Acest articol pornește de la una dintre cele mai consistente întâlniri din cadrul ediției de toamnă a Târgului de Carte și Experiențe Culturale LIBfest, desfășurat online, la finalul lunii octombrie. Ediția curentă a pus reflectorul pe subiecte dintre cele mai diverse: felul în care literatura intersectează politica, reprezentarea violenței de gen, mecanismele polarizării sociale sau fragilitatea instituțiilor în fața unui climat public tensionat. Într-o perioadă marcată de dificultăți economice, incertitudine și discurs radicalizat, aceste discuții devin nu doar utile, ci și necesare.
În cele ce urmează ne vom opri asupra sesiunii dedicate lui Cătălin Ranco Pițu, fost procuror militar al Secției Parchetelor Militare din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și autorul rechizitoriului în dosarul Revoluției din 1989.
Cătălin Ranco Pițu este autorul volumelor „Ruperea blestemului. Revoluția din decembrie 1989” și „Mineriada s-a născut la Revoluție”, apărute la Editura Litera și disponibile pe libris.ro. Ambele cărți s-au bucurat de un interes remarcabil din partea cititorilor, semn că preocuparea românilor pentru adevărul istoric rămâne actuală și necesară. Recent, pornind de la volumul „Ruperea blestemului”, autorul a realizat și o versiune adaptată pentru publicul tânăr, „Revoluția Română pentru tineri”, menită să facă accesibilă unei noi generații o parte esențială din istoria recentă a României, într-un limbaj clar, echilibrat și documentat.
Discuția din cadrul LIBfest, moderată de Sever Gulea, medic psihiatru și blogger Libris, a pornit de la apropierea de momentul aniversar al lunii decembrie, când comemorăm evenimentul fondator al democrației românești de astăzi. Totodată, încheiem un an cu alegeri și tensiuni politice semnificative, un context care reînvie interesul public pentru înțelegerea corectă a istoriei recente.
Puțini autori se așteaptă ca volume despre Revoluția din 1989 sau Mineriade să devină bestseller. Totuși, cărțile lui Cătălin Ranco Pițu au cunoscut un succes impresionant, situându-se în topurile de non-ficțiune ale editurii Litera în ultimul an.
Autorul explică această receptare prin două elemente care se completează: accesul direct la documente și investigații, în calitate de procuror militar, și prezența constantă în spațiul public, unde a discutat deschis despre evenimentele care au marcat începutul democrației românești. Mulți dintre cei care l-au urmărit au remarcat onestitatea cu care a abordat aceste episoade tulburătoare, un element-cheie în construirea încrederii dintre autor și public. Pe lângă aceste aspecte, discursul logic și argumentat al autorului reprezintă un element important în succesul de care se bucură volumele menționate anterior.
„Acest succes probabil că se datorează inclusiv faptului că am fost un insider al realităților Revoluției. Am fost procuror militar, așa cum bine ați spus, și în această calitate am avut un acces nerestricționat, direct, la un vast probatoriu, un probatoriu complex și complet, un probatoriu – aș putea spune – pentru prima dată complet în legătură cu Revoluția din ’89, astfel încât informația pe care am asimilat-o este, la rândul ei, completă și complexă. Apoi, cred că a mai contat un lucru: am apărut – zic eu – foarte mult la diverse televiziuni, podcasturi, m-am întâlnit cu studenții, am fost invitat la toate marile centre universitare ale României, și la cele de nivel mediu, să zic așa. Și cred eu c-a contat și mesajul pe care l-am transmis și modalitatea în care am transmis acest mesaj. Mă hazardez să spun că onestitatea cu care le-am prezentat tuturor celor cu care am vorbit evenimentele tulburătoare de acum 36 de ani, această onestitate, cred eu că a făcut ca lumea să devină din ce în ce mai interesată și foarte mulți mi-au spus că m-au perceput ca fiind total transparent și onest în legătură cu tot ceea ce am afirmat, și credeți-mă, așa a fost.” a declarat Cătălin Ranco Pițu în cadrul evenimentului LIBfest.
Dosarul Revoluției a fost restituit Parchetului de către completul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe motivul existenței unor nereguli în rechizitoriul întocmit. Acest moment rămâne unul controversat. Se pune, așadar, întrebarea dacă acest gest constituie o tergiversare, o manieră protectivă de a limita judecarea primului președinte al țării, Ion Iliescu, sau dacă vorbim, mai degrabă, despre anumite vulnerabilități ale rechizitoriului pe care procurorul Cătălin Ranco Pițu și le-ar putea asuma.
