Miguel Gane (născut George Mihăiță Gane, 1993, în satul Lerești din județul Argeș) este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani de limbă spaniolă. Locuiește la Madrid din 2002, este dublu licențiat (Drept și Administrarea Afacerilor), are două masterate (Proprietate intelectuală și Avocatură) și și-a susținut, în 2018, examenul național de primire în avocatură organizat de statul spaniol, dar a renunțat la această profesie în favoarea scrisului. A devenit cunoscut prin volumele sale de poezie, vândute în zeci de mii de exemplare în Spania și mai multe țări din America Latină, iar versurile sale au ajuns simboluri ale mai multor mișcări feministe în țări din întreaga lume. Acum câțiva ani, Isabel Allende a descoperit pe internet una dintre poeziile semnate de Miguel Gane („Arde”) și a decis s-o includă în volumul său de nonficțiune „Ce vrem noi, femeile”, care a fost publicat în mai multe limbi, iar ecourile au venit de pretutindeni: mesaje de la cititori din Italia și Portugalia (țări în care volumele semnate de Miguel Gane nu au fost publicate încă), o dovadă a forței pe care încă o are poezia în lumea de azi.
Transformată într-un act performativ, poezia sa continuă să umple săli în mari orașe ale Spaniei și ale Americii Latine.
Cele două romane ale sale, „Cuando seas mayor” (2019) și „Alguien a quien querer”(2025), s-au bucurat, de asemenea, de apreciere din partea publicului. Apărut în toamna acestui an la Editura Alice Books, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, primul roman al autorului, „Când o să te faci mare”, a fost întâmpinat cu entuziasm de publicul din România și continuă să își găsească drum spre noi cititori.
Laura Máté: Când o să te faci mare impresionează prin sinceritate și vulnerabilitatea de care dai dovadă. Aș vrea să începem cu o mențiune din secțiunea „Mulțumiri” a romanului tău, unde spui foarte frumos:
„Trebuie să rămân fidel sufletului meu și să scriu despre ce îmi cere el. […] Vă ofer povestea asta, povestea mea și a altor milioane de oameni, și simt că o parte din mine aparține tuturor.”
Ai scris romanul cu gândul la cititori sau a fost oare vorba și de o nevoie de a-ți înțelege mai bine propria poveste?
Miguel Gane: În primul rând, romanul a fost scris într-un moment în care cariera mea se afla pe un trend ascendent. Publicasem deja două volume de poezie și mă simțeam foarte bine poziționat în lumea literară. Așa că, într-un fel, romanul a fost primul meu pariu cu literatura: m-am desprins de zona în care eram confortabil, de stilul meu poetic, și m-am aventurat pe teritoriul prozei.
Știam însă că aceasta este povestea pe care trebuia s-o spun. Simțeam că nimeni nu o mai spusese în felul în care îmi doream eu s-o spun. A existat, poate, și o doză de egoism la început: eram conștient că la un moment dat va trebui să mă confrunt cu tot acest trecut, motiv pentru care cartea se așază în zona autoficțiunii personale.
Pe măsură ce am început însă să construiesc personajele și drumul lor, în special pe cel al familiei, romanul a început să devină al tuturor. Am împletit circumstanțe și oameni reali în personaje compozite, care mi-au permis să privesc în profunzime propriile experiențe. În același timp, am vorbit cu foarte mulți oameni: nu doar cu părinții și familia mea, ci și cu prieteni apropiați și cu spanioli de aici. M-a interesat mult cum ne-au perceput ei la început, ce simțeau față de noi, cum ne vedeau.
Așa se face că romanul a început, treptat, să se îndepărteze de acea componentă inițială, mai egoistă, și să devină o carte a tuturor, o poveste a multor voci, nu doar a mea.
Laura Máté: Cum a fost procesul de scriere? Romanul se citește ca și cum ar fi fost scris dintr-o suflare. Ne poți spune dacă așa au stat lucrurile? Ai intrat pur și simplu într-o stare de flow și povestea a curs sau a fost un proces mai dificil decât atât?
Miguel Gane: A fost complicat să găsesc vocea copilului. Am început romanul de patru-cinci ori până am descoperit tonul potrivit. Știam ce vreau să scriu, dar nu știam încă în ce fel. Uneori mi se întâmplă invers: știu cum trebuie să scriu, dar nu știu ce să scriu. De data aceasta, odată ce am găsit vocea copilului, totul a devenit limpede. A fost ca o spadă care străpunge taurul; m-am simțit, într-un fel, ca un toreador. Textul a început să curgă firesc, iar eu m-am bucurat de fiecare moment petrecut alături de familie și de roman.
