Eduardo Berti (n.1964, Buenos Aires) este prozator, traducător și jurnalist cultural, membru din 2014 al grupării literare OuLiPo. Locuiește actualmente în Franța, la Bordeaux. I-au fost decernate numeroase premii importante, printre care: Premio Emecé (2011), Premio las Américas (2012) și Kónex de literatura (2014). A impresionat critica literară și publicul încă de la debutul cu volumul de povestiri Los pájaros (1994), pentru care a primit Premio-Beca de la Revista Cultura. Lucrările Agua și La mujer de Wakefield au fost publicate în spaniolă atât în Argentina, cât și în Spania, la Tusquets Editores. Primele cărți traduse au apărut în franceză, engleză și portugheză, iar La mujer de Wakefield, care a fost tradusă și în japoneză, a avut o excelentă receptare în Franța, unde a fost finalistă la prestigiosul premiul Fémina. S-a stabilit în Franța, unde a devenit corespondent pentru publicații și televiziuni argentiniene. A continuat să scrie și a publicat simultan în Spania și Argentina La vida imposible (Emecé Editores), tradusă mai târziu în franceză la Actes Sud, pentru care a primit premiul Libralire-Fernando Aguirre. Ulterior a apărut romanul Todos los Funes (Anagrama Editores), finalist al prestigiosului premiu Herralde și consisderat una dintre cărțile anului de Times Literary Supplement.
A tradus din engleză și franceză în spaniolă, printre numele importante de autori traduși numărându-se Nathaniel Hawthorne, Jane Austen și Gustave Flaubert. A coordonat antologiile Galaxia Borges și Fantasmas. A obținut premiul Martín Fierro pentru realizarea de documentare despre muzica populară argentiniană.
A mai publicat Retrospectiva de Bernabé Lofeudo (2007), La sombra del púgil (2008), Lo inolvidable. (2010). De foarte mare interes sunt lucrările Un padre extranjero și Un hijo estanjero, excelent primite în patria sa, dar și în Franța, ultima dintre ele publicată în română la Brașov, la Editura Creator.
Adrian Lesenciuc: Dragă Eduardo, ai un palmares editorial impresionant, care cuprinde, printre altele, mai bine de zece lucrări publicate în spaniolă, valoroasele premii Emecé și Las Américas pentru El país imaginado (Emecé/ Impedimenta, 2011) și două prestigioase nominalizări la Premio Herralde cu Todos los Funes (Anagrama, 2004) și Fémina cu La mujer de Wakefield (Tusquets, 1990). Ai, de asemenea, aproape toate cărțile tale traduse în franceză, iar o parte dintre ele și în engleză, portugheză, turcă, japoneză, cehă, coreeană ș.a. De curând a apărut în limba română un roman intitulat „Un fiu străin”(Creator, 2025), dar acesta nu este primul tău text publicat în această limbă. În 2018, Institutul Cervantes din București publica antologia Una ventana abierta/ O fereastră deschisă, la care tu contribuiai cu un fragment din romanul Un padre extranjero (Tusquets, 2016) înainte ca romanul să fie tradus în franceză. Cum s-au deschis porțile limbii române spre opera ta?
Eduardo Berti: Fiecare nouă traducere este o bucurie pentru mine și ridică noi așteptări. Cum vor primi cititorii acestei alte limbi, acestei alte culturi cartea mea? Ce a mai rămas din scrisul meu când s-a mutat pe alt mal? În unele cazuri pot răspunde chiar eu la această a doua întrebare (vorbesc despre limbile pe care le citesc sau în care reușesc să citesc măcar puțin), în alte cazuri (cehă, turcă, ebraică) există un fel de „încredere oarbă” în traducător. Mi s-a întâmplat deja să primesc o traducere în japoneză a unui roman al meu și să mă fi gândit, neputând să-mi recunosc propriul nume pe copertă, că ar putea fi romanul altui autor. Cazul limbii române, însă, este foarte special pentru mine, mai întâi pentru că tatăl meu era român, s-a născut la Galați și la 20 de ani s-a mutat în Argentina (unde a cunoscut-o pe mama și unde m-am născut eu), și, după aceea, pentru că această carte, „Un fiu străin”, tocmai a apărut în România (în traducerea Alexandrei Spânu) și spune povestea primei mele călătorii în orașul natal al tatălui meu. Din toate aceste motive, este un fel de minune pentru mine că această carte a apărut în limba română. Simt că se închide un fel de cerc, că e ca o întoarcere la punctul de plecare a tatălui meu (și unul dintre punctele de plecare ale propriei mele vieți, desigur).
