Ovidiu Pecican este istoric și scriitor. În domeniul medievisticii a publicat Troia, Veneţia, Roma: Studii de civilizaţie europeană, 1998; ediţie nouă, masiv modificată, vol I, 2007; Lumea lui Simion Dascălul, 1998; Arpadieni, angevini, români: Studii de medievistică central-europeană, 2001; Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în Evul Mediu românesc: Studii despre imaginarul medieval, 2002; Trecutul istoric şi omul Evului Mediu, 2002; Originile istorice ale regionalismului românesc, vol. I, 2003; Sânge şi trandafiri: Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană, 2005; Între cruciaţi şi tătari: Creştinătate occidentală şi nomazi în Europa central-sud-estică, 2006; Regionalism românesc: Organizare prestatală și stat la nordul Dunării în perioada medievală și modernă, 2009; Medievalități, 2009; Letopisețul unguresc, 2010; Istoria românilor, vol. I, 2010; vol. II, 2011; trad. în sârbă Ed. Clio, Belgrad, 2015; Hieroglifele cantemiriene: Incursiuni istorico-hermeneutice, 2016; (nominalizată la premiile pe 2016 ale Uniunii Scriitorilor; premiul Mongolu al filialei U.S.R. Cluj; Istoria ca lectură incomodă, 2017; Pavel Chihaia: Aventura vocației, 2018; (nominalizată la premiile pe 2018 ale Uniunii Scriitorilor); Metafora trecutului și conștiința istorică: Reflecții istoriografice la Centenar, 2019. [Humanitas.ro]
Romeo Couți: Istoria culturii române! Titlu cuminte, dar cuprins incitant, care te atrage…
Ovidiu Pecican: Crezi? Sunt două aspecte aici: întâi cumințenia titlului. Metaforic – dar și tehnic – vorbind, ea rimează cu „cumințenia pământului”. Istoria unei culturi este despre ceea ce pământul avut în vedere (aici: cel românesc) a putut produce mai bun prin oamenii lui; în ordine artistică, filosofică, științifică, ca mentalitate – toate acestea din punct de vedere cultural. O sinteză care nu are un titlu „cuminte” nu poate avea decât unul „fără minte”. Uneori, soluția a doua este adoptată cu bună știință, în speranța unui marketing mai eficient. Cum ar fi sunat să zic: O istorie a culturii române pe față și pe dos? Sau: … cu capu-n jos? Ori: O istorie a culturii noastre fără pic de cultură? Dar: Istoria culturii române în rateuri și fâsuri? (Pe tema asta ne putem juca infinit, dar mă tem să nu mă apuce pofta să le scriu pe toate, că mă inspiră…) De fapt, și proiectul meu pe care acest prim volum îl inaugurează se numea mai lung și mai complex. Ambiția mea era, inițial, să sar din barca recensământului de opere și, de la o vreme încoace, de nume, în cea a relevării direcțiilor, tendințelor, grupărilor culturale. Era, pe această latură, și un manifest înnoitor, căci mă tenta să arăt că încă din vremea lui Neagoe Basarab și a cronicarilor călugări din sec. al XVI-lea moldovenesc – mă refer la ucenicii mitropolitului Theoctist al II-lea: Macarie, Eftimie și Azarie – cărturarii români au acționat în diverse forme de solidaritate, chiar dacă dimensiunea individuală a creației lor nu a dispărut niciodată.
Cât despre „incitant”, cred că, în privința asta, așa ar trebui să stea lucrurile. Când, în fine, cineva se apucă de o istorie a culturii române – deci nu de una a literaturii, nici a artei, nici a arhitecturii, nici a muzicii, nici a gândirii etc., ci a tuturor acestora împreună, încercând să evoce, oricât de vag, întregul, ansamblul unei culturi în plină fermentare și căutare a exprimării de sine –, asta, zău, ar trebui să incite. Rezultatul poate fi discutat, poate entuziasma sau, dimpotrivă, poate nemulțumi, revolta; dar de interesat, fiind prima încercare de ansamblu adresată trecutului culturii noastre, asta cred că ar trebui să se întâmple. Desigur: TVA crește, inclusiv la cărți, prețul sporește, impozitele nu dorm, războiul hibrid continuă… Știu. Ei și? Oare să afirmi valorile culturii propriei națiuni nu poate fi un bun răspuns la toate aceste situații, fiecăreia în parte și tuturor, deopotrivă? E un drept și o datorie să nu dezarmăm, să ne punctăm cum se cuvine identitatea, să nu „facem pe noi” timorați, complexați…
R.C.: Te referi la „modelul istoriografic la care ader: obținerea desenului prin hașurări, nu dintr-o singură linie”. Te rog dezvoltă ideea.
