
Comparată în mai multe cronici literare cu Karl Ove Knausgaard, Annie Ernaux, Rachel Cusk, Deborah Levy sau Alice Munro, dar și cu James Joyce sau Elena Ferrante, scriitoarea daneză are într-adevăr câte puțin din fiecare. De la adolescentul hipersensibil cu o mamă absentă și un tată violent, care ne trece prin luptele lui la vârste diferite în volumele lui Knausgaard, la pasiunea epuizantă, trăită ca o experiență-limită din cărțile lui Annie Ernaux, la luciditatea și sobrietatea cu care tratează Rachel Cusk etapele tranziției – de la personal, la moral și artistic – dintr-o căsnicie, dar și în întâlnirile întâmplătoare care au loc într-un avion, la neprevăzutul și stranietatea aproape dramatică specifică prozelor lui Deborah Levy. De la eroinele complexe, dar nehotărâte ale lui Alice Munro, până la Stephen Dedalus, eroul lui James Joyce din Dublinul sfârșitului de secol XIX, care încearcă să-și părăsească orașul natal și, odată cu acesta, rigorile impuse de religie, familie și politică, până la efervescența maturizării din cărțile Elenei Ferrante și obsedanta luptă dintre tradiție și modernitate, ieșirea din mahalalele orașului Napoli și transformarea a două prietene în soții, mame, rivale și prietene din nou. Cu toate că este lipsită de studii superioare, așa cum ne arată și biografia, dar și cărțile lui Tove Ditlevsen, autoarea reușește să se impună în literatură cu ajutorul perseverenței, dar și cu prețul plătit al sincerității, uneori împins până la limita egoismului practic și pragmatic de a stoarce din propria viață orice sâmbure care poate fi util scrisului.
„Dimineața era speranță. Stătea ca o strălucire trecătoare de lumină pe părul negru și drept al mamei mele, pe care niciodată n-am îndrăznit să-l ating; îmi stătea și pe limbă, împreună cu zahărul din terciul călduț pe care îl mâncam alene în timp ce priveam mâinile împreunate ale mamei sând complet nemișcate peste ziar, deasupra articolelor despre gripa spaniolă și Tratatul de la Versailles.” Cu acest paragraf începe cartea. Pătrundem în atmosfera tensionată și distantă a casei în care rămân împreună două femei, o mamă și fiica ei, în timp ce tatăl pleacă la muncă iar fratele este la școală. Despre părinții ei, Tove spune că erau oameni extrem de diferiți, „venind parcă de pe planete diferite. Tata era melancolic, serios și moral, în vreme ce mama, cel puțin în tinerețe, era jucăușă, frivolă și vanitoasă.”
Înainte de a împlini șase ani este înscrisă la școală pentru că știe să scrie și să citească. Cu toate că mama se laudă cu acest fapt – chiar dacă sunt săraci, fiica ei este inteligentă -, relația dintre cele două rămâne la fel de complicată – „Relația dintre noi e una apropiată, agonizantă și nesigură, și mereu trebuie să caut semne de iubire. Fac tot ceea ce fac ca să o mulțumesc, să îi zmulg un zâmbet, să îi temperez furia.” Fără să știe, peste ani, Tove va semăna mai mult decât ar fi crezut cu mama sa. În aceeași perioadă în care ea este trimisă la școală, mama ei este internată în spital, iar cei doi, Tove și fratele ei, Edvin, rămân în grija mătușii Agnete și a unchiului Peter. Tot de la fratele ei află, în râs, că mama făcuse o „amvortare” și descoperă, pentru prima dată, ce înseamnă acest lucru. Tot fratele ei îi spune că este o ciudată și pentru asta va lua multă bătaie la școală – „Sunt o ciudată pentru că citesc cărți, ca tata, și nu știu să mă joc.”
La vârsta de șapte ani se întâmplă nenorocirea, așa cum o anunță Tove, tatăl, cel care la șaisprezece rupsese legăturile cu familia și se mutase la Copenhaga, visând să scrie, „iar visul acesta nu l-a părăsit niciodată întru totul”, rămâne șomer. Urmează o perioadă grea, în care toată familia trăiește la limita subzistenței, mai mult înfometați, adulmecând mirosul mâncărurilor care vine de la ușile vecinilor, însă tot atunci prinde contur și mai puternic visul lui Tove – acela de a deveni poetă. Fratele Edvin se mută din casa părinților și se căsătorește pe ascuns, fără să-și anunțe familia. Între timp, Tove are ceremonia de confirmare și mama îi cumpără pantofii pentru eveniment, ultima ocazie cu care va mai primi ceva din banii părinților.