Pițu își asumă complet documentul, afirmând că nu ar schimba nimic dacă ar lua-o de la capăt. Curtea de Apel București a considerat rechizitoriul bine întocmit, dar Înalta Curte a decis altfel. Pentru autor, acest episod vorbește despre rezistența statului român în fața asumării unor adevăruri incomode. O parte din instituții, afirmă el, nu sunt încă pregătite să gestioneze integral implicațiile juridice și morale ale Revoluției.
El apreciază că, după moartea lui Ion Iliescu, perspectiva juridică asupra dosarelor Revoluției și Mineriadei s-ar putea schimba și că anumite impedimente, care până acum au blocat avansarea cauzelor, ar putea dispărea. Pițu este convins că, de-a lungul timpului, nu s-a dorit ca un fost șef de stat, în acest caz Ion Iliescu, să fie judecat pentru crime împotriva umanității, una dintre cele mai grave incriminări din legislația penală.
El susține că, dacă încadrarea juridică ar fi fost alta, discuția ar fi arătat diferit. În forma actuală, statul a evitat să își asume complet un adevăr dificil. Din perspectiva lui Pițu, tocmai adevărurile incomode trebuie asumate integral, pentru că doar astfel o societate poate progresa. Această idee, pe care o numește o formă de „curățare a karmei noastre ca națiune”, stă și la baza titlului primei sale cărți, Ruperea blestemului.
Această perspectivă se înscrie într-o lungă dezbatere despre memoria instituțională a României postdecembriste, o dezbatere pe care cărțile lui Pițu o reanimează cu forță.
Unul dintre cele mai sensibile capitole ale discuției a vizat modul în care puterea a fost preluată în decembrie 1989. Pițu observă o ironie istorică: după zeci de ani în care regimul Ceaușescu încercase să limiteze influența sovietică, România a ajuns să fie condusă, în câteva zile, de oameni care priveau spre Moscova ca reper politic.
Acest paradox nu a fost vizibil publicului larg în primele luni ale tranziției. Pițu argumentează că o manipulare intensă, începută chiar în timpul Revoluției, a deturnat atenția societății românești de la realitățile din culisele puterii. Occidentul, în schimb, a înțeles mai repede configurația susținută de date, mai ales după mineriadele din 1990, care au produs un șoc internațional și au lăsat o amprentă de neșters asupra imaginii României.
În analiza sa, el amintește și de moștenirea ideologică antirusă a României. Mentalul colectiv, format încă din finalul celui de-al Doilea Război Mondial, a privit Rusia cu suspiciune. Tocmai de aceea, spune Pițu, devine cu atât mai surprinzător faptul că, în 1989, România a ajuns să fie condusă, practic peste noapte, de oameni care vedeau în reapropierea de URSS o soluție politică. Acest lucru a constitui o victorie uluitoare a URSS împotriva României, o victorie pe care n-a reușit s-o obțină nicăieri altundeva în lume, nici măcar în statele fost comuniste din Est, unde politicile interne și externe nu erau atât de ostile Moscovei precum cea a lui Nicolae Ceaușescu. De ce se vorbește despre o victorie extraordinară a Moscovei? Întrucât la începutul anului 1990, funcțiile cheie de la Ministerul Apărării, de la Ministerul de Interne, conducerea noilor structuri de informație (SRI, Serviciul de Informații de Externe), toate au fost acaparate, fără excepție, de oamenii Moscovei. Iată doar unul dintre exemplele menționate de Pițu în acest sens: șeful Serviciul de Informații de Externe, generalul Caraman, era singurul ofițer la vremea respectivă care a fost decorat la cel mai înalt nivel de către KGB.
Discuția s-a concentrat, la un moment dat, pe teoriile promovate de Andrei Ursu, care susține că împușcarea revoluționarilor după 22 decembrie a fost urmarea unui scenariu dintr-un plan pus la punct cu câțiva ani înainte, un plan pregătit de Ceaușescu pentru scenariul unei lovituri sau invazii și executat de „trăgătorii fideli ai Securității”. Este această teorie rezultatul unei tehnici de manipulare cunoscută sub denumirea de „teorie inamicului interior”, pe care Iliescu a folosit-o și în decembrie 1989 și în iunie 1990? Aceasta este una dintre întrebările adresate de dr. Sever Gulea, care pune sub semnul întrebării și un alt aspect important pentru această dezbatere: Nu ar putea fi totuși întemeiată și teoria lui Andrei Ursu, care într-un fel n-ar exclude sau n-ar invalida pe deplin teoria lui Cătălin Ranco Pițu, ci doar ar lărgi cercul responsabililor pentru măcelul de după 22 decembrie îndeosebi?