L-am scris în aproximativ opt luni și îl consider un „roman-busolă”. Nu aveam un plan fix de la început; m-am lăsat purtat de aventura familiei, de personaje, de noile circumstanțe care apăreau pe parcurs. Nu intenționam să includ, de exemplu, atentatele din 2004 de la Madrid, dar am simțit că își găsesc locul în poveste. M-am consultat cu editoarea mea și am decis să mergem înainte; a fost un moment care ne-a marcat profund, atât la nivel social, cât și la nivel personal. După spanioli, românii au fost cei mai afectați ca număr de victime, iar percepția despre noi s-a schimbat mult în acei ani.
Laura Máté: Cei care ți-au urmărit aparițiile recente știu că bunicii materni au jucat un rol important în viața ta și în continuare ești foarte apropiat de bunica ta. În roman lucrurile se întâmplă un pic diferit: personajul Miguel pleacă împreună cu părinții în Spania, pe când în realitate, dacă bine am reținut, mai întâi a plecat tatăl tău, urmat la scurt timp de mama ta, iar apoi i-ai urmat și tu după o perioadă de aproximativ doi ani, doi ani pe care i-ai petrecut alături de bunici. Cum de nu sunt bunicii tăi unele dintre personajele principale ale romanului?
Miguel Gane: Nu am fost conștient de acest lucru. Mereu am avut în minte familia, pentru că voiam să compun personajul tatălui și personajul mamei, nu doar inspirate din părinții mei, ci și din alți părinți ai prietenilor mei. De fapt, am împletit, cum spuneam, mai multe persoane reale și am creat personajele din roman.
Bunicii nu își aveau rostul atunci, pentru că, până la urmă, ei au o altă poveste. Ei fac parte dintr-un alt univers. Cred că povestea bunicilor trebuie spusă într-o altă carte. Cred că aș fi trecut prin personajele lor într-un mod… nu știu, nu atât de profund pe cât mi-aș fi dorit, pentru că deja eram foarte focusat pe circumstanțele familiei, pe cele trei personaje.
În loc să îi transform în personaje secundare, am preferat să îi păstrez pe bunici pentru o carte viitoare, pentru că sunt sigur că va veni timpul în care vor deveni personajele unei cărți de-ale mele.
Acesta este un lucru pe care vreau să-l fac peste câțiva ani. Până atunci sper ca munca mea și calitatea mea literară să crească și să mă pot bucura într-un mod mai special de circumstanța asta personală, care, cum spuneam, va marca cu siguranță un viitor.
Laura Máté: Romanul este atât de sincer și emoționant încât este foarte ușor să uităm că nu este un roman de memorii pur. Care au fost reacțiile părinților tăi la citirea romanului? Dar a bunicilor, a vecinilor și a prietenilor din satul copilăriei? A schimbat romanul, în vreun fel, percepția lor despre tine, despre povestea în sine?
Miguel Gane: Da, cu siguranță. Mai ales în Spania, la început, pentru că romanul a fost publicat aici în 2018. Pe primii mei cititori i-a emoționat foarte mult, deoarece nu erau conștienți de amploarea poveștii mele și nu doar a mea, ci și a altor români. I-a bucurat foarte mult să descopere un alt univers și o nouă formă de a povesti anumite lucruri despre care nu se vorbise până atunci, iar, în mod natural, și viziunea lor față de mine s-a schimbat. Au descoperit un alt „eu” pe care nu îl cunoșteau – eul cel mic, eul copilului.
În același timp, acum, cu experiența din România, se întâmplă un lucru la fel de frumos, deoarece mulți, nu doar prietenii, ci și familia, descoperă că ceea ce le spuneam este real: că scriu, că sunt scriitor, că lucrurile merg bine. Am ceva concret să le arăt, îmi descoperă această fațetă și multora nu le vine să creadă. Sunt un tip cu mai multe personalități, în sensul bun, și când sunt împreună cu ei n-am nicio treabă cu literatura. De fapt, încerc să fiu cât mai normal, cât mai comun, să zic așa.
