Haruki Murakami: între jazz, scris și disciplina alergării

Haruki Murakami (născut pe 12 ianuarie 1949 în Kyoto, Japonia) este unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani. Tradus în peste 50 de limbi, Murakami îmbină în romanele sale realismul cotidian cu elemente fantastice și onirice, explorând teme precum singurătatea, memoria și căutarea identității.

A crescut într-un mediu literar, fiind fiul unor profesori de limba japoneză, și a studiat teatrul la Universitatea Waseda din Tokyo. Înainte să se dedice scrisului, a condus un club de jazz, pasiune ce i-a marcat stilul și ritmul narativ.

Proza sa, fluentă și accesibilă, este populată de personaje aparent obișnuite, care trăiesc experiențe stranii și transformă banalul în introspecție. Motivele recurente precum pisicile, muzica, pierderile și alienarea dau coerență unui univers inconfundabil.

Printre cele mai cunoscute opere se numără „Pădurea norvegiană”, „Kafka pe malul mării”, „1Q84”, „Dans, dans, dans” și volumul de eseuri „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”. Laureat al unor premii literare internaționale importante, precum Franz Kafka Prize și Jerusalem Prize, și menționat frecvent în ultimii ani ca posibil câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, Haruki Murakami rămâne un autor cult care a transformat melancolia modernă într-un limbaj universal.

Prin universul său misterios și tandru, Murakami ne amintește că, uneori, pentru a înțelege realitatea, trebuie mai întâi să învățăm să visăm.

Haruki Murakami, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori japonezi la nivel mondial, s-a născut pe 12 ianuarie 1949 în Kyoto. Părinții săi erau profesori de limbă japoneză. În perioada adolescenței și tinereții a citit autori ruși, americani și europeni, evitând autorii japonezi. Acest lucru pare să fi fost o formă de reacție sau rebeliune față de părinți și față de literatura japoneză tradițională. Într-un interviu acordat publicației The Guardian în 2003, Murakami spunea: „Părinții mei vorbeau mereu despre literatura japoneză și o detestam. Așa că am început să citesc literatură străină, mai ales autori europeni din secolul al XIX-lea – Cehov, Dostoievski, Flaubert, Dickens. Ei au fost autorii mei preferați. Apoi am trecut la romanele americane de buzunar – romane polițiste dure, cu personaje cinice, literatură științifico-fantastică: Kurt Vonnegut, Richard Brautigan, Truman Capote. După ce am învățat engleza, am început să citesc aceste cărți în original. A fost o experiență extraordinară, ca și cum s-ar fi deschis o ușă către o altă lume. Când eram copil, am primit un radio cu tranzistori. Am descoperit muzica –  Elvis, The Beach Boys, The Beatles – o experiență palpitantă care a devenit o parte esențială a vieții mele.” Toate aceste influențe ale Occidentului își vor pune amprenta mai târziu și asupra scrierilor sale.

Murakami a studiat teatrul la Universitatea Waseda din Tokyo, unde a cunoscut-o pe Yoko Takahashi, cu care s-a căsătorit înainte de finalizarea studiilor, a căror durată s-a întins pe o perioadă de șapte ani.

A respins mereu ideea de a se angaja într-o corporație și a ales să lucreze într-un magazin de discuri, iar după trei ani, când a reușit împreună cu Yoko să strângă suficienți bani, și-a deschis propriul său club de jazz într-o suburbie a capitalei. Era anul 1974 și pe vremea aceea nu era nevoie de o sumă uriașă pentru un astfel de demers, dar totuși, tinerii Murakami au fost nevoiți să solicite mai multe împrumuturi, câștigau foarte puțin și duceau o viață modestă, marcată de lipsuri de tot felul: nu aveau televizor sau radio, nici măcar un ceas deșteptător, iar în perioadele friguroase, pentru a se încălzi, dormeau îmbrățișându-și pisicile. 

A fost însă o perioadă frumoasă și tumultoasă, pe parcursul căreia a acumulat o bogată experiență de viață. În local erau organizate recitaluri live și astfel Haruki Murakami a avut norocul să se îndeletnicească cu activități ce-l pasionau și să întâlnească diferiți artiști. Atmosfera clubului cu mirosul de cafea proaspăt măcinată, discurile care scârțâie ușor pe pick-up, conversațiile tăcute în spatele fumului de țigară reprezintă o temă ce apare frecvent în romanele sale.