Tatăl meu nu a vorbit niciodată sau aproape niciodată românește. După cum povestesc în Un tată străin (cealaltă carte a unui fel de diptic căruia mai aparține și „Un fiu străin”), româna a fost un fel de uriașă „limbă fantomă” pentru mine. Prin urmare, această traducere vine să zguduie unele lucruri din această zonă fantomatică…
A.L.: Nu este întâmplătoare această asociere a romanelor Un tată străin, încă netradus în limba română și „Un fiu străin”, proaspăt publicat la Editura Creator din Brașov. Există o cronologie a scrierii, a fundamentării celor două lucrări, a căutărilor asociate, a publicării, chiar și o cronologie a traducerii/ traducerilor. În limba română Un tată străin s-a anunțat prin amintita antologie, dar numele lui Eduardo Berti a rămas străin, precum în titlu. Odată publicat „Un fiu străin” și promovat prin turneul de lansare care a cuprins orașele Brașov, Galați și București, povestea dipticului, să-l numim Străin, a început să funcționeze pentru cititorii români într-o altă ordine decât cea pe care ar fi propus-o oricare dintre cronologiile amintite. În speranța traducerii (curând și integral) a romanului Un tată străin în limba română, cum îi vei face pe cititorii români să se așeze în firescul cronologic al faptelor, în care însăși apariția primului roman generează căutările și scrierile celui de-al doilea?
E.B.: Un tată străin ar putea fi rezumat astfel: un scriitor argentinian care locuiește în Franța (un dublu al meu, fără îndoială) decide să scrie un roman despre un episod din viața celebrului Joseph Conrad. Pentru a face acest lucru, el călătorește în sudul Angliei, la Pent Farm (unde Conrad locuia cu soția sa, englezoaică, și cu singurul său fiu de atunci, Borys). Foarte curând, scriitorul argentinian (dublul meu) realizează că acest episod din viața lui Conrad l-a interesat atât de mult pentru că are mai multe ingrediente în comun cu istoria propriei familii, pentru că, să zicem, viața tatălui său român și viața lui Conrad au elemente comune: doi străini care nu doar își schimbă țara, limba și profesia, dar se și reinventează în mai multe feluri (schimbându-și numele, de exemplu), ștergând sau ascunzând elemente din trecutul lor; doi bărbați care nu caută să transmită fiilor lor cultura de origine, care se căsătoresc cu câte o femeie din locul în care se mută, mult mai tânără, pentru care reprezintă un fel de enigmă…
Un tată străin amestecă două povești: romanul despre Conrad și „romanul de familie”, despre tatăl naratorului. Într-un fel, naratorul (dublul meu) a pornit în căutarea „fantomei” celebrului scriitor polonez și a ajuns să dea peste fantoma tatălui său român care, deși nu era scriitor de profesie, înainte să moară a încercat să scrie un roman (și a făcut-o, la fel ca Joseph Conrad, nu în limba maternă, ci în limba adoptivă).