Și îi surprinde foarte mult noua fațetă a mea, cea legată de literatură: nu doar de scris, ci de tot ce se întâmplă acum: interviuri, afișe, apariții TV, toate lucrurile care au venit atât de frumos în ultimele săptămâni. Rămân foarte surprinși și sunt sigur că îi voi surprinde și mai mult când o să mă vadă pe scenă recitând poezii.
Laura Máté: De fapt, tu ești foarte faimos în Spania de multă vreme prin intermediul poeziei și nu doar în Spania, ci și în America Latină. Și, apropo de ce ai menționat anterior, ce a făcut oare ca abia acum să fie momentul oportun pentru traducerea romanului în limba română, după șase ani de la debutul pe piața editorială din Spania?
Miguel Gane: Au fost mai mulți factori. În primul rând, și cel mai important, nu găsisem o casă editorială în care să mă simt în largul meu, să mă simt ok și să știu că lucrez cu oameni care chiar iubesc cărțile, care știu cum funcționează piața și care au experiență, oameni dispuși să își asume un pariu pe mine și pe ceea ce am eu de spus, pentru că au încredere că romanul va prinde în România, în librării, și că va aduce cititori noi. Acesta a fost, să zic așa, factorul principal. Până nu a venit Alice Books, nu am găsit pe nimeni.
Sincer, am avut mai multe conversații. Am avut și un agent la început, iar prin intermediul lui am ajuns până și la Penguin Random House. Eram deja în discuții împreună, dar, în tot acest timp, căutam și o cale de a pătrunde în România, cale pe care, pur și simplu, nu am găsit-o. Oricum, nici căutarea noastră nu a fost una intensă sau foarte proactivă, deoarece eu sunt foarte ok aici, îmi văd de munca mea în castiliană, scriu în limba asta, îmi văd de proiectele mele de aici și sunt bine. Prefer să aștept ca lucrurile să vină de la sine, să fie cât mai naturale, și cred că așa ne bucurăm cel mai mult de ele. Știam că într-o zi voi publica și în română; nu știam când, dar uite că, după atâta timp (și niciodată nu este prea târziu), a venit echipa de la Alice Books cu o viziune, nu știu… mai europeană, mai occidentală, mai amplă asupra proiectului meu, și am decis să publicăm cu ei.
A fost o decizie extraordinară să lucrez cu Alice Books, pentru că s-au implicat și încă se implică foarte mult în tot ceea ce am făcut în București, și sper să continuăm și la anul. Contractul l-am semnat în urmă cu aproximativ un an și jumătate – doi ani, iar traducerea a fost un proces la care am ținut mult. La început am avut în vedere mai mulți traducători, dar mi-am dat seama rapid că îl doresc pe Marin Mălaicu-Hondrari: un scriitor cu experiență în spațiul hispanic, poet și cineva care poate înțelege nuanțele textului. A fost o onoare pentru mine, sincer, și cred că i-am spus și lui personal: a dat o nouă viață cărții, transformând-o într-o versiune mult mai bună, mai actuală. Scrisul meu s-a schimbat cu timpul, iar el a surprins foarte bine esența lucrurilor, deoarece și el a trecut printr-o experiență asemănătoare. Mă bucur foarte mult că am avut onoarea ca el să-mi traducă prima carte în română.
Aceștia au fost, deci, factorii care au făcut ca publicarea în România să se întâmple abia acum. Dar, după cum spuneam, niciodată nu este prea târziu.
Laura Máté: Dacă ne uităm la reacțiile din online, pare că romanul a avut parte de o primire extrem de călduroasă la evenimentele de lansare și promovare din București. Probabil că a fost o experiență emoționantă și pentru tine. Ne poți spune dacă ai simțit diferit ecourile venite din partea cititorilor din România, acum, în 2025, față de cele ale cititorilor din Spania?
Miguel Gane: Da, pentru că eu am publicat în două momente diferite. Acum deja am opt cărți pe piață, sunt mult mai cunoscut și mult mai recunoscut. Proiectul meu este mult mai solid și am o vizibilitate mai amplă; public în Argentina, Mexic, Columbia. Sunt, pur și simplu, într-o etapă mai matură, atât ca scriitor, cât și ca persoană.
Când am publicat cartea aveam 25–26 de ani. Era a treia mea carte și primul meu roman. Veneam din zona poeziei și poezia mergea foarte bine, dar mă plictisesc foarte repede când lucrurile merg prea bine și atunci vreau să schimb tot, să rup tot, să sparg tot și să creez ceva nou. Pentru că asta este starea mea de suflet și așa sunt eu. Nu pot să rămân mereu așezat pe același scaun. Am nevoie să fac altceva nou.