Murakami nu a visat să fie scriitor. În volumul de eseuri cu note autobiografice Meseria de romancier, autorul povestește cum, într-o după-amiază însorită a anului 1978, s-a dus să vadă un meci de baseball al echipei sale favorite, Yakult Swallows. În primul tur al meciului, o primă lovitură de succes, a fost urmată de un gând apărut parcă de nicăieri: după ce sunetul bâtei de baseball lovind mingea a reverberat pe tot studioul și mulțimea a aclamat entuziasmată, Murakami s-a trezit gândindu-se: „Ah, cred că și eu aș putea scrie romane.”, iar după încheierea meciului s-a dus direct la o librărie de la care și-a cumpărat coli de scris și un stilou. Următoarele zece luni și le-a petrecut scriind primul său roman, Ascultă cum cântă vântul. Odată ce a predat manuscrisul, dorința lui de a scrie s-a potolit și dacă acest roman nu ar fi primit un premiu de debut, probabil Murakami nu ar fi devenit romancier. Și-a vândut clubul de jazz și s-a dedicat în totalitate scrisului. Muzica va continua să facă însă parte din viața sa, iar jazzul va avea mereu o influență asupra scrisului său, atât prin temele și personajele prezente în romanele sale, cât și prin abordarea narativă. Ca să înțelegem un pic mai bine lucrurile, trebuie să ne întoarcem în 1964, când Murakami a asistat la un concert susținut de Art Blakey și Jazz Messengers în orașul Kobe, unde și-a petrecut mare parte a copilăriei. Performanța artiștilor din acel concert i-a influențat stilul narativ bazat pe improvizație: Murakami a susținut că nu știe niciodată ce urmează să scrie. „Cât timp am lucrat la roman, am avut mai degrabă senzaţia de a cânta muzică, decât aceea de a scrie un text. Este o impresie pe care şi acum o preţuiesc foarte mult. Poate că mi se întâmplă așa pentru că nu scriu cu mintea, ci cu simţurile. Obțin un ritm, găsesc un acord minunat și cred în puterea improvizației muzicale.” mărturisește autorul în Meseria de romancier.

Rutina de lucru a lui Murakami e diferită de imaginea boemă pe care poate tindem s-o avem când vine vorba de scriitori: se trezește la 4 dimineața pentru a scrie timp de cinci-șase ore, după care aleargă distanțe lungi sau înoată, fiind ferm convins că îmbinarea activităților fizice cu cele cognitive influențează pozitiv munca creativă a scriitorului. Și, pentru a dormi suficient, se culcă in fiecare seară la ora 9. În anul 1996 Murakami a terminat primul său ultramaraton, care a avut loc în insula japoneză Hokkaido. Despre importanța alergatului și a activităților fizice a vorbit într-un capitol dedicat acestui subiect în volumul Meseria de romancier și, mai pe larg, în volumul de memorii Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă.

După debutul său notabil din 1979 cu romanul menționat anterior, Ascultă cum cântă vântul, Murakami a mai publicat: Pinball, 1973 (1980), În căutarea oii fantastice (1982, distins cu Premiul Noma) și La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1985), care s-au bucurat de aprecierea publicului, dar romanul Pădurea norvegiană (1987) este cel i-a adus faima de autor cult: o poveste de dragoste enigmatică și tulburătoare care l-a transformat pe Haruki Murakami într-un fenomen literar în Japonia și i-a adus notorietate la nivel internațional, fiind până în prezent cel mai vândut roman al său în întreaga lume. După publicarea acestui roman, toate cărțile publicate de Murakami s-au bucurat de interes din partea publicului; și în România cărțile sale continuă să fie publicate și reeditate, fiind căutate de fiecare nouă generație de cititori. Nu ne vom opri asupra fiecărui titlu, dar vom menționa doar câteva dintre volumele publicate de-a lungul timpului:

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1985) este un hibrid ingenios între parodie SF și fantezie utopică, o poveste despre două lumi diferite, două spații temporale aparte; urmărind coborârea unui om în subteranul kafkian al Tokyo-ului contemporan, Murakami reușește să unească Estul și Vestul, tragedia și farsa, compasiunea și detașarea. Romanul a fost distins cu Premiul Tanizaki, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din Japonia, acordat anual începând din 1965 pentru lucrări excepționale de ficțiune sau eseuri în limba japoneză.