O.P.: Am o mare admirație pentru tradiția picturii orientale, unde desenul se obține printr-o linie curbată dezinvolt, dintr-o singură mișcare a încheieturii, pe loc, după ani și ani de exersare a acestei „spontaneități” (ca într-o faimoasă povestire-parabola a Margueritei Yourcenar). Eu însă am studiat desenul cu alți maeștri, pendulând între cei italieni și cei flamanzi, cu un popas semnificativ în atelierul lui Albrecht Dürer, cel născut din părinți transilvani… Trecutul națiunii în rândul căreia m-am născut are o mie de fațete, nu este liniar și nici monocord. O istorie a statului modern, cum este cea pe care am scris-o, publicând-o în 2023, sub titlul Istoria României. Stat și cultură (1966 – 2018) este doar una dintre cele posibile. Ea putea fi concepută ca istorie cu un alt subtitlu. Să zicem: Politică și Diplomație; sau: Istoria României: Război și pace; Ori: Constituționalism și pluripartidism… Toate pentru același interval de timp. Și, după cum se vede, n-am zis nimic despre societatea civilă, despre religie și biserică, despre toleranță și intoleranță, despre criză, reformă și revoluție, despre alte „o mie” de chestiuni. Dacă vei considera fiecare asemenea proiect o linie și dacă le-aș scrie, mai pe scurt sau mai amplu, după chef și puteri, pe toate, ceea ce ar rezulta ar fi o istorie mai nuanțată și mai completă a României; una alcătuită din reveniri și aprofundări, din redesenări și dispuneri diferite a accentelor; una „hașurată”, precum portretul mamei lui Dürer sau desenele după maeștrii italieni ale lui Pieter Paul Rubens…
Proiectul meu este altul. Să scriu istoria statului nostru modern și unitar, să scriu istoria poporului, a plămădirii lui tot mai coezive, în pofida contradicțiilor diverse care îl frământă, a culturii lui, a locurilor memoriei românești (termen și perspectivă lansate de Pierre Nora), a literaturii române (două volume ale celei din vechime le-am publicat cu un deceniu în urmă). Și altele, dacă timpul și puterile mă îngăduie.
Nimic fără precedent aici. Au făcut-o – o tot repet – Iorga și istoricii clanului Giurescu… O mai fac și alții. Niciun pericol să ne călcăm pe bombeu unii pe alții. Rămân atâtea de spus, de recuperat, de pus în valoare, de observat, de interpretat creativ și inteligent…
R.C.: De ce ar bate cartea ta Tik Tok-ul unde se fabrică de cele mai multe ori o istorie și o cultură fake?
O.P.: Zenon din Eleea ar prețui mult întrebarea ta, fiindcă seamănă cu parabola lui despre întrecerea la alergări dintre Ahile și broasca țestoasă. Nu comparăm cărțile cu noile media de vârf într-ale acțiunii cu impact, subversiv sau nu. Pentru Tik Tok mă poți întreba de ce nu îmi prezint pe această rețea cartea, desfășurând-o în episoade-cheie de un minut, cu posibilități de impact și persuasiune mult mai mari. Ți-aș răspunde că n-am mijloacele și nici stimulentele pentru așa ceva. Dar dacă „organele abilitate” românești ar vrea, măcar o secundă, să se implice, fie și în al treisprezecelea ceas, în combaterea atacurilor hibride ale unei puteri ostile în slujba căreia s-au pus benevol sau interesat destui compatrioți supărați pe mamă, tată, patrie, guverne, bănci, europeni, americani, extratereștri, sistemul solar etc., un asemenea proiect ar putea, ba chiar ar trebui să fie prioritar. La noi însă lumea se face că plouă, ceea ce te poate face să crezi că nu este, de fapt, interesată de o asemenea combatere. Păi, uite, dragă Romeo: câte istorii cu și despre români ai văzut tu măcar în format de benzi desenate? Dar ca desene animate? Dar documentare de tipul celor excelente realizate sub sigla National Geographic? Nada de nada!
Până la comparația merelor cu perele, să vorbim mai bine de virtuțile poveștii mele în raport cu ale celorlalți autori. Din păcate, pe acest plan terminăm repede: nu există, din câte știu, o altă istorie a culturii românești de la origini, deocamdată, în România. Primul volum din proiectul meu merge până în sec. al XVI-lea. El acoperă așadar o materie pe care G. Ivașcu o rezolva repede, G. Călinescu o expedia artistic în mitologie, iar alții o prezentau te miri cum: fie în cinci cuvinte, fie câlțos și tern, precum I. Rotaru.
C.P.: Istoria care nu se învață la școală…
O.P.: Ce vrea, așadar să însemne „istoria care nu se învață la școală”? Din nefericire, astăzi, cu o oră sau două de istorie în ciclul preuniversitar, poți zice că acest tip de istorie a „înghițit” aproape totul. Grav, nu pentru că ar trebui ca absolvenții liceului să fie ași ai cunoașterii trecutului, ci pentru că a te dezinteresa de trecutul propriei națiuni înseamnă să ai o identitate profund alterată, să îți lipsească dimensiunea de adâncime temporală a propriei personalități, să nu îi percepi nici dimensiunea colectivă, trăind ca un străin alienat, existențialist fără voie și fără știința acestui fapt, să glisezi oblic în ceva incomod ca ins cu condiția umană deteriorată…
Pentru cei care știu istoria din manuale, cu discursul său triumfalist sau consolator, menit să educe, să inspire, mai mult decât să analizeze critic trecutul, „istoria care nu se învață la școală” este cea care aduce noutăți, schimbă cele știute în constelații de fapte mai recent revelate ori înțelese altminteri. Fântâna trecutului este abisală, o spunea Thomas Mann în prologul la Iosif și frații săi. Mereu se mai relevă ceva, mai iese un detaliu la iveală și așezarea stelelor pe firmament devine altfel… Dar asta numai pentru cel care caută, fără prejudecăți și fără obsesia tezismului, fără a dori cu tot dinadinsul să demonstreze ceva anume. Sau, uneori, chiar și atunci…
C.P.: Românii ca popor de frontieră..
