Cezar Boghici: Sacrul și imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea; Arhipelag. Pagini de critică și comparatistică literară
Noua ediție a lucrării criticului literar Cezar Boghici,„Sacrul și profanul poetic românesc din secolul al XX-lea”, publicată la Editura Creator din Brașov, este revizuită, adică îmbunătățită față de precedenta, publicată la Psihomedia în Sibiu (2010, 316p). Propunându-și să acopere un gol în istoria literară autohtonă, lucrarea are la bază teza de doctorat elaborată de criticul brașovean sub coordonarea profesorului universitar Ana Selejan și țintește explicit „legătura dintre imaginarul poetic și imaginarul religios – implicit, legătura dintre discursul metaforic și cel metafizic – altfel spus, cercetarea urmărește modul în care o categorie specifică domeniului religiosului, sacrul, a influențat creația poetică românească din secolul al XX-lea” (p. 9). Cezar Boghici sistematizează un teritoriu explorat de lucrarea de pionierat a lui Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, în care s-au avântat și alți temerari (sau simpli aventurieri), un teritoriu repudiat și de ideologia comunistă, dar și de ideologiile curentelor și grupurilor dominante în literatura română de azi. Munca minuțioasă a profesorului brașovean contribuie la maparea acestui teritoriu exploatat preferențial și, de multe ori, cu miză ideologică, iar rezultatul este un studiu amplu, articulat pe eboșa ori schița fizionomică a poeziei religioase românești, un studiu de sinteză teoretică care evidențiază susținerea și potențarea reciprocă a experienței poetice și mistice în poietica (autopoieza?) liricii religioase românești din secolul al XX-lea. Remarcabil este rezultatul, dosarul amplu, structurat pe motive și teme creștine, care propune harta teritoriului imaginar al liricii religioase.
După lămurirea poziționării în raport cu imaginarul care dă titlul propriei lucrări, pe care îl înțelege în proximitatea proiecției profesorului Jean Burgos de la Université de Savoie din Chambéry, Cezar Boghici setează vocabularul imaginarului: simbol, motiv, temă, schemă, arhetip, mit, tip, pe care îl aplică poeziei religioase românești de secolul al XX-lea, în acord cu un inventar tematic care structurează în raport cu motivul Tatălui (unde construiește o schemă canonică utilă în evidențierea concretizărilor semnificative ale motivului: V. Voiculescu, Dan Laurențiu, Cezar Baltag, Radu Selejan și alții, dar în care tratează și abordările particulare, cum ar fi Mitologia psalmilor lui Tudor Arghezi, Noul stil psaltic al lui Lucian Blaga ori Relativizarea ironică a motivului în psalmii lui Ștefan Aug. Doinaș), cu simbolurile ascensionale din lirica religioasă românească: muntele, scara, aripa, arborele, îngerul, crucea (evidențiind densități semnificative la aceiași Blaga, Arghezi și Crainic și concretizări ale motivelor ascensionale în lirica lui V. Voiculescu, Ioan Alexandru, Sandu Tudor, Adrian Maniu, dar și în poezia iconografică de la „Gândirea”), apoi cu tema cristică, evidențiată prin motivul Fiului (în special V. Voiculescu, Lucian Blaga, Zorica Lațcu, Adrian Popescu, Alexandru Lungu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Daniel Turcea) și prin motivul Euharistiei, pentru a încheia cu tema sfințeniei.
În cele trei sferturi de lucrare dedicată mapării unui teritoriu al liricii religioase românești din secolul XX, nu doar ipostaza criticului și istoricului literar este evidențiată, ci și cea a teoreticianului. Cezar Boghici lămurește o serie de aspecte de teorie literară și se poziționează critic în raport cu teme de prim-plan ale dezbaterii actuale. Una dintre cele mai aprinse dezbateri le deschide pe marginea raportului dintre canonul sacru și canonul estetic, util în identificarea în timp a unui ritm al transformării, absolut necesar în clarificarea problemelor privitoare la evoluția canonului poetic românesc. În timp ce canonul liturgic este alcătuit din rugăciuni și imnuri, care nu mai erau nici psalmi, nici cântări biblice, subliniază Cezar Boghici, dar care se trag din psalmii de implorare (rugăciunile) și din psalmii de laudă (imnurile), presupunând că „versete de psalmi și, în general, tiparele lor ritmice se pot recunoaște și în alte părți cântate ale slujbelor, în tropare, condace, axioane, pricesne, stihire, aghioase, icoase ș.a” (p.136), adică este reductibil la o matrice formativă a ritmului, canonul estetic se naște din muzica celui dintâi, dar se separă categoric de el. Raportându-se la perspectiva teoretică a lui Harold Bloom, atât în „Sacrul și profanul poetic românesc din secolul al XX-lea”, cât și în „Arhipelag. Pagini de critică și comparatistică literară”, unde este mai explicit în raport cu subiectivitatea lecturii în stabilirea armonicii de referință, stabilit ca relație cititor-autor mediată de operă și de capacitatea cititorului de activare a memoriei lecturii: „relație dintre cititor ca individualitate și scriitor, cu ceea ce persistă în memoria noastră, din ceea ce s-a scris, cu ceea ce rezistă probei timpului” (Arhipelag, p.5), criticul brașovean evidențiază separarea canoanelor și diferența (ca eroare cu potențial creativ) care a dus la poietica liricii religioase, exemplificând prin însăși venirea Mântuitorului:
„Potrivit lui Harold Bloom, canonul estetic occidental s-a născut dintr-o diferență ivită în sânul canonului biblic. „Orice operă literară importantă este o lectură greșită în scop creativ și o interpretare greșită a unui text precursor”, afirmă el. Această diferență a fost posibilă prin ceea ce s-a numit kenoza Mântuitorului: Dumnezeu s-a „micșorat” și s-a făcut om. În dumnezeirea infinită a lui Iisus și în puterea pătimitoare a umanității sale se arată întreaga măsură a canonului occidental, ceea ce H. Bloom numește anxietatea canonului, deopotrivă prezentă în strălucirea transcendentă și în durerea primordială a celui mai reprezentativ personaj shakespearian, Hamlet.” (p. 140).
