Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov și Silex de George Cornilă sunt două romane care ating spectrul literaturii fantastice, fie și numai tangențial. Primul ar putea fi considerat o distopie, al doilea e mai greu de etichetat, fiind oglinda unei drame individuale și-n același timp o meditație asupra naturii umane. Amândouă pornesc de la un adevăr de necontestat: suntem făcuți din aduceri-aminte. Dar dacă amintirile se pierd, dispar cât încă suntem vii? În scenariul lui Gospodinov, uitarea are o cauză firească, bătrânețea care afectează funcțiile cognitive, uneori accelerată de boala Alzheimer. La Cornilă, ruptura de normalitate se produce într-o clipă, în urma unui accident, iar modul în care naratorul își reîntregește memoria este unul cu totul originar.
„Omul e singura mașină a timpului de care dispunem“ (p. 8) afirmă Gheorghi Gospodinov încă din primele pagini ale cărții(Refugiul timpului,Editura TREI, 2023, colecția Anansi, traducerea Mariana Mangiulea Jatop). Dar de ce-am avea nevoie de așa ceva? Pentru că „omenirea îmbătrânește și la fiecare trei secunde cineva își pierde memoria“ (pag. 103) aflăm cu stupoare. E ca și cum un virus perfid distruge celulele creierului și blochează neurotransmițătorii celor molipsiți de uitare. Iar într-o lume în care Alzheimer devine maladia cu cea mai rapidă răspândire, cazurile înregistrate se ridică deja la peste 50 de milioane. Statisticile sunt îngrijorătoare, ne fac să ne treacă un fior rece. Deși datorită progreselor medicinei durata de viață a crescut în ultimele decenii, uitarea e o boală căreia nu i s-a găsit încă leac. Spre ce se îndreaptă omenirea? Viziunea unor legiuni de bătrâni amnezici, rătăcind prin labirintul unor zile fără amintiri este la fel de terifiantă ca o moarte prematură. „Va veni o vreme când tot mai mulți oameni singuri vor dori să se ascundă în peștera trecutului.“ (pag. 48). Suntem ce ne amintim, fără trecutul nostru am fi niște învelișuri goale. Cum să ne păstrăm nu doar trupurile, ci și memoria?
Așa cum mărturisește George Cornilă, romanulSilex (editura Polirom, 2024), s-a născut, poate, din cele mai rele temeri ale sale, frica de orbire și frica de uitare. „Ibricul zăcea cu gura în jos pe marginea chiuvetei. Băusem deja cafeaua? Ceasul de pe peretele afumat, de un cenușiu nesănătos, stătuse, însă era sigur că dimineața trecuse. Pentru ce venisem în bucătărie? Nu-mi era foame. Mâncasem?“ (pag. 10). Într-adevăr, la fel de cumplit cum ar fi să nu mai vezi lumea din jur, ar fi să uiți: cărți citite, întâmplări trăite, oameni pe care i-ai cunoscut și ți-au făcut viața dacă nu mai frumoasă, măcar mai interesantă. Fiindcă tot ce nu rămâne scris, trecut pe fragila eternitate a hârtiei, riscă să piară. Cine poate știi asta mai bine decât un prozator? Titlul romanului face aluzie la piatra din care, în zorii civilizației, omul cavernelor își meșterea unelte. Însă această varietate de cuarț mai are un nume: cremene, cea care iscă focul. Metaforic, naratorul își izbește amintirile ca pe niște bucăți de silex. Fiecare scânteie resuscită o imagine, un sentiment, un gând răzleț, pe care le adună, le retrăiește, începând rescrierea propriului trecut. Însă în procesul regăsirii identității ceva nu e cum ar trebui să fie, iar în loc de flăcări vindecătoare se aprinde o vâlvătaie care amenință să-l mistuie, să-l consume. Din alambicul regăsirii iese un altul, un străin care îi poartă viața ca pe o haină de împrumut. Cum o parte dintre amintiri lipsesc, le înlocuiește cu secvențe din vise și imaginație, amestecă întâmplări trăite cu unele auzite de la alții, reîntregește trecutul cu cioburi din viețile altora, umple golurile cu istorii împrumutate de la Márquez, Tolstoi sau Borges, încurcă realitatea cu ficțiunea preluată din cărți pe care nu-și aduce aminte să le fii citit. „N-am știut niciodată prea limpede cine sunt, poate de aceea scriam, ca să aflu.“ (pag. 26)