Pițu ne promite că viitoarea sa carte, ce va apărea în prima parte a anului 2026, tratează exclusiv fenomenul terorist și analizează punct cu punct toate argumentele celor care susțin că în decembrie ‘89 au existat teroriști sau securist-teroriști. Afirmațiile lui Andrei Ursu, incluse în cele 2 cărți ale sale și studiul publicat de acesta, și cele ale lui Mădălin Hodor vor fi analizate obiectiv în această nouă carte, iar publicul cititor va putea astfel să identifice care puncte de vedere sunt susținute de argumente logice și care reprezintă doar teorii ale conspirației. Până la apariția cărții însă, Pițu ne oferă un exemplu edificator pentru teoriile lui Andrei Ursu: acesta susținea, chiar și în celebrul studiu intitulat „Cine-a tras în noi după 22?” și apărut în „Noua Revistă De Drepturile Omului” că Iulian Vlad, fostul șef al Securității, a recunoscut că elemente foarte bine pregătite ale Securității sunt cele care au deschis focul în seara de 22 decembrie în jurul orelor 18:30 și că tot aceste forțe au fost cele care au întreținut diversiunea și tot ce a existat nociv după 22 decembrie cu scopul de a-l readuce la putere pe Nicolae Ceaușescu. La citirea acestui studiu, Pițu a recitit declarația în original a lui Iulian Vlad, pentru a verifica dacă nu cumva i-a scăpat ceva. Declarația făcută pe 6 ianuarie, în detenție, folosește termeni relativi din punct de vedere juridic, precum „puteau fi” și, mai important, enumeră o listă extrem de largă de categorii, de la cadre ale Armatei și ale Securității până la civili înarmați, ceea ce, în opinia lui Pițu, transformă argumentul într-o generalizare fără valoare juridică.
Următorul topic al discuției a vizat un episod important din istoria României, cu consecințe pe termen lung: Mineriadele. Cătălin Ranco Pițu este de părere că evenimentele din iunie 1990 au făcut praf și pulbere imaginea națiunii noastre în ochii opiniei publice din străinătate, care ne-au catalogat ca fiind niște barbari și niște necivilizați. Pițu este de părere că percepția distorsionată despre națiunea română, ce persistă și în prezent, își are originile în imaginile din ‘90, precum cea a minerilor ce loveau în burtă o femeie însărcinată doar pentru că aceasta avea aspect de intelectual sau pentru că era suspectată că ar fi pro-Occident. Evenimentele barbare din iunie 1990 au fost intens mediatizate de agențiile de presă din America de Nord și din Europa de Vest prezente în București la acea vreme. „Tot ce a însemnat imagine groaznică a națiunii noastre, în opinia mea, atunci a debutat și acele momente au cântărit, zic eu, foarte mult în deficitul de imagine care există până în prezent.”
Unul dintre subiectele finale ale discuției a adus în centru atenției volumul Ruperea blestemului adaptat pentru tinerii cititori, apărut sub titlul Revoluția Română pentru tineri. Autorul este de părere că tinerii de azi trebuie să știe ce s-a întâmplat în urmă cu 36 de ani pentru a fi pregătiți să confrunte cu succes viitorul, pentru a fi capabili să înțeleagă ceea ce se întâmplă în prezent, pentru a nu repeta greșelile făcute de generația lui ‘89. Pițu pledează pentru cunoaștere, pentru informare și pentru o analiză critică permanentă:
„Nu luați ca fiind adevărul absolut. Analizați singuri, citiți, informați-vă, verificați, analizați, deliberați și concluzionați singuri. Asta este esențial, este esențial nu doar pentru tineri, ci, evident, pentru toată lumea. Ar fi ideal ca toată lumea să analizeze prin prisma cunoașterii corecte, informării, cunoașterii, prin prisma experienței personale, indiferent de locul unde se află în societate. Doar printr-o analiză serioasă și bine făcută să tragă propriile concluzii cu privire la orice, la orice, nu doar cu privire la Revoluția din ‘89.” este îndemnul lui Pițu pentru cititorii de toate vârstele.