Având drept referențial sistemul canonic al teoreticianului și criticului literar american Harold Bloom, canonul românesc se definește, constată Cezar Boghici, prin două tendințe extreme, una fetișizând exemplul eminescian și reproducându-l mimetic, alta insistent novatoare. Calea de mijloc nu este decât excepția. Nu școlile literare ori curentele deschid linia evoluției mediane, axate pe estetic, ci creatorii individuali. Ideologiile fie impun o extremă, fie cealaltă. Calea de mijloc e a scriitorilor care se pot revendica a fi canonici. De aceea poate, prelungind problematica și instrumentarul de studiu la începutul secolului XXI, Cezar Boghici mapează acest teritoriu fără a identifica un continuum, ci doar mici insule de literatură religioasă de foarte bună calitate.
Astfel rezultă lucrarea intitulată „Arhipelag. Pagini de critică și comparatistică literară”,, care nu are doar scopul declarat de a grupa texte publicate în Apostrof, Tribuna și Vatra între 2010 și 2015, ori să ofere „o imagine lămuritoare, deși parțială” (p.5) pentru gustul său estetic, ci și să expună arhipelagul alcătuit din numeroase insule, pe care le vom regăsi grupate după o noimă care excede logica temporală a precedentului volum. Rezultatul e remarcabil: inserțiile critice propun de fiecare dată o ramă teoretică sau istorică, prin intermediul căreia privirea lectorului este direcționată spre centrul de greutate al operei, spre exemplu: „Originalitate liricii lui Adrian Popescu constă, printre altele, în poetica detaliului expresiv, în rafinata nevoie de a crea un univers de prospețimi moi și transparente, în atmosfera tainic-inițiatică ce-i înconjoară poemele” (p.19). Uneori sunt propuse și filtre ori lentile speciale în expunerea adecvată, cum ar fi lentilele lui Edgar Papu în lectura barocului din poezia lui Radu Vancu, alteori este expus punctul de fugă pentru o lectură corespunzătoare: „beția” lui Ion Mureșan drept cale de acces către stările extinse ale conștiinței. De altfel, lectura în cheie religioasă a cărții Alcool este o întreprindere îndrăzneață care se transformă într-o remarcabilă reușită critică și hermeneutică:
„Deși nu posedă un sens religios explicit, poezia lui din Cartea Alcool are un sens moral și metafizic pregnant, confirmând viziunea lirică instituită încă din primul său volum, dar și o mai veche tendință a acestuia de insolitare, în spiritul generației sale, a elementelor preluate din imaginarul biblic.” (p. 82).
„Băutura care îmbată produce o breșă în structura realității obiective, permițând expansiunea conștiinței dincolo de limitele sale curente. Sinele individual intră într-o relație de transcendență cu alt sine, universal, și astfel apare cosmicizarea (trecerea spre planul colectiv, cosmic). Imaginea vectorială ce indică, la nivelul semnificantului, această metaoperație este, desigur, stâlpul” (pp. 83-84).
Utilizând același instrumentar, identificând aici, la Ion Mureșan, simbolurile ascensionale, Cezar Boghici transformă Arhipelagul într-o Addenda la „Sacrul și profanul poetic românesc din secolul al XX-lea”. Dar insularitatea sugerată de titlu nu este una care să țină cont de criterii ale temporalității din istoria literară, ori de argumentele ideologice ale grupărilor literare. Mai degrabă Arhipelagul se definește în raport cu principii ale unei organizări pe care i-o datorăm lui Cornel Ungureanu, și care presupune lectura literaturii religioase românești în raport cu trei centre ordonatoare: Sibiul lui Radu Vancu, Wolf von Aichelburg, Lucian Blaga, Emil Cătălin Neghină și Andrei Terian, Clujul lui Adrian Popescu, Marta Petreu, Ion Mureșan, Octavian Soviany, Ovidiu Pecican și Radu Mareș, Brașovul lui Florin Șindrilaru, Ioan Sorin Apan și Cristian Muntean, dar care și-i revendică deopotrivă și pe Lucian Blaga, și pe Octavian Soviany.
Material realizat de Adrian Lesenciuc pentru Revista Literară Libris Nr 29 (3) Septembrie 2025.
n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.