A.L.: Limba română e, totuși, o limbă mică. Marile limbi ale lumii vor recupera, treptat, toate operele tale importante. Dincolo de miza de a te vedea publicat în limba nativă a tatălui tău, ce altceva poate să ofere limba română prin traducere? Care dintre romanele tale, în afara dipticului Străin, și-ar găsi locul (sau locul cel mai potrivit) în limba română? În ce măsură cultura argentiniană este traductibilă pe vechiul continent și cum ar fi posibil ca experiența auctorială de dincolo de Atlantic și de dincolo de Ecuator să fie redată cât mai autentic în Europa prin intermediul românei? Merită efortul de a fi tradus în această limbă?
E.B.: Cred că fiecare cultură este traductibilă și că fiecare traducere merită efortul. Chiar cred că da… Și mai adaug că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să ne bazăm dacă ne dorim cu adevărat o lume în care pacea, umanismul și înțelegerea sunt motoarele și valorile de bază.
În același timp, nu îndrăznesc să spun că a traduce un autor argentinian într-o altă limbă înseamnă doar traducerea „culturii argentiniene” într-o altă limbă. În fiecare scriitor există elemente care sunt inerente culturii sale de origine, dar există și toate elementele personale și toate influențele internaționale de diferite feluri și amploare diferită (lucruri care depășesc noțiunea, oarecum limitată după părerea mea, de „literatură națională”).
Una dintre cărțile pe care mi-ar plăcea să o văd tradusă în română este prima carte pe care am scris-o în franceză, Une présence idéale (An Ideal Présence este titlul oficial al traducerii apărute în Statele Unite) și spune povestea de zi cu zi a unui angajat într-o unitate de îngrijiri paliative dintr-un spital din Rouen, Franța, același spital în care, cu secole în urmă, tatăl lui Gustave Flaubert era director. Este o carte care reflectă viața (personală și profesională) a câtorva bărbați și, mai ales, a câtorva femei, care petrec multe ore într-un mediu în care moartea și durerea sunt omniprezente. Care este locul vieții într-un asemenea context? Dincolo de deosebirile care există între sistemele de sănătate din diferite țări, sunt sigur că acest subiect este universal.
A.L.: Căutările prin dipticul Străin au o puternică motivare personală. Romanul proaspăt tradus în limba română, cel care a generat acest dialog, este povestea călătoriei spre rădăcini. Căutându-le, mai ales în primul roman, aceste rădăcini devin parte a unui orizont aparent tangibil, odată cu călătoria la Galați, pe urmele tatălui. Căutările au un ghid livresc, Jurnalul lui Mihail Sebastian, care permite pătrunderea în straturile de adâncime ale copilăriei tatălui. În acest colaj, mai degrabă de stări decât de texte și imagini, lectorul român însoțește un autor în căutări profunde, pentru care răspunsurile nu se găsesc în imediatul factual, ci în straturile adânci ale bibliotecii. Devin, cu această ocazie, co-participanți în căutare Joseph Conrad, Mihail Sebastian, Jean-Paul Sartre, George Perec, Panait Istrati, plus numeroși alți exploratori în străfundurile problematicii și condiției ființei umane. Prin călătoria care a dus la scrierea romanului Un fiu străin, apoi prin călătoria de promovare a romanului, te-ai simțit străin în România?
E.B.: M-am simțit în același timp și străin și familiar în România, ceea ce pare destul de coerent, într-un fel, întrucât (simplificând lucrurile) tatăl meu a fost pentru mine cineva foarte apropiat și familiar, pe de o parte, și cineva ciudat și misterios pe de alta. Un fel de oximoron l-ar caracteriza, un straniu familiar (familiar în sensul „de-al familiei”).