Către final, conversația a adus în prim-plan literatura. Dr. Sever Gulea a menționat rolul pe care-l poate avea literatura, fie ea distopică, istorică sau contemporană, în înțelegerea mecanismelor manipulării, fragilității democrației și limitelor libertății individuale. De la Orwell și Huxley, la Giuliano da Empoli sau Paul Lynch, cărțile pot funcționa ca avertismente și ca instrumente de clarificare intelectuală.
Pițu subliniază un lucru esențial: lectura este un exercițiu fundamental pentru formarea gândirii critice, indiferent de vârstă, un exercițiu important mai ales în contextul actual, în care există numeroase surse de dezinformare. Scopul unei dezinformări reușite, menționează Pițu, este acela de a aduce opinia publică în sfera iraționalulului, astfel încât deciziile luate de indivizi vor fi de foarte multe ori în sfera iraționalului: nu vor avea logică și nu vor avea alte explicații decât o dezinformare reușită. Una dintre recomandările de lectură ale lui Cătălin Ranco Pițu este volumul Patologiile puterii, semnat de Theodor Paleologu și apărut la Editura Trei, în colecția FilosoFii.
Întâlnirea cu Cătălin Ranco Pițu la LIBfest a fost mai mult decât o discuție despre Revoluție și Mineriade. A fost un apel la responsabilitate, la luciditate și la un tip de memorie colectivă care nu se mulțumește cu explicații convenabile. Prin rigoare, documentare și onestitate, Pițu propune un demers necesar: cel al clarificării istorice. Un demers care, în mod paradoxal, ne vorbește nu doar despre trecut, ci și despre viitor.
Dacă dorești să vezi dialogul complet din cadrul LIBfest, îl găsești în linkul de mai jos.
Articol realizat de Laura Mate pentru libris.ro.
„Mereu am iubit cărțile și a avea un job care să mă aducă atât de aproape de ele precum sunt acum, părea până nu demult un vis. Fac parte din echipa de marketing a libris.ro și sunt în continuă căutare de răspunsuri și de povești bune.Când sunt întrebată ce înseamnă o carte bună, îmi vin în minte cuvintele lui Salinger. Acesta spunea că-l impresionează dacă, după ce termină o carte, simte c-ar vrea ca autorul să fie un prieten bun pe care să-l poată suna. Rezonez cu această definiție. Ce n-aș fi dat ca în liceu să-l fi putut suna chiar pe Salinger, s-o am în agendă pe Meg Jay, iar în anii de facultate să fi ieșit la cafea cu Elizabeth Strout.
Articolele și interviurile pe care le semnez se nasc din curiozitate, dragoste de carte, entuziasm pentru idei noi, respect și admirație pentru figuri reprezentative din lumea literară.” – Laura Mate
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Un răspuns
Lucrarea „Ruperea blestemului. Revoluția română din Decembrie 1989”, ediția a doua, semnată de Cătălin Ranco Pițu, reprezintă una dintre cele mai documentate contribuții recente la istoriografia Revoluției Române din decembrie 1989. Volumul îmbină investigația judiciară și analiza documentară interdisciplinară, aducând la lumină surse desecretizate, observații directe și interpretări originale.
În această lucrare, autorul fost procurorul militar șef al Secției Parchetelor militare din PÎCCJ, a publicat adevărul despre Revoluția Română din decembrie 1989. În perioada care a urmat căderii regimului Ceaușescu, după 22 dec. 1989 (ora 12,06), când represiunea a încetat, nu a existat vreo „insurgență securist- teroristă”. Pretinsa insurgență anunțată în media a fost doar o „mistificare” specifică războiului „hibrid”. În realitate, a existat doar o preluare violentă a puterii, cu consecințele grave cunoscute: sute de morți, mii de răniți, mii de imobile distruse, inclusiv muzee, biblioteci etc.
În lipsa unei voințe de stat constante, până în prezent nu există o memorie colectivă jurisprudențială, dar există una judiciară. Mai ales pentru tinerele generații este necesară o memorie judiciară corectă- rezultat al anchetei imparțiale -, care să elimine minciuna și diversiunea, să restabilească încrederea, să permită construirea proiectelor naționale pe fundamentul adevărului.
Cartea semnată de Cătălin Ranco Pițu îndeplinește chiar această exigență a comunicării publice a adevărului întemeiat pe o variată și riguroasă probațiune, obținută prin mijloacele specifice ale științelor judiciare.