Cronica păsării-arc (1994) a fost nominalizat la prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award, un premiu literar internațional acordat anual pentru cel mai bun roman publicat sau tradus în limba engleză. Romanul începe într-o suburbie liniștită din Tokyo, unde Toru Okada duce o viață obișnuită alături de soția sa. Dispariția motanului familiei declanșează însă un lanț de evenimente stranii, care îl poartă într-o lume fantastică, împletită ciudat cu realitatea. Curând, soția sa dispare fără urmă, iar căutarea ei devine un traseu inițiatic, o coborâre în propriul inconștient, presărată cu întâlniri bizare: două surori enigmatice, un politician cu o latură tulbure, o adolescentă obsedată de moarte și un veteran marcat de războiul din Manciuria. Roman ce bifează toate elementele emblematice Murakami, Cronica păsării-arc a fost comparat la apariție cu scrierile lui Raymond Carver, Don DeLillo, Thomas Pynchon și chiar David Lynch.

Kafka pe malul mării (2002) s-a regăsit pe lista The New York Times a celor mai bune zece romane ale anului 2005. Umorul, realismul magic, pasiunea pentru muzică se întrepătrund în această relatare plină de fantezie a aventurilor unui adolescent care pleacă de-acasă în căutarea mamei și a surorii dispărute cu mult timp în urmă. Murakami a creat în acest roman o lume fascinantă, în care pisicile vorbesc, peștii cad din cer, iar spiritele își părăsesc trupul, minate de nevoia de dragoste sau de sânge. Descrisă de Kirkus Review ca o „capodoperă demnă de un Nobel”, cartea confirmă pe deplin reputația de povestitor neîntrecut a scriitorului japonez. Deși au trecut mai bine de 20 de ani de la publicarea acestui titlu, numele apreciatului autor japonez continuă să fie menționat în fiecare an în preajma decernării premiului Nobel.

Murakami l-a descoperit pe Franz Kafka când avea 15 ani și a citit Castelul, roman ce a avut un impact puternic asupra lui: „Sentimentul de singurătate, de a fi pierdut într-o lume pe care nu o înțelegi mi s-a părut foarte familiar.” (Haruki Murakami, The New York Times, 2005) Prin urmare, numele Kafka atribuit personajului Kafka Tamura nu este ales întâmplător: Murakami îl folosește atât ca omagiu literar, cât și ca simbol al izolării și al căutării de sine. 

Intertextualitatea este una dintre semnăturile stilistice ale autorului: Murakami inserează deseori ecouri din alte opere, autori sau cântece, iar titlul Kafka pe malul mării este doar un exemplu în acest sens. Un altul ar fi titlul trilogiei 1Q84: în japoneză „Q” se pronunță la fel ca cifra „9”, o trimitere directă, deci, la 1984 de George Orwell. Și, deși traducerea în limba română pierde referința la Carver, merită menționat și că volumul de memorii Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă are ca titlu în original și în engleză (What I Talk about When I Talk about Running) o parafrazare a titlului volumului What We Talk About When We Talk About Love (Despre ce vorbim cind vorbim despre iubire).

Oprindu-ne la cel mai recent roman al său, Orașul și zidurile sale incerte (2024), apărut la editura Polirom (ca și restul operelor sale, de altfel) a fost așteptat cu nerăbdare de către cititorii din întreaga lume, fiind primul său roman lung după Uciderea comandorului (2017). 

Orașul și zidurile sale incerte are la bază nuvela omonimă scrisă de Haruki Murakami în 1980 și publicată în revista Bungakukai. Autorul a refuzat însă să o reediteze, considerând că nu reușise atunci să exprime tema așa cum și-ar fi dorit. După patru decenii, Murakami a revenit asupra acelei idei, rescriind complet povestea și transformând-o într-un roman ce explorează, cu profunzimea și melancolia caracteristice autorului, tema căutării de sine, tensiunea dintre dintre lumea interioară și cea din spatele zidurilor, o metaforă pe care pandemia a făcut-o mai actuală ca oricând. Întrebat în cadrul interviului acordat publicației The Guardian în noiembrie 2024 dacă scrierea romanului în timpul izolării din perioada pandemiei Covid, cu rare ieșiri din casă a influențat tonul sau conținutul poveștii, Murakami a mărturisit: „Desigur. Atunci când scriam acest roman, aveam nevoie de o anumită doză de liniște și timp pentru reflecție. Situația orașului înconjurat de ziduri era, de fapt, o metaforă a izolării globale din perioada pandemiei. Cum este posibil ca izolarea extremă și sentimentele calde de empatie să coexiste? Aceasta a fost una dintre temele centrale ale romanului și, din acest punct de vedere, reprezintă un progres semnificativ față de nuvela originală.”