De aceea romanul a fost, cum spuneam, un pariu personal, un pariu al editurii mele și al editoarei mele, Monica. L-am publicat cu încredere, iar la început a fost primit firesc, ca orice roman nou. Apoi, treptat, a început să crească în vizibilitate, până a ajuns la un punct maxim, după care ritmul s-a mai domolit. Dar încă este prezent: chiar ieri, când am venit din Valencia, unde am avut un show de poezie, cititorii mi-au adus câteva exemplare ca să le semnez. Deci încă mai are viață.
În România, romanul are acum, într-un fel, o a doua șansă. Și eu sunt mai pregătit să îl pun în valoare și să vorbesc mai bine despre el. Simt că nu mai am nimic de demonstrat: cititorii pot decide singuri dacă romanul este bine scris, dacă povestea îi prinde și dacă găsesc în paginile lui momente care să le trezească propriile amintiri.
În același timp, eu sunt foarte activ pe social media și citesc cu mare interes toate recenziile și opiniile cititorilor și mă bucură foarte mult să văd cum se regăsesc toate lucrurile pe care le-am urmărit: să provoc emoție, să îi fac să simtă nevoia de a dărui cartea altcuiva, să le trezesc amintiri. Mulți îmi spun că încep cartea și nu se pot opri până la final, chiar dacă își imaginează cam încotro merge povestea; vor să înțeleagă mai mult despre personaje. Este o carte mai degrabă focusată pe personaje decât pe intrigă, pe „trama”, cum se zice aici în Spania. Este o carte liniară, ca un avion care urcă: nu are parte de treceri în timp, merge pe o linie și asta îi ține pe cititori ancorați în fluxul ei.
Laura Máté: Explorând legătura profundă dintre limbă și identitate, spui la un moment dat în roman: „Limba mea era o bâguială de nostalgie, cuvintele atât de dragi mie, cu care crescusem, rămăseseră în spatele unei uși extrem de greu de deschis.” Și pentru că spuneai că îți plac mereu provocările și că nu îți dorești să rămâi în aceeași zonă, te gândești oare să scrii, la un moment dat, direct în limba română sau limba română a rămas, cumva, în spatele acestei uși metaforice?
Miguel Gane: Este o întrebare excelentă, la care încă nu am un răspuns clar, pentru că următoarele mele proiecte vor fi în castiliană. În același timp, mă gândesc – și discut și cu echipa – care ar fi pasul firesc în România, iar cel mai natural ar fi, cred, să publicăm un volum de poezie.
Sunt într-o luptă constantă cu mine însumi: nu știu dacă ar trebui să-mi traduc singur poezia sau dacă ar fi mai bine să apelez din nou la Marin, dacă va fi disponibil. Mă întreb dacă să îi încredințez lui prima versiune, urmând ca apoi să o adaptez, sau dacă să caut alte soluții. Ar fi, de fapt, prima mea incursiune reală în scrisul în limba română, pentru că o traducere poetică necesită o adaptare atentă la sensibilitatea publicului din România.
Apoi, vine mereu momentul acela de sinceritate în fața oglinzii, când îmi spun: „Încotro te avânți? Abia vorbești limba, scrii ca bunica ta. Va fi greu să te apuci de o traducere și, pe deasupra, nici nu ai timp, ai alte proiecte în lucru, termene de predare… ești sigur că știi în ce te bagi?” Așa că, deocamdată, nu am un răspuns definitiv.
Cât despre a scrie direct în română, fără să fie vorba de o traducere, nu știu încă. Probabil că, la un moment dat, voi simți această nevoie. Nu știu când, în ce circumstanțe sau cum va arăta procesul. Dar, dacă ar fi să se întâmple, cred că ar fi vorba de poezie, nu de proză. În română nu mă simt la fel de comod ca în castiliană, pentru că gândesc, simt și trăiesc în castiliană; face parte din mine într-un mod foarte profund și direct. Mă simt mai confortabil scriind în castiliană. Dar, în același timp, îmi place foarte mult cum sună cuvintele în română. Îmi place deschiderea limbii române spre alte limbi, felul în care românim cuvintele și le facem ale noastre. Și cred că va fi un proces frumos, în cazul în care mă voi întâlni cu el cândva.