Trăiesc frecvent aceste emoții amestecate între „apropiat” și „straniu”, iar acesta este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult când călătoresc (și ador să călătoresc, este una dintre pasiunile mele). Îndrăznesc să spun că așa s-a întâmplat și cu patria mea natală când eram foarte tânăr. De exemplu, când dictatura militară răspândea groaza în Argentina, am ajuns de mai multe ori să mă simt ca un „străin în propria mea țară”. La acea vreme, un celebru „cântec de protest” pe care generația mea îl asculta în Argentina (o melodie a unui muzician celebru, Charly García) spunea, referitor la acești militari, „dacă ei sunt țara, eu sunt străin”. Un lucru care mă face să mă simt străin în România este că nu vorbesc limba. Mi-ar plăcea să o învăț… Dar între România în care s-a născut tatăl meu în 1914 și cea pe care am vizitat-o pe vremea scrierii romanului Un fiu străin nu există doar acest decalaj de limbă. Au fost și toată istoria secolului XX, toate schimbările din societatea românească și tot ce încă nu știu și nu înțeleg pe deplin despre istoria României.
Am apelat la Jurnalul lui Mihail Sebastian (care a fost o lectură emoționantă și care m-a determinat să descopăr apoi restul cărților lui și, de asemenea, opera unor autori precum Max Blecher sau Ilarie Voronca) pentru a înțelege mai mult despre istoria României, și, în cele din urmă, am folosit jurnalul lui Sebastian ca pe un fel de „ucronie”: să-mi imaginez cum ar fi fost viața de zi cu zi a tatălui meu dacă nu ar fi plecat în Argentina și ar fi rămas în țara natală.
A.L.: De altfel, în interviul „Prospețimea privirii decalate” pe care ți l-a luat Doina Ioanid pentru Observator cultural, un interviu publicat după apariția antologiei Una ventana abierta, mărturisești că există și în ceea ce te privește – în propria viață și în propria operă – o perspectivă a străinului, pe care nu o neglijezi. Există, așadar, și o formă de înstrăinare ficțională, și una de stranietate, pe care nu le neglijezi, pentru că ele contribuie la dozajul de realism și fantastic pe care le stăpânești și pe care le expui ca venind din Galaxia Borges. Ai pătruns pe poarta de intrare a literaturii numită Borges și ai coordonat o lucrare intitulată Galaxia Borges. Rămânând în problematica stranietății și înstrăinării, să ne imaginăm că tu, Eduardo Berti, îți întâlnești alter ego-ul precum ilustrul maestru din povestirea Borges și eu. Cine este celălalt Eduardo Berti? Care dintre voi a scris Un tată străin, și mai apoi „Un fiu străin”?
E.B.: Printre diferitele direcții principale ale literaturii argentiniene, există o tradiție pe care unii o numesc „fantasticul cotidian”, alții „neo-fantastic”, și pe care mulți o leagă de celebrul text al lui Freud despre unheimlich. Este ceva ce apare (mai degrabă decât în romane) în nuvelele unor autori precum Borges, Julio Cortázar, Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares sau Juan R. Wilcock, ceva ce am depistat, ca cititor, și la autori din alte țări, precum cubanezul Virgilio Piñera, francezul Marcel Aymé sau italianul Dino Buzzati, de exemplu. Dar în ficțiunea argentiniană (de asemenea, și în cea uruguayană: Felisberto Hernández) de la jumătatea secolului XX, această direcție a fost foarte puternică, chiar centrală. Am crescut citind acești scriitori, aproape toți destul de influențați de Kafka, iar acest lucru a rezonat, fără îndoială, cu istoria mea personală, cu sensibilitatea mea și cu felul meu de a privi lumea.