Romanul a avut parte de reacții împărțite: unii l-au apreciat ca fiind o operă matură, care necesită multă răbdare, un Murakami care-și contemplă propriul zid interior, iar alții au considerat că temele sunt repetitive și că nu aduc nimic nou celor care l-au citit deja pe Murakami. Dacă ai citit romanul, ne-ar plăcea să-ți aflăm părerea în comentarii.

Nu putem să vorbim despre Murakami fără să menționăm rolul său de traducător. La scurt timp după începerea carierei sale de romancier, Haruki Murakami și-a început și activitatea de traducător, prin intermediul căreia a ajutat la popularizarea literaturii americane în Japonia. Printre autorii traduși se numără Raymond Carver, F. Scott Fitzgerald, Truman Capote, John Irving și J. D. Salinger. Mulți dintre cititorii lui Murakami sunt de părere că traducerea acestor scrieri a avut o influență notabilă asupra propriilor creații literare, însă poate este vorba și de o influență mai largă a culturii europene și americane, pe care le-a experimentat îndeaproape în perioadele îndelungate în care a ales să locuiască în afara Japoniei. În 1986, Murakami a părăsit Japonia și s-a stabilit pentru câțiva ani în Grecia și Italia. În 1987, în timp ce se afla în Europa, Pădurea norvegiană a devenit un fenomen editorial în Japonia, amplificând o celebritate de care autorul era deja hotărât să se distanțeze. Între anii 1991-1995 a locuit în SUA, în Cambridge, Massachusetts, unde a predat la universitățile Princeton și Tufts.

Murakami a fost mereu o persoană extrem de privată, iar aparițiile sale media sunt rare și, de cele mai multe ori, în afara Japoniei, unde probabil nu resimte presiunea culturală din țara sa natală. În volumul Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă Murakami spune că atunci când trebuie să vorbească în public, îi este mai ușor s-o facă în limba engleză decât japoneză, întrucât limba maternă îi oferă mai multe opțiuni de exprimare, iar numărul mare de cuvinte îl debusolează și-l frustrează. În aceeași carte, Murakami admite că nu-i place când e abordat pe stradă și nu se arată în lume pentru că nu-și dorește să devină o persoană publică.

Chiar dacă nu apare des în public, Murakami rămâne o prezență esențială în literatura contemporană. Deși interviurile sale sunt rare, cel mai bine îl cunoști prin intermediul cărților pe care le-a scris. Iar dacă vrei să afli mai multe despre el și nu ai citit încă volumele sale de non-ficțiune, ți le recomandăm cu încredere: vei descoperi un discurs sincer, uneori surprinzător de amuzant, care te va aduce mai aproape de omul din spatele poveștilor.

Articol realizat de  Laura Mate pentru libris.ro.
„Mereu am iubit cărțile și a avea un job care să mă aducă atât de aproape de ele precum sunt acum, părea până nu demult un vis. Fac parte din echipa de marketing a libris.ro și sunt în continuă căutare de răspunsuri și de povești bune.Când sunt întrebată ce înseamnă o carte bună, îmi vin în minte cuvintele lui Salinger. Acesta spunea că-l impresionează dacă, după ce termină o carte, simte c-ar vrea ca autorul să fie un prieten bun pe care să-l poată suna. Rezonez cu această definiție. Ce n-aș fi dat ca în liceu să-l fi putut suna chiar pe Salinger, s-o am în agendă pe Meg Jay, iar în anii de facultate să fi ieșit la cafea cu Elizabeth Strout.
Articolele și interviurile pe care le semnez se nasc din curiozitate, dragoste de carte, entuziasm pentru idei noi, respect și admirație pentru figuri reprezentative din lumea literară.” – Laura Mate

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.