Laura Máté: Și pentru că ai menționat că ești indecis și nu știi dacă tu te-ai putea ocupa sau ai lăsa asta în sarcina lui Marin Mălaicu-Hondrari, oare cum a fost dinamica dintre voi doi când a avut loc traducerea romanului? Ați ținut aproape, ați discutat pe text sau ai văzut doar varianta finală?
Miguel Gane: Nu am interacționat deloc. Nu îmi place să intervin în munca traducătorilor. Fiind un traducător ales de mine, am avut toată încrederea că va face o muncă extraordinară, pentru că l-am citit și știu cum scrie. Asta m-a făcut să nu intervin și să ne vedem doar în București, să stăm puțin de vorbă când a fost prezentarea și lansarea. Eu am văzut proiectul final, am citit mare parte din el, mi-a plăcut la nebunie și nu am schimbat nicio virgulă.
Deci am preferat să urmez această cale, deoarece mi se pare că trebuie să lași omului spațiu să creeze.
Laura Máté: În niciun caz nu voiam să sugerez o lipsă de încredere. Marin Mălaicu-Hondrari este într-adevăr un traducător extraordinar. Chiar recent am citit Parădais de Fernanda Melchior, roman tradus tot de el, o traducere extraordinară. Eram mai mult curioasă care este dinamica dintre scriitor și traducător, pentru că în mod sincer nu știam cum se desfășoară lucrurile pe partea aceasta.
Miguel Gane: În poezie va fi diferit. Da, acolo să vreau să intervin, și acolo vreau să ne așezăm la un pahar de vin să discutăm despre intenția autorului, Ce a vrut să spună autorul?, cum se spune adesea.
Mă gândesc la poezia mea ca la o expoziție, ca la o expunere în fața publicului. Când scriu, citesc întotdeauna cu voce tare, pentru că îmi plac recitalurile de poezie și am și propriul meu proiect performativ. De aceea, pe multe poezii le adaptez în momentul lecturii, în contact direct cu publicul, iar versiunea de pe pagină poate suna diferit de cea dintr-un recital. Traducerea unui volum de poezie va fi, tocmai din acest motiv, un proces cu totul diferit.
Laura Máté: Dacă revenim puțin la distincția dintre ficțiune și elementele autobiografice din roman, mama este descrisă cu o tandrețe aparte: o persoană retrasă, care în prima parte a cărții se ține departe de bârfe și povești de prisos, citește mult și are o viață interioară foarte bogată. A fost mama cea care ți-a insuflat pasiunea pentru citit și, mai târziu, pentru scris, înainte să descoperi poezia?
Miguel Gane: Nu, părinții mei nu au avut legătură cu literatura. Mama, din câte am înțeles, a citit destul de mult în liceu, dar nu știu cât de departe a mers pasiunea ei mai târziu. Cert este că drumul meu nu vine de acolo; au fost alte lucruri care m-au împins spre scris. Provin dintr-o familie de oameni simpli, iar poveștile lor sunt cele trăite, nu cele citite. Iar pasiunea mea a apărut abia după ce am ajuns în Spania, când am început să trăiesc lucruri foarte profunde și am simțit nevoia să le exprim.
Totuși, atracția pentru cărți exista încă din copilărie, la Lerești. La școală veneau din când în când vânzători de cărți, îmi amintesc și acum acele vizite. Era o colecție pe care încă o mai am acasă, cu povești precum Colț Alb și altele. Îmi doream să le am pe toate, pentru că erau ilustrate și îmi plăceau enorm. Cred că aceea a fost prima mea apropiere de universul cărților, nu de scris. Îmi plăcea să răsfoiesc și cărțile mamei. Așa l-am descoperit pentru prima dată pe Jules Verne, fără să știu cine este, atras de desene și de lumea din pagini. Aș spune că acolo s-a născut a doua etapă a apropierii mele de literatură.
Am început însă să scriu conștient abia după ce am venit în Spania, pe la 13 ani.
Laura Máté: Cred că ai menționat într-unul dintre interviurile recente că pe partea aceasta a avut o influență pozitivă profesorul de spaniolă, care era și pasionat de poezie.