O.P.: Frontierele nu le-am așezat noi. Până aici au răzbit unele state puternice, unele imperii și regate, nereușind să dizolve limba română și nici să îi aneantizeze – în caz că și-ar fi propus așa ceva – pe purtătorii ei. Suntem, altfel decât americanii, o națiune a frontierelor.
R.C.: Rolul avut de străini în conducerea țării
M.P.: Cel mai mult mă deranjează conducerea unei mari părți a României cucerite, între decembrie 1916 și 12 noiembrie 1918, guvernarea lui Horthy Miklos în Transilvania de nord-vest și exercitarea puterii hitleriste, prin intermediul lui Manfred von Killinger, în România pe lângă Ion Antonescu. Totodată, consider nefericită și profund vătămătoare conducerea României de către Stalin, prin interpușii lui pe lângă liderii comuniști români, până la moartea lui și apoi, prin Hrușciov, până la retragerea trupelor sovietice din țara noastră, în 1958, după semnarea acordului din 4 mai.
R.C.: Abordarea multistratificată a istoriei românilor?
M.P.: Absolut. Femei, copii, viață cotidiană, mari evenimente istorice, instituții, legende, momente cruciale… Totalitatea se compune dintr-o multitudine de niveluri și unghiuri de abordare…
R.C.: Există intelectuali de București și intelectuali de provincie? Sau e o creație a… comunismului? Sau de unde vine?
O.P.: Firește că există. Din momentul când Bucureștiul a devenit capitala românilor – în 1959 a celor din principate, apoi, tot mai mult, și a transilvănenilor și „ungurenilor” refugiați în Regatul Român, iar după 1 decembrie 1918 a tuturor românilor – dând tonul, de-acum, în viața publică și, tot mai mult, și în cea culturală, distincția între capitală și provincie s-a făcut simțită. Cu toate acestea, cum România modernă este însumarea mai multor entități regional-statale, acest lucru a însemnat mereu, mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări, o viață intelectuală policentrică și proteimorfă. Faptul nu are nimic cu comunismul. A devenit un impediment, într-un fel, îndată ce statul român a optat pentru formula centralizată, ba chiar hipercentralizată, din când în când, copiată după Franța. Abia atunci a fi intelectual din provincie a însemnat acces mai mic la resursele vieții culturale, la cele mai bune izvoare (arhive naționale, cafenele cu reputație de mediu bine frecventat de artiști etc.) și cantonare, cel puțin parțială, în preocupări și obsesii zonale, regionaliste. Acestea din urmă au, de altfel, meritul de a semnala atașament de locurile unde acești cărturari își duceau și organizau viața, încercând să obțină grația mai mare a centrului prin alocări de fonduri, aprobări de inițiative etc.
R.C.: Prin ce diferă abordarea ta de cea a lui Ioan Aurel Pop?
M.P.: Deși ambii ne tragem din școala istorică a maestrului nostru, prof. univ. dr. Pompiliu Teodor, de pioasă memorie, suntem doi autori diferiți, fiecare cu întrebările, preocupările și răspunsurile sale. Cum trecutul este doar unul, dar perspectivele asupra lui sunt diferite și caracteristice fiecărui istoric, diferențele de perspective de la un autor la altul nu pot fi decât firești.
R.C.: Te rog spune-mi trei lucruri inedite din Istoria culturii române, (volumul I – de la origini până în secolul al XVI-lea), Editura Cuantic, septembrie 2025), care ar atrage atenția unor adolescenți.
O.P.: Lucruri noi, proaspete, despre vechime. Lucruri mai vechi reinterpretate și integrate altminteri într-un orizont cultural fabulos. Abundența de trimiteri la mulți dintre cei care au avut ceva semnificativ de spus pe acest subiect.
R.C.: De ce ar cumpăra românii această carte?
O.P.: Fiindcă este despre ei. Fiindcă reprezintă un punct de vedere neangajat politic într-o parte sau alta a spectrului existent. Fiindcă altă carte pe această temă, cum am mai spus, nu cred că este. Fiindcă este excelentă, rodul a vreo doisprezece sau treisprezece ani de muncă, oferind un model celor care vor dori să reia chestiunea și să o continue sau să o regândească!
Articol realizat de Romeo Couți pentru Revista Literară Libris Nr 29 (3) Septembrie 2025.