Din acest punct va fi nevoită să-și găsească un loc de muncă și să ajute la întreținerea casei. Când vrea să-și publice poeziile în Revista de duminică, editorul îi spune că sunt bune, mai ales cele senzuale, însă având doar paisprezece ani, o îndeamnă să revină peste câțiva ani și continuă să scrie „deși nimănui nu-i plăceau poeziile mele, sunt nevoită să le scriu, pentru că îmi potolesc amarul și dorul din inimă.” Se angajează pe postul de guvernantă în casa unei doamne de al cărui copil trebuie să aibă grijă și o încearcă un sentiment de rușine la gândul că celelalte fete de vârsta ei lucrau în birouri și în diferite întreprinderi, pe când ea reușise să fie doar o simplă menajeră – „În urma mea se află copilăria și școala, iar în fața mea se întinde o viață necunoscută și înspăimântătoare, printre străini.”
Poveștile din cea de-a doua parte a volumului, „Tinerețe”, se desfășoară pe fundalul unui context istoric și politic semnificativ, venirea la putere a lui Hitler în Germania, perioadă în care unii danezi își doresc să recreeze ideea fascismului și la ei acasă, însă pentru Ditlevsen lumea exterioară prezintă mai puțin interes. Încă din primii ani ai maturizării se consideră „un adult greșit și imposibil” și visează să evadeze din această „existență sumbră”, iar când e întrebată dacă vrea să se căsătorească spune că nu, deși „tocmai luam în considerare această soluție disperată.” În cele din urmă ajunge să lucreze într-un birou, la recepția unui atelier de litografie, însă „simt că mă ofliesc în această existență și trebuie să improvizez ceva”, așa că plictiseala cotidiană o determină să se înscrie într-o trupă de teatru pentru amatori, de care află dintr-un anunț la mica publicitate. Își dă seama destul de repede că „oamenii se folosesc mereu unii de ceilalți” și se bucură că Nina, noua ei prietenă care împlinise deja optsprezece ani, se folosește de ea pentru a merge împreună în taverne, să se întâlnească cu băieți și să danseze. La birou este lăudată pentru talentul de a scrie mici cântece cu diverse ocazii – confirmarea unei nepoate, aniversarea unei căsătorii de argint – însă toate acestea nu sunt de ajuns, amintind de idealul Virginiei Woolf legat de o cameră doar a ei – „Îmi doresc din tot sufletul să am un loc în care să pot exersa și scrie poezii adevărate. Aș vrea să am o cameră cu patru pereți și cu o ușă închisă.” În inima familiei e foarte greu de găsit un astfel de spațiu, părinții o încurajează să scrie acolo, în cameră cu ei. În urma unei căsătorii de conveniență, cu cel care îi publică primul volum de poezii, Viggo F. Møller, își va împlini acest vis. Bărbatul în vârstă de cincizeci și opt de ani are o fascinație pentru culoarea verde și nu se poate dormi alături de altcineva, așa că Tove beneficiază de o cameră doar a ei, chiar dacă nu tocmai prietenoasă și mai mult friguroasă, însă are libertatea de a scrie în fiecare dimineață înainte ca soțul ei să se trezească.
Ultima parte a trilogiei, „Dependență”, Gift în varianta originală, daneză, are două sensuri – căsătorie și otravă. Un binom paradoxal, funcțional pe anumite distanțe pentru Tove, dar în cea mai mare parte (auto)distructiv – „Fac duș și mă privesc în oglindă, gândindu-mă că am doar douăzeci de ani și că mă simt de parcă am fi căsătoriți de o viață.” Așa începe a treia parte, cu puțin înainte ca Tove să ia decizia de a divorța de primul ei soț și, la scurtă vreme, de a se căsători cu Ebbe Munk, un student la economie, alcoolic și instabil. Împreună vor avea o fiică, Helle, după care Tove nu-și va mai dori încă un copil, așa că va recurge la avort, moment în care apare cel de-al treilea soț, medicul Carl Ryberg, psihotic la rândul lui, care ajunge să-i administreze metadonă pentru calmarea unei presupuse dureri de ureche.