Miguel Gane: Da, exact. Rafael a fost pentru mine un fel de profesor-bunic, pe care l-am adoptat și care, la rândul lui, m-a adoptat aici, în Spania. Mi-a făcut atunci cel mai frumos cadou posibil: o carte. În același timp, în el am găsit și un model, un fel de erou. Copiii au nevoie de eroi pe care să-i urmeze, de oameni care să le arate un drum, Cine vrei să fii când vei fi mare? Iar eu am simțit că pot merge pe urmele lui Rafael. Datorită lui am descoperit poezia ca o cale de a canaliza sentimentele, situațiile și emoțiile pe care le trăiam atunci. Și, în paralel, m-am îndrăgostit de limba castiliană. Cu cât scriam mai mult, cu atât o învățam mai bine: încercam să mă exprim cât mai precis, să mă apropii cât mai mult de cuvântul potrivit și să mă joc cu limba. La început îl imitam puțin pe Julio Cortázar: transformam cuvinte, inventam altele, le uneam între ele. Jocul acesta cu limba m-a făcut, în cele din urmă, să îmi deschid un blog, unde am început să public.
Laura Máté: Citești mult poezie sau citești și proză?
Miguel Gane: Citesc și poezie, și proză. Acum lucrez la o carte de poezie și, firesc, citesc mai multă poezie. Am lângă mine un volum de Leonard Cohen, iar în paralel am început și Arderá el viento, romanul argentinianului Guillermo Saccomanno, câștigătorul Premiului Alfaguara din acest an. Pe lângă acestea citesc și Martir! de Kaveh Akbar. Așa că, în momentul de față, citesc trei cărți în paralel: două romane și un volum de poezie.
Ieri am terminat o carte de poezie, așa că mă pregătesc să încep alta. Sunt… cum să spun, la fel de „zdruncinat” în lectura mea cum sunt și în rest: trec repede de la un text la altul. În ultimele patru-cinci luni am citit foarte multă poezie. Nu știu exact câte volume, dar destule. La unele am zăbovit, le-am analizat, le-am studiat. Pe altele le-am parcurs mai repede, după cum am simțit.
După ce închei proiectele la care lucrez acum, o să mă apuc de un roman și va urma mai multă documentare, pentru că povestea se va desfășura în contexte, locuri și epoci diferite. Deja am mult material, dar voi citi altfel după ce voi contura scheletul romanului, după ce voi stabili structura și direcția.
Apoi voi reveni la lectura altor autori, pentru că voi căuta vocile personajelor și în vocile lor. Cam acesta e, în linii mari, traseul meu de lectură pentru perioada următoare.
Laura Máté: Ne poți povesti puțin despre show-urile tale de poezie? În România astfel de evenimente sunt încă rare, iar faptul că reușești să umpli săli de spectacol cu poezie mi se pare extraordinar. Ne poți da câteva detalii legate de modul în care se desfășoară ele, cum și dacă a evoluat ca și concept artistic al acestora de-a lungul anilor?
Miguel Gane: Nu fac asta de atât de mult timp. Fac show-urile de recitare de poezie de trei ani. Până atunci am fost doar în librării și citeam poezii face to face cu cititorii, ceea ce mi-a oferit un bagaj foarte important, pentru că m-am confruntat cu foarte multe priviri directe, fără niciun fel de lumină, fără muzică, fără nimic. A fost ca un „date” foarte sicner, într-un spațiu în care nu poți să te ascunzi.
La un moment dat am simțit nevoia să merg mai departe cu poezia și am creat primul meu show, împreună cu o muziciană, Nuria. Apoi am decis să pornim într-un turneu, care a mers bine, iar după aceea am vrut să dezvolt conceptul și mai mult, adăugând un al doilea muzician. Așa a intrat în proiect Brenda, DJ, în timp ce Nuria se ocupă de chitară, pian și flaut, ea fiind flautist de carieră.
Show-urile noastre sunt atent construite, totul este gândit în detaliu. Încercăm să spunem o poveste, să combinăm discursul social cu cel de dragoste și să alternăm momentele de emoție cu cele de umor. Există și o componentă de stand-up, prin care interacționăm cu publicul, dar întotdeauna într-un mod care respectă poezia și tot ceea ce citim.
Sunt curios cum va funcționa acest format în România, atunci când va ajunge și aici. Eu cred că, mai devreme sau mai târziu, show-ul va veni în România, în limba română, bineînțeles. Chiar ieri, la Valencia, au venit câțiva români, probabil datorită valului de interes din ultimele săptămâni în țară. A fost și un cuplu aflat în vacanță; au fost foarte surprinși, nu se așteptau la acest tip de spectacol, pentru că nu este un recital convențional de poezie, ci complet altceva. Încerc să ajung la public printr-o altă formă, să ofer poemelor un context nou, un contur diferit prin modul în care le recit. Mi-au spus că show-ul ar prinde foarte bine și în România, pentru că este ceva fresh, neașteptat. Și, sincer, abia aștept să văd cum va fi primit.