În Refugiul timpului, Gospodinov ne face cunoștiință cu un posibil salvator al omenirii, Gaustin, psihiatru gerontolog. „Îl bănuiam că sustrage pe ascuns poveștile pacienților săi ca să se adăpostească în ele, să poposească pentru puțin timp în locul și în trecutul cuiva.“ (p. 15). Gaustin, excentricul erou al romanului – care spre final pare a fuziona cu naratorul – găsește o rezolvare de o simplitate genială. Clinici ale trecutului în care pacienții să aibă parte de un tratament revoluționar. Atmosfera recreată în detaliu a unei perioade istorice este receptată de creierul bolnavilor ca o coborâre în trecut cu batiscaful timpului. Și – miracol! – încep să își amintească: nume, senzații, secvențe întregi pe care le crezuseră pierdute pentru totdeauna. Odată cu memoria le revine dorința de a trăi, dispar depresia, melancolia, pacienții ies din stadiul vegetativ. Îmi amintesc, deci exist! ar putea să exclame fiecare, dacă ar avea vocație de filosof. Ca în orice terapie, vindecarea nu e ușor de înfăptuit: „ …trecutul e trecut și, chiar atunci când intrăm acolo, știm că ușa din spatele nostru e deschisă, ne putem întoarce cu ușurință. Pentru cei părăsiți de memorie, această ușă a fost trântită în spatele lor pentru totdeauna. Nu trecutul, ci prezentul reprezintă pentru ei o țară străină, trecutul le este patria. Singurul lucru pe care îl putem face în acest caz este să creăm un spațiu sincronizat cu timpul lor interior.“ (p. 48). Iar amintirile unui bolnav de Alzheimer, atâtea câte au mai rămas, nu sunt depozitate ordonat, în sertare și fișete ale minții. Imagini, sentimente, senzații, frânturi dintr-o existență pierdută răbufnesc din mlaștina uitării, ca împroșcate de niște vulcani noroioși. Trecutul însuși este un oaspete capricios. Îl iviți, îl chemi, îl implori zadarnic luni la rând să îți treacă pragul, pentru ca brusc să îți ciocăne la ușă, adus de un miros, o rază de soare care sfâșie ca un cuțit de argint vălul uitării, cuvintele cuiva ce l-a cunoscut pe străinul care erai și acum îți zguduie memoria.
La rândul lui, Silex, romanul lui George Cornilă spune povești ascunse-n alte istorii, întrerupte de altele, un spațiu magic în care naratorul se întâlnește cu dubluri ale sale de vârste diferite, captive fiecare în propriul timp. Realul jonglează cu imaginarul, pierderea și recuperarea memoriei se transformă dintr-un joc de puzzle într-un labirint unde rătăcim printre pagini, de pe colinele de la Urechești până în Insulele Ionice. „Să fii în două lumi e mai bine decât să nu fii în niciuna. (pag. 290. Naratorul amestecă planul real și cel fictiv, lucruri pe care doar își dorise să le facă cu altele care chiar așa se petrecuseră, de parcă mintea ar fi un târg de vechituri plin cu lucruri din trecut, unele valoroase, altele mai puțin, de unde își poate alege ce îi este de trebuință. Există și amintiri greu de contestat: „Toate lucrurile mărunte pe care mi le amintesc din copilăria de la Urechești, fiecare greu ca plumbul, alcătuind un tot gigantic (…).Toate astea mi le amintesc. Cine îmi spune că nu s-au întâmplat? Şi cum aş putea să-i cred?” (pag. 93-94).
La Gospodinov, „Trecutul se cuibărește în după-amiezi, acolo timpul încetinește vizibil, moțăie prin unghere, își mijește ochii ca pisica în fața luminii ce străpunge jaluzelele subțiri.“ (…) „Viața adevărată a omului și a lumii poate fi descrisă prin lumina câtorva după-amiezi, care sunt după-amiezile lumii.“ (pag. 54-55). Nu doar bolnavii de uitare au nevoie să se întoarcă cronologic pentru ca, regăsindu-se, să redevină ei înșiși. Și unii oameni sănătoși, care nu se simt în largul lor în prezent, își doresc să trăiască într-o perioadă diferită a vieții lor. Majoritatea își regretă copilăria, adolescența, tinerețea. Și dacă ar fi posibil să prindă timpul captiv într-o buclă temporală a fericirii cvasi-perpetue, să rămână pentru tot restul vieții într-o perioadă anume, aleasă de ei?