Tove inventează și alimentează prezența durerii în corpul ei doar pentru a primi doza de calmant, recurgând chiar și la o intervenție chirurgicală în urma căreia surzește. Până în momentul în care dependența culminează aproape psihotic spre nevroză și alienare față de propriul copil, de propriul corp și de lumea exterioară, Tove scrie și publică mai multe cărți, se refugiază în scris, acolo își cartografiază harta suferințelor care devin mai puțin apăsătoare după ce au fost eliberate. Pe Carl îl cunoaște la o petrecere cu ocazia Zilei Eliberării de sub ocupația germană și rămâne însărcinată, fără să știe cu exactitate al cui este copilul, al lui Ebbe sau al lui Carl? Tot la Carl se programează pentru avort și după injecția făcută de acesta își dă seama că nu o mai interesează nimic, nici Ebbe, nici alți oameni, doar recuperarea acelei senzații – „îmi administrează injecția și, pe măsură ce lichidul din seringă dispare în brațul meu, o beatitudine nemaîntâlnită mi se răspândește în tot corpul.” Predă un volum de proze scurte, dar imediat își dă seama că nici scrisul nu o mai interesează, mai bine să divorțeze de Ebbe, să se mute cu Carl și să aibă un copil, pe care de data aceasta l-ar păstra doar pentru a-i asigura doza de beatitudine zilnică. Naște un băiat, Michael, și o adoptă pe fiica lui Carl dintr-o relație anterioară, însă pe cât de apropiați îi fac să fie dependențele, pe atât de irecuperabil scindați se dovedesc a fi cei doi. Vor fi internați pe rând, soțul ei pentru psihoză gravă, ea pentru dezintoxicare, cântărind treizeci de kilograme și în timpul tratamentului ajungând la patruzeci.
Amintind, în goana regăsirii și retrării acelei senzații de romanul „Junky” al lui William S. Burroughs, Tove Ditlevsen întruchipează varianta feminină a dependenței și decăderii, a iminenței dezastrului și, cu toate acestea, a extazului de nedescris care precede căderea în prăpastie, corpul viu, pulsatil sub efectul drogului și corpul slăbit, mutilat de nevoia repetată de injectare. Dincolo de adicție, Tove descrie, văzând-o pe mama sa, apoi trăiește pe propria piele, dramele și limitele maternității, nu reușește să rupă cercul deschis de mama ei, răceala, timpul pe care nu îl oferă copiiilor, scufundarea în universuri compensatorii. Nevoia de a se dedica literaturii și poeziei este vitală, până în momentul în care viața îi este umbrită de beatitudinea care se scurge prin seringă. Familie, relații, maternitate, creație, sărăcie, dependență, prietenie, toate acestea alcătuiesc o existență la limita dintre pasiune și suferință, dintre abandonul total în brațele adicției și revenirea într-o lume în care scrisul reușește să anihileze sau să mai amorțească durerea, „scrisul era singurul lucru care mă făcea să exist fără rușine.” O carte de o forță tulburătoare prin sinceritatea și asumarea pe care Tove le dezvăluie lumii, prin recunoașterea păcatului, a faptului de a fi ros pe dinăuntru de frici, neajunsuri și iluzorii compensări maladive.
„Cu toate acestea există anumite certitudini. Ele sunt țepene și de neclintit ca stâlpii de pe stradă, dar aceștia măcar se schimbă seara, când lampagiul îi atinge cu bagheta fermecată. Atunci se luminează ca niște învelișuri mari și blânde de floarea-soarelui pe granița îngustă dintre noapte și zi, unde toți oamenii se mișcă alene și pe tăcute, de parcă ar merge pe fundul mării. Certitudinile nu strălucesc niciodată și nu pot înmuia inimile precum Ditte, fiica omului, care este una dintre primele cărți pe care le-am citit.”
„«Ar trebuie să te preocupi mai mult de înfățișarea ta. În loc de bicicletă, ar trebui să-ți cumperi un costum de primăvară. Când nu te naști frumoasă, trebuie să recurgi la niște trucuri.» Mama nu spune genul ăsta de lucruri ca să mă rănească. Pur și simplu nu are nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă în sufletul altor oameni.”
„Am doar douăzeci de ani, dar simt că viața în afara acestor încăperi verzi trece pentru alții în ritmul bătăilor de tobă, în vreme ce pe lângă mine zilele trec neobservate ca firele de praf, fără ca niciuna să se deosebească de celelalte.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