De altfel, și aici, în Spania, formatul este încă o noutate. Nu sunt mulți poeți care fac așa ceva, deși există câțiva. Eu sunt, cred, printre cei care călătoresc cel mai mult și printre cei mai ambițioși în a dezvolta conceptul. Intenția mea este să contribuim la apariția unui nou gen: un hibrid între recitalul clasic de poezie și muzica de cantautor, undeva la mijloc între Leonard Cohen și Édith Piaf. În plus, personal încerc să atrag și publicul tânăr în sălile de teatru. Îmi place foarte mult muzica techno și, împreună cu muzicienele cu care colaborez, ne jucăm des cu sunete inspirate din zona techno.
Laura Máté: Revenind un pic la roman, capitolele ce urmăresc călătoria anevoioasă cu autocarul din România spre Spania surprind multe povești dureroase, dar un episod în mod special emoționant este cel al bătrânului dat jos din autocar pentru că nu avea cei douăzeci de euro ceruți de grăniceri ca mită. Și ai spus foarte frumos în roman că nu este vorba nici despre indiferență, nici despre lipsă de omenie ci pur și simplu de o situație în care dictează „legea celui mai sărman”. Este o amintire personală? Este un episod care chiar a avut loc? Sau e mai degrabă un episod creat pentru a ilustra modul în care sărăcia poate să modeleze tăcerea și lipsa de reacție?
Miguel Gane: Prin aceste capitole am încercat să surprind diferite circumstanțe cu care se confruntau românii care plecau în străinătate în acei ani. Episodul nu este real, dar în același timp este real: pornește din realitate: am vorbit mult cu părinții mei și am preluat fragmente din conversațiile lor cu prietenii, discuții la care am asistat de-a lungul timpului. Mita la vamă era, pur și simplu, o practică obișnuită. Trebuia să ai bani pregătiți pentru vameși, ca să nu pună întrebări și să te lase să treci. Dacă nu aveai acei bani, nu treceai. Atât de direct era lucrul acesta. M-am jucat literar cu această circumstanță, pentru că sunt convins că mulți români s-au confruntat cu situații asemănătoare: fie au fost întorși din drum, fie au fost obligați să-și caute altă cale.
Am creat acel personaj tocmai pentru a ilustra motivul dramatismul unei asemenea plecări. Cred că este unul dintre personajele mele preferate, pentru că l-am scris cu multă durere. Și cred că reprezintă foarte, foarte bine ceea ce a însemnat România în acei ani: toată nefericirea, toată durerea, toată neputința și toată speranța aceea care, dintr-o dată, a fost spulberată pentru douăzeci de euro.
Chiar dacă au trecut mulți ani, încă îmi amintesc foarte clar acest personaj.
Laura Máté: Cu siguranță, unii dintre cititori s-au regăsit în povestea emigrării, în sentimentul de a trăi între două lumi. Dacă ar fi să le transmiți un mesaj celor care nu se simt integrați, care nu-și (mai) găsesc locul, ce le-ai spune? Cum știi când trebuie să reziști, să perseverezi și când să te întorci din drum sau să-ți reconfigurezi traseul?
Miguel Gane: Sunt multe lucruri de spus aici. În primul rând, integrarea nu înseamnă pierderea identității. Identitatea rămâne, dar adaptarea la o altă societate este un proces firesc, mai ales astăzi, când mobilitatea este atât de răspândită. Când mergi să locuiești în Austria, de exemplu, nu poți să te comporți exact ca acasă; și nu pentru că ar fi mai bine sau mai rău, ci pentru că oamenii și contextul sunt diferite. La fel se întâmplă și invers: când cineva vine în România, e normal să se adapteze culturii de aici. E o formă de respect, de deschidere și de bunătate.
Pe cei care nu s-au integrat încă și trăiesc cu dorul de casă, îi înțeleg. Am trecut și eu prin asta și cred că, într-un fel, voi rămâne mereu cu acest sentiment. Este normal să îți fie dor și este normal să îți cauți locul. Dar fiecare știe până unde poate duce, fiecare își cunoaște limitele.