S-au încercat zeci de explicații pentru „fantasticul Rio de la Plata” (așa cum s-a întâmplat mai ales în orașele Buenos Aires și Montevideo). Unele teorii menționează faptul că Rio de la Plata, râul care separă Argentina de Uruguay, este atât de lat încât nu se vede celălalt mal, iar această senzație de râu cu un singur produce un efect „neliniștitor”. Alte teorii fac aluzie la extinderea fantastică a pampasului, la „vertijul orizontal” al câmpiei nesfârșite. Multe alte teorii se referă la amestecul de „stranietate” și de sentiment de apartenență care a domnit de zeci de ani într-o țară alcătuită masiv din imigranți din toate părțile lumii. Bănuiesc că toate aceste teorii conțin ceva adevăr, că toate explică un pic…
A.L.: Romanul tău a fost tradus de Alexandra Spânu, pe care ai întâlnit-o în turneul de promovare din România, și a apărut la Brașov, într-un oraș care nu se lega de nimic din harta căutărilor tale. Un oraș străin. Subliniez acest lucru, pentru că cele două romane presupun o serie de coincidențe fantastice, atât ele în sine în procesul de creație și de condiționare, cât și în ceea ce privește povestea care a generat scrierea lor, plecarea tatălui tău din România. Spre exemplu, tu locuiești acum în Bordeaux, ultimul loc în care a acostat vasul cu care tatăl tău a părăsit Vechiul Continent. Totuși, Brașovul este loc nou, fără condiționări și precondiționări ficționale sau reale din viața ta sau din viața tatălui tău, care iese din logica aceasta oulipiană a constrângerilor (eliberatoare). Cum a ajuns Brașovul pe harta ta, configurată după stelele de pe cerul austral al lui Borges? Cum poate fi abordat analitic în manieră oulipiană, poate în ceea ce gruparea din care faci parte numește anoulipisme, această predeterminare a Brașovului?
E.B.: Fiecare călătorie pe care am făcut-o în jurul lumii a fost o sursă de inspirație pentru mine, sunt sigur de asta. Folosesc cuvântul „inspirație” deși sunt puțin neîncrezător în conceptul „romantic” de inspirație: genul acela de rază sacră care intră oblic pe fereastră și luminează idei strălucitoare în oameni „aleși” de nu știu ce muze ale artei. Cred mai degrabă (cum ar fi acea expresie pe care mulți o atribuie lui Picasso) că dacă „inspirația” (sau oricum s-ar numi ea) există, sper să mă găsească lucrând. Cu alte cuvinte, cred că inspirația (sau creativitatea) trebuie să fie „ținută în viață” sau „practicată” pentru ca eu să o pot „ține în viață” sau „practica”, și că scrisul, cititul, deschiderea minții către lume, cultivarea cunoștințelor și călătoria sunt câteva moduri frumoase prin care acest lucru se întâmplă.
Nu știu ce se va petrece cu vizita mea la Brașov. Mi s-a întâmplat deja, de exemplu, să cred că am inventat un personaj, un peisaj sau o scenă, dar apoi, luni sau ani mai târziu, mi-am dat seama că nu era chiar o invenție, ci că era în mai mare sau mai mică măsură bazată pe o experiență pe care am avut-o, uneori într-o excursie. De asemenea, mi s-a întâmplat ca o călătorie într-o altă țară să aibă ca rezultat o carte, fără ca acesta să fie scopul fundamental ala acelei călătorii. Mi s-a întâmplat în cazul unei șederi mai îndelungate în China (în Beijing, Xian și în alte orașe). Mi s-a întâmplat, de altfel, și cu călătoria mea în Galați. Când am călătorit acum câțiva ani în orașul tatălui meu, nu aveam nicio intenție să scriu vreo carte. De fapt, am făcut-o pentru mine și, de asemenea, pentru fiul meu care avea atunci vreo 13 ani. Am început prin a lua notițe într-un caiet și a face poze în București și Galați pentru a-i arăta fiului meu țara bunicului său patern. Dar, după cum spun în Un fiu străin, foarte curând, în prima mea zi la Galați, s-au întâmplat două-trei evenimente care m-au determinat să scriu această carte. Două-trei evenimente pe care, sincer să fiu, nu cred că le-aș fi putut inventa. Viața, în aceste cazuri, a depășit din nou ficțiunea, sau cel puțin imaginația mea modestă!
Articol realizat de Adrian Lesenciuc pentru Revista Literara Libris Nr. 28 (2) Iunie 2025.
n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.