La fel ca enclavele magice unde timpul încremenește, anumite personaje din Silex sunt pietre de hotar în biografia reconstituită: Paul, prietenul din copilărie, Abel, un tip interesant, scriitor ratat și erou autentic în contextul războiului din Ucraina, dar mai ales soția sa Isabel, a cărei iubire statornică îl va ține ancorat de realitate. Isabel „era stocată în ultima fărâmă rămasă întreagă din mintea mea, care nu putea să piară niciodată, în viață sau în moarte.“ (pag 295). În momentele cele mai negre naratorul se agață de o secvență anume, cea în care îi face Evei baloane de săpun, iar ea încearcă să le prindă. Este amintirea lui cea mai de preț. Iar dacă ar fi fost să uite orice altceva trăise, ar fi vrut să păstreze măcar acel moment. Un personaj-cheie este și Dr. Breker, psihiatrul care îi explică mecanismele reîntregirii unei minți fisurate. Creierul consolidează amintiri, stocându-le ca să le poată recupera la nevoie. În lipsa lor, imaginația va umple spațiile goale, proces în care realitatea și fabulația se amestecă, o amintire falsă o înlocuiește pe cea reală, fără momente de trecere sau rupturi. „Îmi împlineam fictiv dorințe pe care nu reușisem să mi le satisfac în realitate, ștergeam întâmplări traumatizante, înlocuindu-le cu momente fericite, furam din poveștile de viață ale altora, din filme, din cărți citite, traduse sau scrise.“ (pag. 262)
Romanul lui Gheorghi Gospodinov nu este numai unul distopic, ci o reflecție filosofică, pigmentată cu umor, asupra perisabilității umane, un eseu despre viață, timp și nevoia de a fi fericit, nu de a trăi pur și simplu. Fiecare dintre noi suntem individualități unice și irepetabile. Dar ce se întâmplă când timpul ne fură amintirile? Îl putem sili să ni le dea înapoi, dacă nu pe toate, măcar în parte? Sinele nu poate supraviețui morții. Dar uitării? Memoria este contorul care ne măsoară pașii de la naștere până la moarte, și tot ea fixează bornele prezent-trecut-viitor, repere care ne guvernează existența. Cine nu mai poate aduna amintiri este dezrădăcinat de trecut și a pierdut drumul spre viitor. Nu îi rămâne decât un prezent în care identitatea i se șterge treptat, pierzându-și contururile ca la o fotografie uitată în soare. Refugiul timpului, o carte despre uitare, singurătate și nefericire, ne oferă o ultimă revelație: ceasornicul nostru biologic nu trebuie să bată defazat, ci în armonie cu timpul lumii.
Silex s-ar putea defini ca un roman despre creația care șterge cusăturile dintre real și ficțiune, vindecând prin puterea imaginației, o poveste multidimensională a sinelui multiplicat în timp, a identităţii schimbătoare, a întrupării eului din amintiri reale sau ficţionale. Un roman erudit, o enciclopedie a memoriei pierdute și regăsite. „Poate că nu putem să aflăm vreodată cine suntem sub atâtea straturi, care ne e acel nucleu dur pe care-l simțim că se fisurează tot mai mult cu trecerea anilor și ne aflăm damnați să ne purtăm scurta existență străini față de ceilalți, străini față de noi înșine.“ (pag.27). Imposibilitatea de a discerne trecutul real de altele, care ar fi putut fi, generează o intrigă complicată, surprinzătoare și plină de neprevăzut. Suntem ceea ce ne amintim, știm asta. Dar, la fel de bine putem fi ceea ce ne închipuim c-am fost sau am putea deveni. Cine poate discerne adevărul de minciună? Și încă o întrebare, la fel de tulburătoare: ar trebui? „Niciodată să nu lași faptele să stea în calea unei povești bune“. A spus-o Mark Twain, care gândea ca un scriitor, nu ca un om obișnuit.
Două romane diferite și complementare a căror miză este timpul, două rețete mai mult sau mai puțin fantastice de a-ți reîntregi memoria în nefericitul caz în care s-ar pierde. Și un avertisment: timpul este cel mai mare dușman al omului, intră noaptea în minți și în case ca să fure amintiri, singurele care au cu adevărat preț și însemnătate. Și apare uitarea. Deși nu este contagioasă, amnezicii sunt ostracizați de societate, respinși de cercul uman din care făcuseră parte. Devin niște proscriși, exilați în propria viață, naufragiați pe insula singurătății.
Totuși, nu trebuie să disperăm, ne încurajează George Cornilă și Gheorghi Gospodinov. Nu toate maladiile psihice sunt incurabile. Pentru minți bolnave de uitare au apărut clinici, tratamente, medicamente. Dar mai ales există iubirea celor rămași aproape, familie, prieteni, cei care ne țin legați de realitate, chiar când ne facem fărâme și trebuie să ne adunăm, reîntregindu-ne din cioburi de suferință și uitare.
Articol realizat de Rodica Bretin pentru Revista Literară Libris Nr 29 (3) Septembrie 2025.