Nu mai trăim în mentalitatea anilor 2000, când cei care se întorceau după o perioadă în străinătate erau priviți ca niște ratați: „Uite, n-a fost în stare să facă nimic, a fost doi ani acolo și a venit cu o pungă goală.” Așa era atunci. Dar lucrurile s-au schimbat. Astăzi pleci, încerci, iar dacă simți că nu e pentru tine, dacă dorul de casă este prea mare, dacă te simțeai mai bine în România, dacă aici calitatea vieții tale era mai bună, nu e nimic greșit în a te întoarce.
Circumstanțele personale sunt cele care trebuie să definească parcursul fiecărui om. Iar integrarea, atunci când se întâmplă, este un lucru pozitiv: te ajută să dobândești noi perspective, noi moduri de a te comporta, te îmbogățește ca om. Trebuie doar să fii deschis la ceea ce întâlnești.
Și repet: a te integra nu înseamnă a-ți pierde identitatea.
Laura Máté: În cadrul acestui dialog sau al celor pe care le-ai avut în România, ai fi vrut să vorbești despre ceva anume și nu ți s-a adresat întrebarea care să îți ofere ocazia să povestești acel lucru?
Miguel Gane: Cred că nu. Am avut parte de o primire foarte bună și foarte interesantă din partea presei din România, cu interviuri bine pregătite, care ne-au oferit ocazia de a deschide multe subiecte de discuție. Sincer, cred că am atins cam toate temele importante.
Ce simt nevoia să spun în mod constant este cât de mult mă bucură felul în care a fost primită cartea. Mă emoționează să o văd în fotografiile cititorilor de pe Instagram, să citesc recenziile de pe Goodreads, să primesc aproape zilnic mesaje, de cele mai multe ori de la cititoare din România, în care îmi spun că se regăsesc în poveste, exact cum menționai și tu la începutul discuției. Sunt mesaje foarte intime și foarte profunde, iar asta mă onorează.
Îi invit în continuare pe cititori să descopere romanul și să găsească în el ceva care să îi atingă, pentru că aceasta a fost intenția mea. Discutam recent cu câțiva colegi despre ideea, repetată des, că românii nu mai citesc. Bun, dar atunci ce facem noi, autorii, pentru românii care nu citesc? Eu cred că avem și noi o parte din responsabilitate. De multe ori, literatura se concentrează pe profunzimi mari, pe construcții ample, pe un discurs uneori prea pompos. Eu nu îmi doresc asta. Îmi place o literatură cât mai accesibilă, clară, emoționantă, bine scrisă, dar neîmpovărată. O literatură care poate ajunge la cât mai mulți oameni.
Acesta va rămâne obiectivul meu în toate cărțile mele, atât în România, cât și în Spania. Și, așa cum spuneam, îi invit pe toți cititorii să găsească în acest roman măcar un moment care să îi miște.
Laura Máté: Se spune adesea că nu există oameni cărora nu le place să citească, ci doar oameni care nu au descoperit cartea potrivită pentru ei încă. Iar noi avem încredere că romanul Când o să te faci mare va continua să fie descoperit de tot mai mulți cititori din România.
Sperăm să te revedem curând în România, poate la un show de poezie, poate la o nouă lansare și, bineînțeles, pe rafturile librăriilor cu noi volume. Îți mulțumim mult pentru timpul acordat și îți dorim mult succes în toate proiectele viitoare! Te vom urmări în continuare cu foarte mult interes
Miguel Gane: Cu drag. Vă mulțumesc mult.
Interviu realizat de Laura Mate pentru libris.ro.
„Mereu am iubit cărțile și a avea un job care să mă aducă atât de aproape de ele precum sunt acum, părea până nu demult un vis. Fac parte din echipa de marketing a libris.ro și sunt în continuă căutare de răspunsuri și de povești bune.Când sunt întrebată ce înseamnă o carte bună, îmi vin în minte cuvintele lui Salinger. Acesta spunea că-l impresionează dacă, după ce termină o carte, simte c-ar vrea ca autorul să fie un prieten bun pe care să-l poată suna. Rezonez cu această definiție. Ce n-aș fi dat ca în liceu să-l fi putut suna chiar pe Salinger, s-o am în agendă pe Meg Jay, iar în anii de facultate să fi ieșit la cafea cu Elizabeth Strout.
Articolele și interviurile pe care le semnez se nasc din curiozitate, dragoste de carte, entuziasm pentru idei noi, respect și admirație pentru figuri reprezentative din lumea literară.” – Laura Mate
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
